fbpx

Căutare

Share this article

Dan Nicolau este chirurg și se numără printre puținii medici de specialitate din România care își asumă intervenția în bolile oncologice în stadiul IV cu convingerea că mai mult de 70% din aceste cazuri au o rată de supraviețuire la 5 ani. Iar pentru prima dată în cariera sa, Dan Nicolau operează și în București, la Gral Medical.

Dan Nicolau este medicul a cărui „reformă” structurală s-a petrecut la aproape 30 de ani, când tatăl lui a plecat în lumea drepților și când a învățat că medicul poate să-și trateze pacientul ca pe o rudă apropiată.

Ani mai târziu, când a văzut boala cu ochii pacientului și i-a supraviețuit și-a amintit ceva ce știa de mic: singurul lucru obligatoriu în viață este moartea, toate celelalte sunt opționale și eternitatea noastră ține doar de ce facem între aceste opțiuni și ce alegem să lăsăm în urmă.

De ce ați ales să deveniți medic?

Dan Nicolau: A fost o convenție cu mama. Am terminat liceul la o secție de științe exacte, visam să termin cibernetică, doar că am intrat într-un diferend cu profesorul de matematică, care ne era și diriginte.

Făceam sport de performanță și am ales să merg la un concurs important pentru noi, Primăvara atleților, unde se făcea selecția pentru loturile ulterioare. Or, intrarea într-un lot, însemna pentru mine niște bani în plus, adică un sprijin pentru familia mea. Eu câștigam bani frumoși din sport, practic, aduceam acasă mai mulți bani decât aducea mama. În plus, primeam și alimente mai bune pentru o alimentație corespunzătoare.

I-am explicat și profesorului acest lucru, părea că e de acord cu mine, dar imediat ce m-am întors de la concurs, am aflat că la olimpiada de matematică nu se calificase nimeni. Dirigintele mi-a dat să rezolv problemele care se dăduseră la olimpiadă, le-am rezolvat și din acel moment relațiile lui cu mine s-au răcit brusc. Mi-a devenit un veritabil dușman, fiindcă el nu concepea că poți face, pe lângă matematică, și altceva: sport, muzică (era cazul unui coleg care avea această pasiune). Iar această răceală bruscă m-a făcut să pierd orice drag de matematică. Iar în clasa a XI-a nu știam în ce direcție să o apuc mai departe, la facultate.

Dr. Dan Nicolau, alături de specialiști din medicina occidentală

De unde această nevoie de independență financiară?

Dan Nicolau: Nu cred că independența financiară mă atrăgea neapărat, ci mai degrabă munca. Mi-amintesc cum m-au lăsat, într-o vacanță de vară, în Maramureș, lângă Cavnic, la o soră de-ale bunicului, iar acolo am muncit. Mergeam cu vacile la pășune; aveam 3-4 vaci cu care mergeam, iar la finalul sezonului aduceam acasă vreo mie de lei, adică o sumă foarte mare. Țin minte, când mergeam să-mi cumpăr uniforma, costumul era 42 de lei, pantofii 20 de lei, cămășile vreo 10-15 lei. Deci eu îmi acopeream cheltuielile singur, cu banii câștigați peste vară, la coada vacii.

Iar restul banilor îi cheltuiați în neștire sau îi drămuiați?

Dan Nicolau: Îi drămuiam. Tata m-a învățat să fac asta. Nu cu mare efort! Spunea, de pildă, „Dănuț, ia tu din banii tăi cutare lucru până ne vine nouă salariul!”, iar eu eram așa de mândru că din banii mei acopeream nevoile casei încât nu aș fi cheltuit pe nimic altceva banii.

Părinții ce profesii aveau?

Dan Nicolau: Tata era economist, iar mama era funcționară.

Eu m-am născut în Târgu Mureș, iar atunci tata era contabil-șef la Regionala CFR, iar mama lucra ca dactilografă acolo. Așa s-a întâmplat să se întâlnească.

După ce m-am născut eu ne-am mutat în Cluj, unde tata a lucrat o vreme tot la CFR, după care a intrat în cinematografie.

Cu timpul am evaluat cu atenție contribuția fiecăruia dintre părinți la formarea mea. Iar una dintre primele lecții de la tata se petrecea pe la 4 ani ai mei, într-o zi de sâmbătă, când am trecut pe lângă o librărie, unde se vindeau și jucării.

Am vrut și eu una și atât am plâns și m-am dat cu fundul de pământ, iar tata s-a rezemat de un perete și, neclintit, citea ziarul. Am obosit și m-am plictisit de scena mea care nu producea niciun efect și m-am uitat la tata. El a împăturit ziarul, s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Ei bine, ți-ai cumpărat jucăria?”. „Nu, i-am răspuns eu uimit! Nu am bani!”. „Cum, a venit imediat lecția lui tata, tu nu ai bani dar faci un așa scandal?”.

Dr. Dan Nicolau, împreună cu părinții

Trăiam vremuri grele, locuiam toți într-o cameră, nu ne-am fi permis multe nimicuri și jucării. Și m-am dus la tata să mă sfătuiască ce pot face. Și mi-a zis: „fă ceva! Adună ziare!” El mi-a dat ideea să iau ziarele de la vecini; locuiam în piațeta din spatele casei lui Matei Corvin, din Cluj; am vorbit cu Gyuri Baci, nea Vasile, nea Petrică să nu mai arunce ziarele. Le luam eu și le duceam la piață, unde negustorii nu aveau pungi de plastic să ambaleze, ci ziare. Le făceam coifuri și mergeam în piață cu câte o legătură de coifuri. Prima dată nu cred că am reușit să trec de trei tarabe și să epuizez coifurile. În plus, am și venit acasă cu o plasă plină cu fructe și legume.

De sport de ce v-ați apucat?

Dan Nicolau: Pentru că am fost selecționat la școală. Nu aveam o țintă să devin ceva la vremea aceea. De fapt aveam, voiam să devin dirijor.

Tata era mare iubitor de muzică clasică. Aveam pick-up și multe discuri de vinil cu concerte din toată lumea.

Deci nu instrumentist, ci dirijor!

Dan Nicolau: Da. Aveam o oglindă în fața căreia mă așezam și dirijam orchestre imaginare. (râde)

Se pare că am avut și un pic de talent, câtă vreme am făcut o vreme și vioară, și pian. Apoi am mers la Școala populară de artă, unde studiam oboi. Doar că deja era foarte aglomerat programul meu; mergeam la școală, făceam și sport, făceam și muzică, iar aceasta din urmă mă solicita din ce în ce mai mult. Atunci am ales sportul, dar am rămas un meloman, fără îndoială.

Dacă ne întoarcem la răspunsul dvs. de la începutul dialogului nostru, care a fost convenția cu mama dvs.?

Dan Nicolau: Cum ziceam, am ajuns în clasa a XI-a și eram într-o derută completă; la fiecare trei săptămâni alegeam altă direcție către care să merg. Ai mei părinți cred că merită câte o statuie de eroi. „Merg la comerț exterior!”. „Gata, copilul ia ore de engleză pentru facultate!” (făcusem rusă și germană la școală, deci trebuia să recuperez engleza). După 20 de ore de engleză mi-am dat seama că nu pot recupera materia pe care ceilalți o făcuseră din clasa a V-a. Apoi am început să oscilez între chimie alimentară și chimie industrială, prins între tot felul de oferte de la întreprinderi, care îți ofereau sprijin financiar în timpul facultății, iar după absolvire te angajai la ei. Nu mai spun că performanța mea în atletism mi-ar fi oferit admiterea fără examen la facultatea de profil. Așa că am decis să mă fac antrenor de atletism.

Atunci mama, care și-a dorit foarte mult pentru mine profesia de medic, mi-a spus: „Dănuț, ți-e greu ție să înveți 182 de pagini de biologie? Că fizică știi, chimie nu mai vorbim! Ți-o fi greu? Fă asta pentru mine, dă admitere la medicină și vezi dacă-ți place! Dacă nu-ți place, o lași și mergi la sport”. Și-am acceptat provocarea mamei.

Și cum a fost?

Dan Nicolau: Am învățat paginile despre care spunea mama și am intrat la medicină.

Pare ceva foarte simplu din felul în care o spuneți, dar știu că era perioada în care admiterea la medicină era foarte complicată. Nu?

Dan Nicolau: Am avut din sport această atitudine de învingător, dincolo de disciplina de viață. Eu nu mi-am pus o clipă problema că nu voi intra la facultate. Am trăit în inconștiență totală, fiindcă problema mea nu era legată de admitere, ci de această dilemă: îmi va plăcea sau nu medicina?

Dr. Dan Nicolau, împreună cu părinții, doi dintre cei mai importanți oameni în formarea sa

Și cum a fost? Că nu sunt doar cele 182 de pagini de învățat, ci multiplu de atât?

Dan Nicolau: Știți cum e? Pofta vine mâncând, iar dascălii au un rol foarte important în acest proces. Când ești tânăr, dacă munca îți este apreciată și ești încurajat, capeți un soi de siguranță de sine. Prin ochii celorlalți începi să conștientizezi ce tu nu reușești să vezi la tine.

Am avut primul trimestru, am avut examenul de biochimie, de biofizică și alte examene. Și am luat nota 10 la toate. Atunci m-am gândit că s-ar putea ca acolo să fie locul meu. Eram apreciat și am început să prind gust de medicină.

Mă atașasem de biochimie, funcționau și cercurile științifice în acea perioadă și făceam câte ceva. L-am avut pe profesorul Bârzu la biochimie, omul care a plecat ulterior din România prin 1978, profesor la Institutul Pasteur. El avea tehnologia de preparare a mitocondriilor și el îi preparase lui George Emil Palade mitocondriile cu care primise premiul Nobel.

V-a inspirat profesorul Bârzu, dar nu ați rămas în cercetare, nu?

Dan Nicolau: Am descoperit chirurgia în anul III și m-am simțit foarte apropiat de această specialitate ca temperament.

E adrenalină în chirurgie, nu?

Dan Nicolau: Nu despre asta este vorba, dar trecând prin facultate ca student nu m-am văzut niciodată în dinamica unui medic de salon. E altă dinamică în chirurgie și altă satisfacție.

Preiei pacientul într-o anumită stare, ai intervenit, iar după operație este deja în altă stare. În plus, e despre temperament. Altfel, partea de medicină internă m-ar fi dus către alte preocupări, probabil că aș fi făcut o afacere din asta.

Dar toată această dinamică alertă nu devine istovitoare?

Dan Nicolau: Dacă faci ce-ți place, nu. Pe mine mă obosește lipsa activității chirurgicale. Când începi să te speli pe mâini și intri în sală te rupi de toate problemele.

Și cum gestionați greșeala?

Dan Nicolau: Ți-o asumi. Am avut greșeală, m-am ridicat în picioare la raportul cu toată clinica și am recunoscut față de colegi. Dacă nu ești asumat nu poți face performanță, iar aici nu vorbim numai despre victorii, ci și despre erori. Important este să înveți din ele. Și asta am învățat, să nu repet.

Dr. Dan Nicolau în sala de intervenții

Despre ce vorbiți?

Dan Nicolau: În perioada de tinerețe chirurgicală intervine un moment de supraevaluare, eu îi spun „încordare de mușchi chirurgicali”, când ai impresia că poți face tot și uiți că ce trebuie să faci tu este întotdeauna adaptat la pacient, la ce poate el suporta și duce spre vindecare. Am avut vreo trei eșecuri care mă vor urmări toată viața, dar recunoașterea acestora i-a salvat pe mulți alții după mine de la a repeta eroarea.

Dați-mi un exemplu!

Dan Nicolau: Aveam, de pildă, convingerea falsă că nu există tumoră pe care să nu o scoți. Și am făcut intervenția perfectă, pe care nu a suportat-o pacientul. Există limite! Iar aceste lecții m-au temperat și m-au obligat să evaluez bine ce poate duce pacientul.

Dar toți suntem acolo. Nu există chirurg care să nu aibă 3, 7, 10 cruci în spate. Depinde de fiecare cum și le asumă și ce învață din ele. Și ajunge la un soi de echilibru între ce știe și poate face, iar aici este nevoie de o evaluare foarte bună de sine, a pregătirii sale, și ce poate suporta pacientul. Prima regulă din medicină este să nu faci rău și nu este nimic grav în a recunoaște că nu poți face mai mult, că ai făcut tot ce ținea de tine.

Partea frumoasă a chirurgiei este exact acest sentiment pe care îl educă: poți face orice, poți îndrăzni! Or, să afli că nu este deloc așa poate fi sursă de frustrări, nu?

Dan Nicolau: În jurul chirurgiei există tot felul de mituri. În realitate, activitatea de chirurg este sport de performanță. Nu poți intra în operație și pe la jumătate să iei o pauză. O intervenție poate dura o oră sau 12 ore fără oprire. Când intri în sală te anulezi biologic: nu-ți mai este sete, foame, ești perfect concentrat la ce ai de făcut.

Am trecut decenii prin această meserie și cred că laitmotivul a fost munca. Apoi vine disciplina de viață, pe care am luat-o din sport: să te odihnești, să te alimentezi, să ai grijă de fizicul tău. Dar și de partea psihică trebuie să te îngrijești. Eu îmi fac deconectarea prin muzică.

Victoriile ce gust au?

Dan Nicolau: Ele te pot întuneca la minte, fiindcă nu toată lumea e pregătită să suporte aerul rarefiat de la înălțimi. Atunci începi să simți că ești Dumnezeu, câteodată chiar deasupra lui și adevărul nu e deloc așa. Ai o satisfacție specială să te întâlnești după ani de zile cu pacienți care ți-au trecut prin mâini.

Reforma mea mentală medicală a fost pierderea tatălui meu. Aveam vreo 30 de ani. A avut un impact mare asupra mea. Atunci am realizat două lucruri: că fiecare pacient este părintele sau copilul cuiva și că nimeni nu este vinovat de locul sau mediul unde se naște. Atunci am realizat că trebuie să privesc pacientul ca pe o rudă de gradul unu.

Cum a fost să fiți dvs. în rolul de pacient?

Dan Nicolau: Am trăit ce trăiește orice pacient, șocul diagnosticului.

Și cum e? Așa cum spune toată lumea?

Dan Nicolau: Majoritatea trăiesc acest șoc din pricina medicilor. Puțini dintre aceștia empatizează cu pacienții. Nu ai voie, ca medic, chiar spunându-i omului adevărul să-I stingi orice urmă de speranță.

Am pacienți disperați care vin la mine în stadiul IV și cu o poftă de viață incredibilă. Iar eu nu sunt deloc împăcat cu acest stadiu IV inoperabil. Este o enormitate. Dacă nu îi explici omului ce înseamnă el, pacientul va considera că este ultimul stadiu.

Dr. Dan Nicolau

Și nu este?

Dan Nicolau: Nu este. Din 2013 operez stadiul IV și am o rată de supraviețuire peste 70% la 5 ani. Este viață câștigată. Pentru cei care nu s-au operat optimismul maxim merge la 20%.

Dar este un drum greu de acceptat pentru medic în sine, care caută succesul, nu?

Dan Nicolau: Cine fuge după success este un egoist. Medicul este acolo pentru a oferi o soluție; este acolo să rezolve și să fie cinstit cu pacientul până la capăt. Dar nu ai voie să stingi speranța pacientului.

De ce ați ales să operați pacienți în stadiul IV de boală?

Dan Nicolau: Eu am văzut această tehnologie și efectele sale din 1988, nu e ceva nou.

În plus, eu privesc boala ca pe un eveniment din viață, nu ca pe o catastrofă. Am aflat diagnosticul, m-am gândit la soluții, am mers la colegul și prietenul meu din facultate, am stabilit protocolul de operație, am amânat intervenția pentru două săptămâni, fiindcă aveam pacienți de văzut la Debrecen și am continuat. Viața merge înainte.

De unde vă luați această ușurință de a vedea lucrurile dramatice. Nu suntem obișnuiți cu gândul că murim, ne luptăm pentru o viață cât mai lungă, eternă de s-ar putea.

Dan Nicolau: Eu m-am obișnuit de foarte tânăr că de când te naști ai o singură chestiune obligatorie de făcut: să mori. Și nu tu alegi momentul. În rest, totul este opțional și depinde de tine ce faci între cele două evenimente: nașterea și moartea.

Eternitatea vine de fapt din ce ai lăsat în urma ta după ce te duci. Ai contribuit cu ceva la progres sau nu? Unii au confirmarea, alții nu ajung la ea, dar măcar încearcă. E esențial să nu te împaci cu „nu știu” și cu „nu pot”.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO