Căutare

Share this article

Oana Miron are 44 de ani, este jurnalist și a muncit 18 ani în aproape toate televiziunile de la noi. Este căsătorită, are un copil de șase ani și se consideră extrem de norocoasă că a trecut cu bine prin trei crize care au dus-o în comă. Toate trei au fost provocate de inflamația meningelui.

A ales să spună această poveste conștientă că experiența ei este una ce ne poate atinge oricând, pe oricare dintre noi și că unul dintre puținele lucruri pe care le putem face pentru a o preveni este vaccinarea. În fiecare an, Oana și familia ei își fac vaccinul anti-pneumococic din convingerea că imunizarea o poate ține departe de o altă criză.

Când ai aflat prima dată de boală?

Aveam 26 de ani, lucram în Pro Tv și munceam mult. Cred că era primăvară și aveam o răceală ușoară, așa numita rinită. Nu îi dădeam importanță aproape deloc. Vorba ceea, cine ia în seamă câtorva strănuturi?

Nu avusesem niciun simptom mai special, eram un om normal, care răcea, așa cum răcește toată lumea iarna și, în rest, se bucură de frumusețea vârstei. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.

Tot ce știu este că am ajuns acasă de la muncă, mi-am făcut un ceai și… m-am trezit la spitalul Matei Balș, cinci zile mai târziu, iar medicii mi-au zis că tocmai îmi revenisem după o comă provocată de meningo-encefalită.

Nu știam absolut nimic despre această boală. M-am întrebat, la momentul respectiv, cum am ajuns să intru în comă, mai ales că niciunul dintre cunoscuții mei, nimeni din familia mea nu trecuse prin ceva de acest gen, meningită ori comă. Nu am aflat răspunsul nici acum.

Ce ți-au explicat medicii?

Ei mi-au spus ce îți voi spune și eu acum: au făcut legătura cu rinita pe care eu am crezut că o țin sub control și care s-a transformat în ceva mult mai grav.

Cert este că am plecat din spital, după 5 zile de comă, cu câteva sfaturi: să mă feresc de răceli, în fiecare iarnă port căciulă, iar când se răcește vremea descopăr frumusețea de a purta o beretă à la française.

În afară de a aduce în șifonier o beretă franțuzească, cum altfel ți s-a schimbat viața după prima comă?

După prima comă, în niciun fel. Am început să caut detalii despre boală dar nimic nu mă speria. Am luat-o ca pe o întâmplare de viață și atât.

Lucrurile nu aveau să mai stea la fel după a doua comă, când eram deja căsătorită și se născuse și Tudor.

Oana cu Tudor, fiul ei

Sperietura cea mare însă avea să vină după cea de-a treia comă, adică acum doi ani, când aveam 42 de ani. Eram acasă, aici, în București, cu copilul și cu Alex, soțul meu. Eram puțin răcită, dar nimic serios. M-am întins în pat lângă bărbatul meu și m-am mai trezit după aproape trei zile, la Matei Balș.

Ca și în dățile anterioare, nici din acest episod nu îmi amintesc nimic. Prima dată eram cu mama, a doua oară fusese Alex cu mine, la fel și acum. Iar el mi-a povestit cum s-a văzut din afară criza mea.

Dimineață mi s-a făcut rău. Din fericire, Alex îl dusese pe Tudor la grădiniță, iar băiatul a știut în tot acest timp că mama lui este plecată în delegație.

Coma provocată de meningită, spun medicii, este destul de violentă, în sensul că pacientul se agită, se frământă, încearcă să se ridice. Cert este că eu m-am trezit, de fiecare dată, legată de mâini, de picioare și de mijloc.

A venit salvarea, a ajuns echipajul la noi, la etajul III, unde locuim, m-au legat fedeleș de un scaun rulant și doi brancardieri m-au cărat pe scări, până la mașină. Iar pe tot drumul ăsta eu am vorbit, deși nu-mi amintesc nimic. Le spuneam brancardierilor: „mă strânge la mâna dreaptă! Mai încet, că mă zdruncinați!” Dar nu mai știu nimic.

Am ajuns la spital, unde eram ca acasă (Doamne ferește! De vorbele astea, dar așa mă simțeam cumva pentru că de fiecare dată acolo am ajuns).

Am avut grijă să le spun asistentelor că am venele subțiri și să îmi pună branula direct în gât. Asta pentru că știam că mi se spărgeau venele foarte repede la încheietura mâinii, la picior sau pe palmă. Eram plină de vânătăi peste tot. Iar Alex mi-a povestit că le dădeam indicații prețioase celor din personalul medical.

Oana cu Alex, soțul ei

Dar când venea Alex la tine la spital îți amintești?

Nu. Nici când venea mama sau Alex, nicio amintire. Iar pe Tudor nu am vrut să îl las să vadă așa ceva.

Copilul era prezent în viața noastră și la cea de-a doua comă a mea, doar că era foarte mic.

Cea de-a doua comă am făcut-o la țară, la Dobrești (Argeș), în urmă cu vreo cinci-șase ani.

După ce s-a născut Tudor eu am renunțat la serviciu să stau cu el. Eram acasă, eram în prima zi de Paște. Eu sunt, de regulă, foarte matinală, doar că în aceea dimineață se făcuse ora 11.00 și eu nu mă mai ridicam din pat.

Alex era afară cu copilul, Tudor era foarte mic, și încerca să facă ceva de mâncare. Mi-a povestit că nu știa nimic despre boală, iar despre prima mea comă știa prea puțin.

Când a văzut că nu mă ridic din pat a venit la mine în cameră să mă cheme afară. Eu am mormăit ceva ininteligibil, ce putea trece ușor despre o leneveală. Așa că m-a lăsat în pace.

Doar că la un moment dat, când și-a dat seama că nu este doar lene, a venit la mine și a încercat să mă trezească.

M-a atins, iar eu am țipat din toți rărunchii. Sigur că nu țin minte nimic din toate astea. Sunt lucruri pe care mi le-a povestit el.

Sunt câteva semne care anunță această boală: durere feroce la atingere, sensibilitate la lumină și faptul că nu poți lăsa bărbia în piept. Atunci Alex nu le știa, acum, după a doua comă, le cunoaște la fel de bine ca un medic.

Am ajuns la Spitalul din Pitești, iar acolo medicii au zis că ar fi de vină o măsea cariată. Lui Alex i s-a părut o tâmpenie, mai ales că cei din salvare spuseseră că erau semnele unei crize de meningită. Așa că a insistat să fiu transferată la București. Ceea ce s-a și întâmplat.

Am ajuns din nou la Spitalul Matei Balș. Mi-au făcut puncția în coloană, au extras lichidul cefalo-rahidian, care în cazul meningitei, are consistența pe care o are zeama de varză, urâtă, băloasă. Altminteri, este un lichid cristalin și transparent. Au confirmat boala, am trecut pe perfuzii cu antibiotice și, după vreo două zile m-am trezit din comă.

Oana și Alex, la petrecerea de încheiere a unui proiect video. Pentru Oana avea să urmeze a doua comă

Cum este coma și cum este trezirea?

Ca și cum te-ai trezi din somn, cu diferența că acum îi vezi pe cei dragi pe lângă tine, cu ochii plânși, trași la față care-ți zâmbesc neîncrezători că s-a terminat coșmarul lor. La mine însă se simțea exact ca orice trezire din somn dimineața.

Am conștientizat cât de norocoasă sunt și cât de aproape am fost să mă duc dincolo de trei ori abia după cea de-a treia comă. Poate și pentru că era Tudor și aveam un motiv și mai puternic să îmi doresc să stau pe aici.

Ai văzut tunelul, ai dat mâna cu Dumnezeu, știi tu, întrebările clasice!?

Toată lumea m-a întrebat asta și se simt dezamăgiți când le spun că nu, nu am văzut nimic. După cea de-a treia comă și eu am fost puțin dezamăgită de asta. (râde)

Dar s-a întâmplat altceva. Și îți voi povesti acest lucru, chiar dacă va părea o poveste din zona crepusculară, dar care mi s-a întâmplat chiar mie.

S-a petrecut după ce m-am trezit a treia oară din comă. Durerile de cap după ce devii conștient se acutizează și ajungi la ceva de neînchipuit.

După a doua comă mă durea atât de tare capul, încât l-aș fi lovit de pereți numai să simt că mă lasă puțin. Este adevărat că atunci mi-au și instalat un dren care eliberează lichidul în exces din creier, lucru care, probabil, a făcut ca la ultima criză durerile să fie puțin mai suportabile. Dar nu au dispărut de tot.

Eram în salonul de spital, cu Alex, și încercam să mă împac cu această durere de cap. Atunci a intrat o asistentă medicală înaltă, robustă, blondă. Avea în mână punga de perfuzie și suportul.

Am început să vorbim. Era foarte amabilă. M-a întrebat despre starea mea, eu mă bucuram că mi-am revenit complet, depășisem și o paralizie cu care mă trezisem din comă, eram veselă și ea se bucura pentru mine.

Apoi m-a întrebat dacă mă doare capul. Și ce fac să scap de dureri. I-am spus ce simțeam: că îmi vine să fac un punct pe perete și să dau cu capul acolo până trec. Atunci asistenta, foarte calmă, mi-a zis să încerc un experiment, să mă duc cu gândul într-un loc unde îmi place să fiu și să rămân acolo cu mintea până mă simt mai bine.

Am încercat testul ei și, nu știu de ce am ales asta, dar m-am dus cu gândul, nu la Paris, unde se aștepta Alex, de pildă, pentru că îmi place orașul acela enorm, ci pe un vârf de munte unde stăteam ghemuită și acoperită cu un suman ciobănesc. Iar asta m-a liniștit.

După cea de-a treia comă m-am schimbat radical. Mă simt norocoasă că, deși eram la un pas să plec dincolo, chiar de trei ori, nu am făcut-o. Poate că mai am ceva drăguț de făcut pe lumea asta.

Acum observ că înfloresc copacii, că le cresc mugurii, că a venit soarele, mă bucur de tot ce se întâmplă în viața mea.

Și mai sunt conștientă de ceva: de tot efortul medical care m-a salvat și fără de care nu aș mai fi fost aici acum. Acum sunt extrem de atentă la tot ce mi se întâmplă. Sigur că îmi este cumplit de teamă să răcesc, iar în fiecare an îmi fac vaccinul anti-pneumococic. Și eu, și Tudor. În fiecare an, fără excepție.

Mă îngrozește ce li s-a întâmplat copilelor despre care a aflat toată țara. M-a paralizat gândul că eleva de la Liceul Lazăr s-a dus dincolo după 8 ore de criză. Și m-am simțit din nou extrem de norocoasă că mai sunt pe aici.

Nu este de glumă, să știi. Este o boală care ne poate atinge pe oricare dintre noi, în orice moment al vieții. Iar cea mai simplă metodă de a lupta cât de cât cu asta este imunizarea.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO