Căutare

Share this article

Doru Trăscău este solistul și chitaristul trupei The Mono Jacks. Trupa a apărut în 2008, a scos albumul de debut ăn 2010 și de atunci are succes nebun la public. Dar Doru nu era strain acestui succes. Cu ani în urmă a înființat trupa AB4 care, deși avea la rândul ei succes, la un moment dat, a ieșit din tabloul muzical românesc, iar Doru Trăscău ne povestește azi de ce.

În tot acest timp, Doru a fost angajat ca graphic designer într-o multinațională fiind nevoit să-și plătească facturile, s-a confruntat cu depresia și nu a uitat nici o secundă prima sa dragoste: muzica. Așa că s-a remontat, și-a dat demisia și s-a dedicat în totalitate muzicii. Și bine a făcut.

Am povestit cu Doru Trăscău despre muzică, despre primii bani câștigați la metrou, despre amintiri vii și dureroase din copilărie, dar și despre cealaltă mare dragoste a lui, familia. Pe soția sa a cunoscut-o în liceu, venise la aceeași petrecere însoțită de alt băiat, dar soarta a făcut ca mai târziu să ajungă iubita lui Doru și de atunci sunt împreună, bucurându-se de cei doi copii ai lor.

O poveste emoționantă din care fiecare dintre noi avem de învățat cel puțin un lucru: să ne urmăm visul atunci când îl avem.

Credit foto: Năluca
Credit foto: Năluca

Fă-mi un CV al membrilor trupei The Mono Jacks. Cum îi cheamă, ce vârsta au și ce profesie?

Actuala formulă a trupei The Mono Jacks are 4 membri: Andrei Zamfir (28 ani) –  chitarist, Cristian Chiru (24 ani) – basist, John Ciurea (33  ani) – percuție și Doru Trăscău (41 ani) – solist și chitarist. Se numește că toți suntem muzicieni de profesie, atâta timp cât ne dedicăm exclusiv timpul acestei activități.

Când și cum i-ai întâlnit?

Pe Cristi l-am întâlnit în iarna anului 2016, în momentul în care a venit la sala de repetiții pentru o audiție. La doar câteva luni distanță am luat decizia de a schimba întreaga componență a formației, se întâmpla în aprilie 2017, când i-am cunoscut și pe Andrei și pe John. Chimia trupei s-a creat instant, am susținut un concert în noua formulă la doar o săptămână de la prima noastră întâlnire. De obicei este nevoie de câteva luni de lucru împreună pentru a genera acele conexiuni subtile, atât de necesare funcționării unei formații. În acestă formulă am intrat în studio în toamna lui 2017, reușind în doar patru luni să lansăm albumul ,,Ușor Distorsionat”.

Pe diploma ta ce scrie? Mă gândesc că nu „solist”

Doru Trăscău: Pe diploma mea de liceu scrie ,,mecanic motoare termice”. Despre facultate, nu este cazul să menționez pentru că, deși am început mai multe facultăți de mai multe ori, n-am reușit să le termin. Am fost student la Facultatea de Construcții, am început apoi oenologie, iar mulți ani am fost graphic designer. În tot acest timp mi-am urmat visul, acela de a fi muzician full-time, ceea ce am reușit abia anul trecut.

Foto: Cosmin Bumbuț
Foto: Cosmin Bumbuț

La ce vârstă ți-ai dat seama că ai putea să cânți?

De cântat, cânt de mic. Mi-am dat seama că vreau să cânt probabil cam în aceeași perioadă în care am descoperit chitara, adică pe la 17 ani. De atunci nu m-am mai oprit. Pentru mine a fost o formă de exprimare esențială. Probabil am pus în muzica mea ceea ce îmi era mai greu să exprim în plan personal.

Ai făcut școala de muzică?

Țin minte că m-am dus la Școala Populară de Artă din sectorul 4, însă ceva de-acolo nu a rezonat cu mine. Nu-mi dau seama exact ce, dar simțeam că parcă nu e locul unde voiam să fiu, așa că am rămas autodidact. Nu regret, cred că pentru mine a fost important să-mi găsesc drumul și ritmul propriu.


Citește și: Mihai Ristea, trupa Golan: „Facem exact cum ne dorim. Compunem ceea simţim şi ne prezentăm exact aşa cum suntem”


Ce erau părinții tăi și care e cea mai emoționantă amintire legată de ei?

Tata era mecanic în tipografie, iar mama mea era învățătoare. Părinții mei erau foarte departe de imaginea ideală a unui cuplu. Amintiri emoționante cu ei am doar separate, dar și pe acelea mi-e greu să le numesc.  Iar, deși piesa ,,1000 de DA” pare un manifest împotriva educației, nu îi condamn în niciun fel pe parinții mei.

Care e amintirea aia funny care s-a povestit la toate întrunirile de familie? „Doru când era mic…”

Doru Trăscău: Nu știu dacă intră la categoria amintiri funny, dar cred că o amintire vie pentru noi toți este momentul în care am fugit de acasă. Eram în clasa a IV-a și mama mă pedepsise pentru că luasem nota 7 la nu știu ce materie. Mi-a interzis să plec în excursia de final de an școlar, ceea ce era o dublă dramă. În primul rând că ratam să-mi iau rămas bun de la învățătoarea mea, pe care am adorat-o, însă mai grav de atât era faptul că trebuia să accept ideea că fata de care eram îndrăgostit, o colegă de clasă, avea să plece în excursie fără mine. Chestiunea mi s-a părut inacceptabilă, drept urmare m-am îmbrăcat cu ce am găsit, m-am urcat în autocar și am fugit la munte. M-au căutat toată ziua, iar seara, când am ajuns acasă, am încasat o mare bătaie de la tata. După aceea, îmi aduc aminte că am fugit la baie să mă spăl pe față și am simțit nevoia să cânt, spre uimirea tatălui meu, care privea descumpănit efectul bătăii asupra mea. Eu cred că pentru mine muzica a fost mereu o alinare, iar cântecul din acel moment, deși involuntar, a fost modalitatea mea de a mă reface după bătaia încasată.

Foto: Matei Buță
Foto: Matei Buță

Când, cum și în ce context te-ai apucat să cânți la metrou?

Am început să cânt la metrou pe la sfârșitul liceului și la acel moment era un mod de a-mi câștiga independența financiară. Treaba asta n-a ținut foarte mult, însă am făcut-o pentru suficient de multe luni cât să pot pune bani deoparte și să-mi cumpăr prima mea chitară. Până să fac acest lucru, mă duceam să cânt la metrou cu o chitară împrumutată.

Când ai învățat să cânți la chitară?

Doru Trăscău: Am învățat să cânt la chitară într-o excursie, în clasa XI-a, cu ajutorul unor colegi din liceu. Nu era prima dată când vedeam o chitară, însă era prima oară când ascultam niște oameni capabili să cânte piese ce făceau parte din topul preferințelor mele muzicale de atunci. Băieții ăștia știau să cânte Nirvana, Radiohead, Green Day și tot repertoriul Timpuri Noi. M-au cucerit!

Știu că pe soția ta ai cunoscut-o în liceu. Îți amintești cum, în ce context?

Ne-am cunoscut la o petrecere, am dansat împreună, mi-a plăcut foarte tare de ea, însă nu a durat mult până când am realizat că ea venise cu altul la petrecerea aceea și chestiunea aceasta m-a cam întristat. Aveam să ne reîntâlnim, total întâmplător, la vreo șase luni distanță și de atunci ne tot întâlnim

Foto: Ștefan Leonte
Foto: Ștefan Leonte

De la acest hobby cu muzica, cum ai ajuns să-ți faci o trupă?

La un moment dat, am văzut un anunț publicat într-o revistă care suna cam așa: <<Formația ,,Melcii Sprinteni” caută clăpar și basist>>. Împreună cu un coleg de liceu am decis să răspundem acestui anunț, chiar dacă niciunul dintre noi nu cânta la bass sau la clapă. A fost prima mea experiență într-o trupă! Ulterior, am început să caut instrumentiști pentru a înființa propria trupă și în câteva luni de zile a luat naștere AB4. La un an distanță, am înregistrat o casetă demo pe care am prezentat-o unei case de discuri ce ne-a oferit un contract pentru primul nostru album.

Din ce îmi amintesc era perioada în care trupele răsăreau ca ciupercile după ploaie. Cât de greu v-a fost să vă asigurați un loc pe piață cu AB4?

Doru Trăscău: Dimpotrivă! Cred că la acel moment erau câteva trupe ale momentului care reprezentau curentul de muzică rock. Era un haos general în lumea muzicală românească, nu exista infrastructură, nu aveam un sistem de lucru, ceea ce de fapt era normal într-o țară în care nu funcționa absolut nimic. Nu a fost simplu, noi însă am reușit. De exemplu, la începutul anilor 2000, alături de formația AB4 aveam 10-12 concerte pe an, în schimb, anul acesta, doar în luna august, împreună cu The Mono Jacks am susținut 14 concerte. Cu siguranță acum există mult mai multe formații, cluburi și locații unde se pot susține concerte și, totodată, tinerii care încep să cânte au infinite posibilități de a demara și promova un proiect muzical.

De ce s-a destrămat trupa AB4?

Proiectul AB4 a încetat să mai existe în momentul în care naveta Roma – București a devenit insuportabilă. Componența noastră era una exotică, la acel moment: doi români și doi italieni. Enrico, chitaristul formației și bunul meu prieten, a fost alături de mine în povestea asta încă din anul 2001. Noi doi aveam o chimie artistică fabuloasă, scriam piese cu o ușurință greu de imaginat. Era suficient doar să fim în același loc și să avem jumătate de oră de inspirație. Problema era însă că în România încă nu se putea trăi din muzică, nu câștigam din asta suficient cât să ne plătim facturile. Fiecare dintre noi își câștiga banii cum putea, apoi, când reușeam să punem suficienți bani deoparte, ne întâlneam la București sau la Roma pentru a continua proiectul muzical. Povestea asta a durat aproape șase ani. În 2007 m-am întors acasă dintr-un turneu cu gândul că încercasem tot ce se putea încerca, dar că totuși acest proiect, în formula aceasta, nu avea cum să funcționeze. În plus, urma să devin tată în scurtă vreme, așa că am luat decizia de a opri proiectul AB4. Ulterior am pus bazele The Mono Jacks, dovadă că muzica este un microb de care nu m-am putut vindeca niciodată…

Grafic designer într-o multinațională. Cât timp ai avut acest job și unde a rămas muzica în timpul acesta?

Am lucrat de-a lungul anilor în mai multe companii. Meseria de graphic designer m-a ajutat să-mi plătesc facturile în toți acești ani. Cea mai lungă și mai frumoasă experiență a fost perioada de aproape șapte ani pe care am petrecut-o la Electronic Arts, o companie în care am întâlnit oameni foarte faini și unde am învățat enorm de multe lucruri. În tot acest timp, muzica a rămas constant în viața mea, deși am făcut-o printre rânduri.

Cum ai luat decizia să renunți la job-ul tău și să te dedici muzicii? Ai totusi doi copii acasă 🙂

Doru Trăscău: Cred că începutul anului 2017 a marcat o etapă nouă în istoria The Mono Jacks și alături de noua gașcă am căpătat o energie diferită. Entuziasmul acestor oameni a făcut totul posibil. A fost o schimbare de perspectivă, care a venit cumva de la sine. Poate și piața muzicală s-a maturizat, poate că și eu mă aflam într-un moment în care puteam face acest “leap of faith”. Cert este că toată această energie mi-a dat curajul de a demisiona, dăruindu-mă în totalitate muzicii.

De ce ai nevoie ca să reușești pe piața muzicală în România? Piese bune, relații sau radio?

În orice industrie muzicală, în orice piață de pe această lume, va conta întotdeauna ce creezi.

Legăturile, pe la radio sau în orice altă parte, sunt importante atunci când materialul pe care îl prezinți este convingător. Dacă ceva din ceea ce faci este valoros, fii sigur că lucrurile vor ajunge să meargă de la sine.

Ce vârstă au copiii tăi?

Băiatul meu are 12 ani, iar cea mică are 6.

Cine e fanul tău numărul 1?

Eu sunt fanul meu nr. 1 și cred că este foarte important ca lucrurile să rămână așa.

Au fost momente în care nu-mi plăcea foarte tare de mine și nu îmi amintesc de ele cu plăcere.

Foto: Livia Văduva
Foto: Livia Văduva

În ce perioadă a vieții tale s-a instalat depresia și cum ai alungat-o?

Depresia a venit pe neașteptate. Mă simțeam rău în fiecare zi, din ce în ce mai rău, deși la nenumăratele consultații medicale părea că sunt perfect sănătos. Abia după jumătate de an, la al cincilea consult neurologic am înțeles că răul meu venea din presiunea imensă a unor emoții pe care le închisesem undeva, într-un sertar. Am hotărât să încep psihoterapia și a fost, cu siguranță, una dintre cele mai importante și mai bune decizii. Cred cu tărie că psihoterapia nu doar că m-a ajutat să depășesc starea în care mă aflam atunci, însă m-a ajutat să învăț să trăiesc cu adevărat.

Unde visezi cel mai tare concert al vostru și cine ar trebui să cânte în deschidere?

Pe Arena Națională! Nu contează cine cântă în deschidere. O să fie bine!

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO