HealthLife StoriesPeople Stories
HealthLife StoriesPeople Stories
De la pix la bisturiu, citim povestea chirurgului-scriitor, Florin Chirculescu
Monica Tănase
|Reading time: 11 mins
Share this article

L-am întâlnit pe Florin Chirculescu la etajul 7 al Spitalului Municipal, în biroul său din departamentul de chirurgie toracică. Este un cunoscut al jurnaliștilor pentru reacțiile punctuale pe care le-a avut în presă în scandalurile care au vizat managementul sănătății sau diferendul legat de transplantul de plămâni.

Iubitorii de carte însă, în special cei de literatură științifico-fantastică, îl știu ca omul din spatele pseudonimului Sebastian A. Corn, dar și „debutantul” de anul trecut în beletristică, prin volumul „Greva Păcătoșilor sau apocrifa unui evreu” (ed. Nemira). Am încercat să descoperim împreună povestea formării sale ca medic și ca scriitor, dar și a momentelor de cotitură care l-au făcut mai bun în scris sau pe masa de operație.

 Nu există jurnalist care să îl înjure pe un medic așa cum o face el însuși atunci când lucrurile nu merg bine.

 Ce vă place mai mult să fiți? Scriitor sau medic?

Una fără alta nu merge la mine. Cum adică să mă trezesc dimineața și să nu pot să văd pacienții?

Medicina este o știință imperfectă pentru că are prea mult hazard în ea. Știm cum funcționează ciclul Krebs, știm cum are loc gluco-geneza, știm cum se face reglarea glicemiei sau reglarea tensiunii, dar nu știm cum fiecare dintre aceste cărămizi funcționale, foarte multe, cooperează între ele. Legăturile dintre ele sunt atât de numeroase, iar tu nu le poți explora sau stăpâni pe toate, încât, la un moment dat sistemul biologic o ia pe calea lui și tu nu poți prevedea deznodământul. Sunt situații în care ești sigur că pacientul a scăpat și, când te aștepți mai puțin, îți alunecă printre degete.

Am avut o pacientă cu o operație amplă de tot. Avea toate elementele să fie bine: era slabă, în condiție bună, a trecut cu bine prin operație, esofagectomie, o intervenție amplă, cu riscuri mari. Dar a mers repede și era perfectă. Pacienta s-a trezit, am văzut-o nu avea nimic. A patra zi a murit. Nu știu de ce, nimeni nu a putut să-mi spună.

Nu ele sunt cazurile majoritare, dar ele sunt cazurile care ne obsedează. Nu sunt erori medicale, ci pur și simplu limitele cunoașterii umane.

Când eram tânăr aveam vanitatea celui care se umflă în pene când face o operație mai tare. Nu mai fac treaba asta nici mort. Am făcut o operație, pacientul este bine sau e rău. Și atât.

Nu există jurnalist care să îl în înjure pe un medic așa cum o face el însuși atunci când lucrurile nu merg bine. Când vrei să faci meseria asta cumsecade nu vă dați seama ce discuții ies aici. Ei, cum aș putea să trăiesc fără așa ceva?

Cum ați decis să deveniți medic?

Tata voia să mă facă inginer, așa cum el era. Fusese olimpic la mate în perioada interbelică, aici în București, copil de ceferișit, dar a mers la școală în Franța și a fost unul dintre primii care a introdus ceva ce se cheamă: informatique et gestion, competență cu care a amenajat centrul de calcul de la ISPE (Institutul de Studii și Proiectări Energetice).

El voia să mă fac inginer, eu voiam să mă fac scriitor. Dar tata, care era practic în decizii, mi-a zis. Dacă nu ai o meserie, nu ai cum să cunoști viața. Așa că am decis să mă fac filozof. Dar mi-au explicat ai mei că voi fi eventual un profesor de filozofie pe la Văscăuți.

Așadar, aveam vreo 15 ani și nu știam ce vreau să fac. Așa că am citit „Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe și „Citadela”, de A.J. Cronin și am realizat că voiam să mă fac medic. Avea ceva aristocratic meseria asta în cărți. Iar în „Citadela” apărea o intervenție sofisticată, realizată de o somitate medicală. Dar pacientul a murit. Atunci mâna dreaptă a doctorului, care a asistat la intervenție, întrebat la examen de ce vrea să se facă totuși, medic, a răspuns: pentru că în chirurgie niciodată nu poți fi sigur.

 Prima limbă în care am scris a fost franceza.

 Când ați început să scrieți?

Am început la 11 ani, cu un roman cu indieni pieile roșii. „Pușcă de argint” se numea și era inspirat de Winnetou. Apoi țin minte că tata m-a prins când scriam o povestioară despre asediul Constantinopolului. Mă inspiram din cărți, din ce citeam și scriam.

Citeam mult și de foarte mic. La 4 ani m-au dat să învăț franceză, iar prima limbă în care am scris a fost franceza. Făceam cursurile cu o distinsă doamnă, Aurelia Slăvescu, care a fost senzațională pentru mine.

La 12 ani însă tata a primit un contract în Africa, în Guinea Franceză, la Conakry.  Și am plecat și noi cu el, eu, mama și fratele meu cu 9 ani mai mic.

Guinezii își făceau un centru de calcul iar tata, pentru că făcuse la Paris Informatique et Gestion, a fost trimis de ONU să le pună pe picioare centrul de calcul.

Am ajuns acolo, ne-am instalat, tata câștiga infernal de mult, dar era singurul român care voia să se întoarcă. Doar un an a rezistat. Iar anul acela a fost pentru mine un mare avantaj.

Părinții m-au dat să studiez la Școala Americană, care a avut un impact îngrozitor pentru mine, la 13 ani. Lăsasem în urmă o Românie, cu un Ceaușescu proaspăt întors din Asia. Și ajung în Africa, într-un alt sistem de învățământ, nu mai trebuia să mă ridic în picioare, nu mai cântam imnul, puteam purta părul lung, nu aveam decât o obligație, să argumentez tot ce spun.

Și aici făceam cunoștințe social politice, dar nu era o carte mică, roșie și fără poze, ci niște cărți mari broșate, cu poze, cu scheme, cu explicații.

La 14 ani, când m-am întors în România, eram americanofil convins.

 Mama ce făcea în Guinea?

Mama stătea cu noi. În țară fusese redactor de cărți științifice pentru Editura Ceres. În Africa însă nu avea ce să facă, stătea cu mine și cu fratele meu mai mic, care acum este jurnalist și este posibil să îl cunoașteți dacă ați ascultat vreodată emisiunile de radio ale lui Kirk.

După un an a trebuit să plecăm de acolo. Nu era o țară în care să te aștepți ca lucrurile să se îmbunătățească prea repede. Trecuseră 13 ani de la independență și nu curgea apa la etajul 8. Ne-am întors în țară.

 Verișoara mea a murit călcată cu mașina de Nicu Ceaușescu

 Și ce ați găsit?

Când ne-am întors încă nu se deteriorase viața de zi cu zi. Eram în 1974, tata era director în ISPE, mama era redactor. Nu o duceam rău.

Dar ce mă deranja cel mai mult era însă libertatea de expresie.

Verii mei mai mari făceau des trimitere la asta. Verișoara mea murise deja, călcată cu mașina de Nicu Ceaușescu. Este vorba despre celebrul caz al Doiniței Hîlmu, pe care o mașină care a trecut pe lângă statuia aviatorilor, cu o viteză de aproape 140 de km/oră, a ucis-o chiar pe trecerea de pietoni.

Fata era elevă și avea 17 ani.

Doinița Hîlmu

Vina a fost asumată de un subofițer de poliție, Răschitoru, șoferul ocazional al lui Nicu Ceaușescu. Nimeni nu avea însă vreun dubiu că la volan se afla chiar fiul lui Nicolae Ceaușescu. Cazul a fost mușamalizat rapid.

Doinița era elevă la Liceul Caragiale, unde se afla destul de multă protipendadă și cu acces în vest. Ea tot timpul mă bârâia la cap: „uită-te la nenorociții ăștia, le taie băieților pletele, le taie pantalonii pentru că sunt evazați.”

 Cum a fost liceul?

Am avut niște părinți foarte orientați. M-au dat la liceul C.A.Rosetti, din Floreasca, cu predare în limba engleză. La profilul real nu făceam științele exacte în engleză, dar făceam 10 ore de engleză săptămânal.

Acum câțiva ani când am avut întâlnirea foștilor elevi și ne întrebam și noi, și profesorii cum de ne lăsau foarte liberi. Noi nu purtam cravată, ci eșarfă. Nu mergeam în uniformă. Colegii mei, fii de mari generali, veneau în blugi la școală. În nicio școală din București nu se intra în blugi.

Toți colegii ne invidiau, inclusiv cei de la liceul protipendadei, actualul Jean Monet, fost 24.

Noi aveam profesor englez, din Marea Britanie, James Faulkner îl chema, și era prof de conversație. Celălalt era fratele lui Alexandru Tatos, Mircea Tatos, prof de engleză, de o inteligență sinistră. Când a început să ne predea am crezut că face matematică cu noi. Fiindcă preda structuri lingvistice. A plecat după aceea la o Universitate din Carolina de Sud. Am avut un noroc extraordinar să am un astfel de profesor.

 Aș fi ipocrit să spun că am nu primit daruri ca medic în comunism. Trăiam cu ele. Dar nu mă simțeam în largul meu.

 Cum a fost experiența de medic în comunism?

Începuse criza, m-am căsătorit și nu mai puteam cere de la ai mei să mă ajute cu toate cele necesare. Era o preocupare zilnică pentru ce mănânci și cu ce te încălzești. Era groaznic.

Medicii o duceau mai bine, e drept, dar eu eram mic, eram pe prima treaptă a lanțului trofic, așa încât nu am beneficiat de aproape nimic. Eram medic stagiar, iar în chirurgie ucenicia durează ani de zile. Dar nu existau specialiști, pentru că tovarășa Elena Ceaușescu s-a întrebat într-o zi de ce e nevoie de atâția specialiști. Nu suntem doctori toți? Și din 1983 nu se mai dăduse examene de specializare. Iar ăsta a fost norocul meu, pentru că atunci când am terminat facultatea și pentru că nu mai existau medici secundari, rezidenți, doctorii aveau nevoie de noi ca de aer.

Intram în sală, eram mâna a doua, făceam noduri, depărtam și așa învățam mult mai repede. Ne aruncau în apă. Țin minte că m-au aruncat prima dată în camera de gardă, am ajuns în fața unei paciente și mi-am dat seama că nu mai știam nimic de la cursuri. Mi-am amintit numai ce zicea doamna Slăvescu: prima dată când vezi un om te prezinți!” Și au început lucrurile să se așeze în minte și să-mi revină ideile.

Dar eram singur, nu a venit nimeni cu mine să mă supervizeze.

Dar ca să revenim, munceam într-un serviciu de obstetrică-ginecologie și erau niște daruri formidabile, așa încât mai ajungea ceva și la mine, ca junior.

Dar era neplăcut. Echivocul ăsta al relației financiare era jenant. Aș fi ipocrit să spun că am nu primit foloase necuvenite. Dar nu mă simțeam în largul meu. Pe de altă parte, aveam salariu de 1900 de lei, iar un strungar sărea de 4000 de lei. Dar ne descurcam. Doctorul era dușmanul de clasă, era intelectual, dar uneori salva nomenclatorul. Iar dacă venea poliția să îl deranjeze că lua prea mult, de pildă, nomenclatorul îl scăpa.

 Și ați continuat să scrieți în tot acest timp?

Pe la 17 ani devenisem excesiv de avangardist. Așa că mi-am găsit un curent filozofic pe care să îmi bazez stilul literar. Mă urmărea hazardul. Ziceam așa: dacă scrii ordonat nu poți să surprinzi esența realității, care este guvernată de hazard. Așa că dacă aș găsi o scriitură disritmică și disruptivă am să fac niște pași mari în literatură, mi-am spus. Iar incoerența este un pas decisiv în dezvoltarea mea. Eram un geniu, vă dați seama!

Prin 1986 mi-a căzut în mână un almanah științifico-fantastic, unde am citit niște povești care m-au dat pe spate. Era și o poveste superbă, semnată de Cristian Tudor Popescu, Casaargoz. Și am ajuns la concluzia că scriitura științifico-fantastică poate fi o metaforă acceptabilă pentru geniul din mine. Și m-am apucat să scriu science-fiction, ia toată lupta a fost să fac textele să fie fluide, povestea spusă cât mai clar, jurnalistic.

Cum v-a ajutat medicina în scriitură?

Am scris un text la care țin foarte mult, ”Să mă tai cu bisturiul, scrise Josephine”. Mi l-a publicat Valentin Nicolau, la editura Nemira. Pe vremea aia era acolo Dan Petrescu. Lui îi lăsasem un roman pe care îl plasasem în București, pentru că mă obsedează orașul ăsta ca spațiu.

Acolo era o fază medicală pe care Dan Petrescu mi-a cerut-o pe 200 de pagini. Întâi am fost circumspect. Dar, într-o zi, după ce am plecat de la editură, din Casa Presei, unde era atunci, pe jos până în Titan, mi-am dat seama cum trebuie să scriu cartea. Și a ieșit ”Să mă tai cu bisturiul, scrise Josephine”, cu care Dan a avut mână bună.

Apoi a venit o carte eșuată din punctul meu de vedere, „Cel mai înalt turn din Babylon”. Apoi însă au venit niște volume care m-au mulțumit: „Imperiul Marelui Graal”, „Ne vom întoarce în Muribekka” și „Greva păcătoșilor”.

Dar ce m-a obsedat în ultimele volume a fost să mă nimeresc cu Bucureștiul. Iar cartea la care scriu acum este „Solomonarul”, și este legătura dintre vremurile acestea și Mihai Eminescu.

 De ce sub pseudonim?

Când eram mic mi-am făcut o anagramă și a ieșit FC Corn. Când eram la liceu, am scris un poem pe care l-a trimis la România Literară și pe care l-am semnat Sebastian Gard. Apoi am început să particip la concursuri, trimiteam mai multe texte, am și trimis și 8 texte o dată: paginam diferit, foloseam foi diferite, cu texturi diferite. Doar mașina de scris era aceeași.

Textele semnate de Sebastian A. Corn au luat cele mai multe premii. A vine de la Aron, însemnă cel dintâi și este numele fratelui lui Moise. Sebastian mi-a rămas de la Sebastian Gard (Roger Martin du Gard), iar Corn de la prima anagramă.

 

HealthLife StoriesPeople Stories
Share this article