fbpx

Căutare

Share this article

Diana Nour a plecat în Marea Britanie în urmă cu 12 ani. Voia să devină pictoriță după ce toată viața ei de copil și adolescent și-o dedicase artei. Deși nu știa aproape deloc engleză, a luat câteva lecții, a învățat cât a putut de mult și de bine și astfel a fost acceptată la Universitatea din Conventry. Toți anii de facultate a pictat și a expus, iar apoi a simțit că Anglia a devenit o altă „acasă” pentru ea, așa că nu a mai plecat. A predat pictura la universitate, apoi la o școală dedicată copiilor cu autism și astfel a înțeles care este misiunea ei. Diana Nour consideră că suntem generația care trebuie să se implice, să pună umărul la treabă și să ajute, mai ales dacă ne dorim o schimbare de la umanitate. Visul ei este să reușească să-și vândă lucrările și banii să-i investească într-o asociație ce luptă pentru educația copiilor speciali.

Până atunci Diana Nour lucrează într-o companie, un job de vis, în cadrul unei echipe minunate ce-i apreciază creativitatea și îi oferă libertatea să se exprime.

Cum ajungi să faci artă în Marea Britanie? Ce culori au visele Dianei și ce adună sufletul unui artist crescut la sat, în România? Aflați toate acestea dintr-o poveste inspirațională, zugrăvită la câteva mii de kilometri distanță.

Diana, unde stai în Marea Britanie?

În Coventry, un orășel micuț, lângă Birmingham.

De câți ani ești acolo?

De 12 ani 😀.

Și te mai întorci?

Habar nu am, sincer. Idei am avut să mă întorc, de foarte multe ori, doar că de fiecare dată când ajung acasă și stau puțin mai mult parcă mi se face dor să vin înapoi. E ciudat. Atunci când sunt aici vreau acasă, când ajung acolo parcă vreau înapoi… Nici nu cred că e o părere foarte realistă pentru că în România nu fac nimic responsabil, nu am casa mea, mă duc la părinți și toate îmi vin de-a gata.

Alți oameni mi-au spus că atunci când se întorc în România, de fiecare dată văd bubele sistemului, lucru ce-i face să-și dorească să plece cât mai departe, oricât de mare ar fi dorul de țară. Tu ai o problemă cu asta. Simți că e mai ușor, mai firesc și mai corect ce se întâmplă în Anglia față de România?

Cred că e o întrebare licită. Dar e puțin ciudat să mă exprim deoarece eu m-am mutat în Anglia când aveam 18 ani și practic toată viața și experiența mea de adult au fost aici. Așa că am niște așteptări de la sistem. Au fost momente în care poate m-a dezamăgit sistemul chiar și aici, însă când ajung acasă mă surprinde foarte tare că oamenii au un alt standard de normal. Sunt lucruri mărunte și poate ușor spre ridicol, însă acumulate, te pot afecta emoțional. De exemplu, mi s-a întâmplat să văd că oamenii se uită ciudat la mine pentru că sunt prea politicoasă.

De unde ești tu?

Din Galați.

Și cum ai plecat la 18 ani?

Eram pasionată de artă, mergeam la Liceul de Artă și acolo, deja de pe la jumătatea clasei a XII-a toți profesorii te întreabă în ce direcție vrei să te îndrepți. Opțiunile mele în România erau Cluj, Iași sau București. Aveam cunoștințe în jurul meu, oameni care terminaseră facultatea în toate aceste centre și simțeam că parcă nu aș vrea să mă limitez, să mă întorc în Galați și să fiu profesoară de artă. Aș fi vrut să învăț și altceva. Nu vorbeam limba engleză foarte bine, de fapt nu o vorbeam aproape deloc, însă, cu toate acestea le-am spus alor mei că eu vreau să plec în Anglia. Ei au spus: „Ok, dar de unde și până unde?”. Nu au zis nici o secundă „nu”, dimpotrivă m-au sprijinit 100%. Am găsit un profesor care m-a învățat engleză de la 0, însă care nu mi-a dat nici o șansă. Mi-a spus că sigur nu voi intra la facultate în Anglia cu engleza pe care o știu eu, însă am intrat chiar foarte ușor. Am ales Coventry pentru că-mi dădeau bursă dacă aveam nota de la BAC peste 9,50 și note mari în timpul facultății.

Diana Nour în timpul liceului, la Galați

Dar cum ai ales tu Anglia?

Aveam un profesor tânăr care venise la liceu în ultimul meu an și care a investit mai multă energie și timp în mine și mi-a sugerat Anglia pentru că aici ar fi mai multe oportunități pentru mine. Ulterior, după ce am ajuns aici, am observat că stilul britanic în domeniul artei este total diferit de cel din restul Europei. Noi suntem foarte tradiționaliști, inclusiv în artă, pe când aici e o explozie de libertate și comunicare, lucruri care se simt și în artă.

Din ochii unui neinițiat, aș spune că Anglia nu e cea mai potrivită țară pentru artă. Pare totul atât de gri încât parcă nici nu poți să visezi…

Nici măcar nu e asta pentru că asta chiar ar putea fi o sursă de inspirație, însă vremea e absolut deprimantă. Cred că dacă e ceva ce nu mi-a plăcut, este vremea din Anglia. Mie îmi place foarte mult ploaia, însă nu ploaia asta întunecată, măruntă și mohorâtă.

Una dintre lucrările Dianei

Un pictor nu are nevoie de culori multe?

Ba da, dar sunt și câteva lucruri pe care le-am obținut aici. Nu știu cum ar fi fost viața mea dacă nu aș fi plecat, însă, faptul că sunt aici m-a ajutat să călătoresc foarte mult. În primul rând erau foarte multe căi de comunicare, foarte multe zboruri în toată lumea și foarte ieftine. În România nici nu visam la așa ceva. Poate eram prea mică, nu știu… Oricum, Anglia a fost prima mea ieșire din România. Când m-am mutat aici am început să călătoresc, am învățat să fac multă cercetare, să caut locuri pe care aș vrea să le văd, de fapt am început să pictez locuri pe care aș vrea să le văd și abia mult mai târziu le-am văzut.

Diana, dar tu ai plecat la facultate. Bănuiesc că părinții tăi s-au așteptat să te întorci după facultate, nu?

Nu am discutat niciodată despre asta. Adică nu s-au așteptat la nimic. Ei m-au susținut în mod constant, inclusiv să-mi găsesc de muncă aici. Acum încerc să-mi cumpăr o casă aici și ei mă susțin în continuare.

Dar când le-ai zis că rămâi acolo?

Nu a fost niciodată o decizie judecată că o să rămân pentru totdeauna. Pur și simplu cred că Anglia e o altă casă.

Diana Nour și familia ei, părinții și fratele ei

Tu lucrezi undeva acum sau ești free-lancer?

Lucrez, dar o fac de acasă de mai bine de un an de zile și nu o să mă mai întorc. Lucrez într-o corporație, am un job decent, ușor și mă bucur de o echipă foarte bună. Inițial această corporație m-a angajat să fac designul pentru un program de absolvenți, după care am început să recrutez absolvenții și să-i ajut să se angajeze în firmă. Am lucrat mult cu elevi de toate vârstele și am găsit job-ul de profesor ușor obositor.

Adică tu ai un job stabil ce-ți asigură un venit constant ca în timpul tău liber să poți picta?

Da. Asta am și vrut: să nu am grija banului, să am din ce trăi, să am un job care să-mi ocupe o parte din zi ca apoi să-mi văd de treaba mea. Oamenii aceștia m-au susținut continuu pentru că știu de latura mea creativă. De exemplu, în urmă cu doi ani, nu mai aveam concediu deoarece călătorisem foarte mult și când am fost acceptată la o expoziție în Indonezia, în Bali nu numai că s-au bucurat foarte mult, ci mi-au dat și zile libere să pot să particip. Simt că am în mod constant cuvinte încurajatoare de la ei și mult sprijin.

Diana Nour într-una dintre călătoriile ei

Acesta a fost primul tău job în Anglia?

Am lucrat cinci ani în învățământ. Am început cu un job part time la Universitate, foarte bine plătit, dar care presupunea foarte multe călătorii și era incredibil de obositor. Mai apoi mi-am găsit un job într-o școală independentă ce lucra mai mult cu copiii cu autism. Aici am avut foarte multe grupe de copii ce nu se puteau integra în sistemul de învățământ și pe care i-am ajutat practic să își experimenteze mai mult latura creativă. Rezultatul final era foarte plăcut, însă era o muncă incredibil de grea.

Diana Nour și tatăl ei, la absolvirea facultății

Te solicita emoțional?

Din toate punctele de vedere. Pentru că era foarte imprevizibilă situația, copiii provenind din niște medii dezavantajate și școala era singurul spațiu în care își manifestau frustrările. Erau zile bune și zile mai puțin bune, însă la final rezultatul era foarte bun. Mă trezeam la cinci dimineața să ajung acolo și mă întorceam seara la 6 ca la 8 deja să dorm. Și așa treceau zilele mele, fără să mai am timp și energie de absolut nimic. La un moment dat a trebuit să mă opresc pentru că energia și resursele mele sunt limitate, din păcate. Mi-am spus atunci că dacă va fi sănătate și noroc poate o să reușesc să fac mai multe expoziții, să-mi vând din lucrări și să folosesc banii într-o asociație care să se ocupe strict de educația copiilor de genul acesta.

Cumva tu ai rămas cu sufletul acolo?

Da. Mi se pare necesar să investim în copii și cred că e datoria generației noastre, mai ales dacă ne dorim o schimbare de la umanitate, în general. S-au întâmplat multe în 2020 și asta ar trebui să ne pună pe gânduri. Eu aveam gândurile acestea de dinainte de a vedea ce s-a întâmplat anul trecut.

Ce meserie au părinții tăi?

Mama e învățătoare și tata a fost funcționar public foarte multă vreme. El e un om destul de îndemânatic și colecționează foarte multe lucruri: mașini vechi, aparate foto…

Diana Nour și mama ei

Acum e antreprenor?

Nu, asta face. Avem o căsuță la țară unde și-a făcut colțișorul lui pentru pasiunile lui.

Hai să vorbim despre arta ta. Ce ai reușit până acum în acești ani de când ești acolo? Câte expoziții ai avut?

Nu cred că le-am numărat vreodată, însă am încercat în mod constant să mă implic. Anul trecut am avut câteva expoziții virtuale pentru că sunt oameni care mă caută și nu am refuzat niciodată nimic. Câțiva ani am colaborat cu cineva din Italia care avea o galerie în Sicilia și care anul acesta și-a dezvoltat foarte frumos o galerie virtuală ce a ajuns cam peste tot prin Europa, cu artiști din toată lumea.

Probabil cea mai de referință expoziție a fost cea de la finalul facultății, de la Bruxelles. Am expus singură, au fost foarte mulți invitați și a ieșit foarte bine. Pe parcursul facultății am avut foarte multe expoziții pentru că atunci lucram non stop, neavând altă ocupație.

În Anglia reușești să trăiești din artă, din pictură?

Depinde ce înseamnă asta…

Aș compara cu România unde dacă întrebi orice părinte, îți va spune că nu-și dorește asta pentru copilul lui deoarece există preconcepția că „va muri de foame” cu această pasiune.

Mie nu mi s-a părut ușor să-mi vând lucrările. Ambasadorul Americii de la Bruxelles a vrut să-mi cumpere o lucrare, am avut această ocazie, însă am refuzat pentru că nu am simțit că rezonez cu el. Am avut senzația că vrea să-mi cumpere o lucrare mai mult ca act de caritate sau de dragul evenimentului și asta nu e ceea ce caut eu. Nu aș putea să mă împac cu ideea că-mi plătesc facturile din vânzarea lucrărilor. Dacă e să-mi vând lucrările aș vrea să o fac pentru un scop nobil, nu pentru traiul de zi cu zi. Am mai vândut lucrări micuțe și toți banii i-am donat.

E foarte greu să le vând pentru că ele sunt parte din mine, au legătură cu tot ce am trăit eu și dacă ajung să le dau vreau să investesc într-un scop nobil, pentru o misiune anume, nu să-mi plătesc factura la gaz.

Diana, ești căsătorită?

Nu, dar am o relație stabilă de ceva ani 😀.

Cu un englez?

Nu, cu un român pe care l-am cunoscut la facultate.

Tot artist?

Nu, e opusul meu. Cred că de asta ne-am și plăcut pentru că suntem complementari.

E contabil? 😀

Nu, dar pe aproape. Face business 😀. Lucrează cu cifre, cu date, lucruri care pe mine nu mă atrag.

E ceva ce-ți lipsește de acasă?

Mâncarea în primul rând, vremea – mie îmi plac fenomenele extreme, vara cu căldură foarte mare sau iarna geroasă, ceea ce aici nu am niciodată; tot timpul anului e la fel și e foarte obositor – și grădina, bunicii, părinții, atmosfera de acasă.

Diana Nour și bunica ei

Pasiunea ta pentru pictură vine din fragedă copilărie?

Da. Am fost un copil răsfățat, dar și foarte visător. Am amintiri foarte vii din momentele în care mama mă repezea că vorbeam cu florile din grădină. Mă trimitea să-i aduc ceva din grădină pentru ciorbă, însă eu până ajungeam la pătrunjel petreceam timp cu toți copacii și vorbeam cu ei. În plus tata știa că-mi doream foarte tare un atelier la mansardă unde să am și un telescop ca să pot privi stelele.

Diana Nour în copilărie, fetița ce vorbea cu florile din grădină

Mama fiind învățător, ne-a încurajat foarte tare să ne exprimăm latura artistică și poate de aceea am făcut muzică până la 13 ani. Am făcut chitară, pian, am cântat și într-un grup din Galați, însă nu m-am regăsit pe deplin în muzică, simțeam că-mi lipsește vocea în relația cu oamenii. Pictura pentru mine a fost un alt mod de comunicare ce s-a potrivit perfect timidității mele.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO