Spectacolul „Dincolo de tăcere” aduce pentru prima dată pe o scenă din România un text semnat de Jack Thorne, autorul miniseriei Adolescence, într-o formă gândită special pentru a fi interpretată de persoane cu deficiențe de auz, iar Diana Timari joacă unul dintre rolurile principale. Este o poveste despre iubire, pierdere, dorință și vulnerabilitate, spusă dincolo de cuvinte, dincolo de sunet, direct prin corp, privire și emoție.
Piesa a avut premiera pe 29, 30 și 31 ianuarie, la ARCUB, și a fost interpretată de actorii surzi Diana Timari și Eduard Iacovache. Spectacolul este accesibil atât publicului surd, cât și celui auzitor, prin dublajul realizat de actorii Ana Vînăuși Adelin Tudorache, dar și prin instalația sonoră semnată de Călin Țopa — o coloană sonoră construită din vibrații joase, care transformă sunetul într-o experiență fizică, trăită în corp.
Pentru Diana Timari, actoria nu este doar un vis din copilărie, ci un limbaj firesc. Crescută într-o lume în care comunicarea se face prin expresie, gest și privire, Diana vorbește despre actorie ca despre o prelungire naturală a felului ei de a exista. Emoțiile nu trec prin cuvinte, ci direct prin corp. Bucuria îi vine ușor, durerea îi este familiară, iar vulnerabilitatea, deși uneori dificilă, devine pe scenă una dintre cele mai puternice forme de adevăr.
Refuzată de-a lungul timpului din cauza surdității, Diana Timari nu și-a abandonat visul. Din contra, fiecare refuz a transformat dorința de a fi pe scenă într-o formă de curaj. Pentru ea, teatrul nu este doar despre roluri, ci despre a fi văzută așa cum este: o actriță care simte profund, care trăiește fiecare scenă cu intensitate și care lasă, după fiecare spectacol, o parte din sufletul ei pe scenă.
Când te-ai gândit prima dată că vrei să fii actriță? Îți amintești un moment, o imagine, o emoție care a aprins visul ăsta în tine?
De când eram mică. Îmi amintesc foarte clar momentul în care am văzut filmul Lara Croft: Tomb Raider și am admirat-o pe Angelina Jolie. A fost prima dată când am simțit cu adevărat că vreau să fiu actriță și să apar în filme când voi fi mare. A fost o emoție puternică, un vis care s-a aprins atunci și care a rămas cu mine.
Ai spus că pentru tine actorie înseamnă „să intri într-o lume de povești”. Ce lume te-a atras cel mai tare până acum? Ce fel de povești simți că te cheamă?
De când eram mică, visam să fiu prințesă, să trăiesc în lumi de poveste, cu rochii și personaje prințese. Când am jucat rolul Albă ca Zăpada, am simțit pentru prima dată că acel vis prinde viață și că pot fi, pe scenă, o prințesă adevărată.
În același timp, mă fascinează și alte lumi, foarte diferite de realitatea mea: să joc roluri de polițistă, spioană sau războinică personaje puternice, pe care în viața reală nu aș avea cum să le trăiesc. Actoria îmi oferă această libertate de a intra în lumi imposibile și de a explora identități complet diferite.
Diana Timari, actrița surdă ce urcă pe scenă și spune o poveste care nu se aude, ci se simte
Ce simți în corpul tău chiar înainte să înceapă un spectacol? Emoția aia are o formă, o greutate?
Chiar înainte să înceapă spectacolul simt emoții foarte puternice în tot corpul. Este un amestec intens de bucurie și frică, ca o energie care apasă și în același timp mă ridică. Uneori am senzația că nu îmi vine să cred urmează să intru pe scenă. Nu mai este un vis, este real, se întâmplă chiar atunci.
Ai spus că persoanele surde au o legătură naturală cu actoria. Cum te-a ajutat surditatea să devii actrița care ești azi?
Persoanele surde folosesc zilnic un limbaj extrem de bogat în expresii, mimică și gesturi atunci când comunică prin Limba Semnelor Române. Această expresivitate naturală m-a ajutat foarte mult în actorie, pentru că emoțiile trec direct prin corp și față, fără să fie filtrate de cuvinte. Pentru mine, actoria a venit firesc, aproape ca o prelungire a felului în care comunic. Încă dinainte ca teatrul să devină o posibilitate reală, îmi plăcea să inventez situații și personaje, să joc roluri și să-mi surprind prietenii.
Ce emoție îți vine cel mai ușor să o joci? Dar care te sperie cel mai tare?
Cel mai ușor îmi vine să joc bucuria, pentru că o simt foarte intens și îmi place să o transmit mai departe. Îmi vine natural și emoția durerii, pentru că sunt o persoană foarte sensibilă și empatică. Nu pot spune că există o emoție care să mă sperie cu adevărat, dar uneori cele mai grele sunt cele care cer o expunere foarte profundă a vulnerabilității mele. Tocmai de aceea, ele sunt și cele mai valoroase
Ai fost refuzată la cursuri de actorie din cauza surdității. Cum te-au schimbat aceste refuzuri? Ce au luat de la tine și ce ți-au dat, fără să vrei?
Da, am fost refuzată din cauza surdității. A fost dureros și m-a dezamăgit, pentru că simțeam că nu sunt văzută pentru ceea ce pot face, ci pentru ceea ce nu aud. Refuzurile mi-au luat o parte din încredere la început, dar mi-au dat ceva mult mai puternic: determinarea de a nu renunța. M-au făcut să cresc, să lupt mai mult și să înțeleg că și noi, persoanele surde, existăm, avem vocea noastră și avem dreptul să fim pe scenă.
A existat vreun moment în care ai fost foarte aproape să renunți? Ce te-a făcut să continui atunci?
Da, au existat momente în care am fost foarte aproape să renunț. Ajunsesem să nu mai am speranță și să nu văd nicio oportunitate reală pentru mine în România. Îmi doream să mă înscriu la o facultate de actorie, dar știam că există multe bariere și obstacole, iar asta m-a făcut să mă îndoiesc de mine. Speranța și încrederea au revenit în momentul în care a apărut castingul pentru „Dragoste fără cuvinte”. A fost semnul care mi-a amintit de ce iubesc actoria și m-a făcut să continui.
Cum arată curajul pentru tine?
Pentru mine, curajul înseamnă să mă arăt din toată inima, așa cum sunt cu adevărat. Să îmi arăt potențialul, vulnerabilitatea, să fiu sinceră cu mine și cu ceilalți, să mă exprim liber și să spun ce simt.
Ce ai simțit prima dată când ai citit textul „Dincolo de tăcere”? Unde ai simțit povestea — în minte, în inimă, în corp?
La început am simțit povestea în minte. Subiectul este sensibil și vulnerabil, așa că am avut nevoie să îl înțeleg rațional. Apoi, citind din nou textul cu ajutorul interpreților din ANSR și al regizorului, povestea a început să ajungă în inimă. Treptat, fiecare scenă m-a atins tot mai profund și emoțiile au devenit reale.
Scenele sunt foarte diferite: comice, dureroase, romantice. Care scenă te-a atins cel mai profund și de ce?
Îmi este greu să aleg o singură scenă, pentru că fiecare are o energie și o emoție diferită. M-au atins profund atât momentele comice, care aduc lumină și umanitate, cât și cele dureroase, care cer multă vulnerabilitate. Tocmai această alternanță dintre râs și durere face spectacolul atât de intens și adevărat pentru mine
Pierderea copilului este una dintre cele mai grele teme. Cum te apropii de o emoție atât de mare fără să te pierzi în ea?
Este una dintre cele mai dureroase teme. Nu am trăit personal această experiență, dar mă apropii de ea cu multă compasiune și respect. Încerc să înțeleg emoția și să o transmit sincer, fără să mă pierd în ea.
Diana Timari: de la Adolescence la „Dincolo de tăcere”
Ce ai vrea să simtă publicul — surd sau auzitor — când iese din sală?
Mi-aș dori ca publicul, fie surd, fie auzitor, să plece din sală cu inima plină. Să fi simțit toate emoțiile pe care le transmitem: comedie, pasiune, durere și să rămână cu povestea în suflet, chiar și după ce spectacolul s-a încheiat.
Te gândești la Facultatea de Actorie, dar ai și temeri legate de accesibilitate. Cum ar arăta pentru tine o școală de teatru cu adevărat deschisă și incluzivă?
Pentru mine, o școală de teatru cu adevărat deschisă și incluzivă ar însemna accesibilitate reală. Asta presupune prezența constantă a unui interpret pe tot parcursul orelor, astfel încât să pot participa în mod egal la cursuri și repetiții. În aceste condiții, nu aș mai simți barierele ca pe o greutate, ci aș avea libertatea să mă concentrez pe creație, pe studiu și pe dezvoltarea mea ca actor
Dacă ai putea transmite un lucru unui copil surd care visează să fie actor, care ar fi acela?
Unui copil surd care visează să fie actor i-aș spune să nu renunțe niciodată la visul lui și să nu-și piardă speranța. Este important să-și dezvolte potențialul, să creadă în el și în ceea ce poate oferi. Să-și înfrunte fricile și să meargă înainte atunci când apar oportunități. Faptul că este surd nu îl oprește să fie artist.
Și, la final: Ce parte din tine rămâne mereu pe scenă, după ce spectacolul se termină?
După fiecare spectacol, pe scenă rămâne o parte din sufletul meu. Emoțiile pe care le trăiesc sunt reale și nu dispar odată cu aplauzele. Visele mele s-au transformat în realitate.
Citește și: Adolescence: Un serial cutremurător despre furie, masculinitate și regula 80-20 și conceptul „incel”
