Căutare

Share this article

Marian Tudor este preot într-un sat micuț din Vrancea. A devenit preot pe la 30 de ani, după ce a făcut un legământ cu Dumnezeu când mama sa s-a îmbolnăvit de cancer, iar pentru a-și putea termina studiile a fost nevoit să muncească în Italia.

Marian Tudor provine dintr-o familie modestă și toată adolescența lui și-a dorit să se facă polițist. Chiar a dat examen la Academia de Poliție, însă soarta avea altceva pregătit pentru el, așa că a picat. Imediat după acest eșec a venit boala mamei sale, așa că a ales apoi Facultatea de teologie și nu s-a lăsat până ce nu a fost hirotonit și nu a primit parohie. Prima parohie era într-un sat extrem de sărac și a trecut prin multe greutăți și lipsuri pentru a rămâne alături de enoriași și de Dumnezeu, însă nu s-a lăsat doborât de nimic.

Prima dată a făcut rost de hăinuțe, încălțăminte și alimente pentru copiii sărmani din sat, iar apoi a construit un centru în care să-i adăpostească pe cei nevoiași și o cantină unde să le poată asigura o masă caldă. După câțiva ani s-a mutat într-un sat alăturat celui în care s-a născut și aici a luat-o de la capăt. Acum are în grijă oamenii fără adăpost și copiii săraci din comunitate.

Marian Tudor spune că de multe ori simte că are fir direct cu Dumnezeu pentru că orice faptă bună are în minte, se materializează într-un fel sau altul. Ca ei sunt mulți însă nu se arată de teama de a nu fi judecați. La Buzău, preotul Marian Tudor a fost la un pas de a fi exclus din preoție deoarece, mai marii comunei și ai județului l-au criticat că a făcut satul de râs acceptând să fie mediatizată situația oamenilor sărmani. Dumnezeu a fost atunci alături de el, așa cum e în fiecare zi. Cea mai mare fericire a lui este aceea de a-i face fericiți pe alții.

Preotul Marian Tudor alături de copii

O poveste minunată ce ne inspiră pe fiecare dintre noi.

Ce faceți dumneavoastră azi?

O grămadă de treabă, ca de fiecare dată. Acum am fost și am cumpărat niște borcane să pregătim conserve pentru iarnă. Ne pregătim pentru sezonul rece la centru.

Ce înseamnă „Centru”?

Avem un așezământ unde cazăm mame și copii, victime ale violenței domestice sau fără adăpost.

Câte suflete sunt acum acolo?

În prezent au rămas doar trei mame și șapte copii. Una dintre mame a plecat săptămâna trecută împreună cu fetița ei. Acum două săptămâni a mai plecat o mamă cu șapte copii…

Șapte? Care e povestea acestei mame cu șapte copii?

Ea e din Mărășești. Pe mine m-a sunat o doamnă de la Asistență socială, de la Primărie, mi-a povestit cazul ei, că nu se mai înțelegea cu soțul care era violent și m-a rugat dacă pot să o cazez. Ea a plecat de acasă, a mers la Onești, la mama ei, mama ei nu a avut posibilitatea să o cazeze, a stat o noapte la o pensiune unde a găsit niște oameni cu suflet și de acolo a venit la noi.

O masă caldă pentru cei nevoiași

Și acum unde s-a dus?

Acum s-a întors la soțul ei. De fapt s-a întors mai demult. A mai avut o tentativă de a se întoarce acasă și după vreo săptămână ne-a sunat că nu s-a schimbat nimic și că se întoarce la centru. I-am adus, au stat 3 zile, a venit soțul la centru, i-a convins și au plecat iarăși acasă. Nu știu cât o să dureze.

Adică îi ține locul pregătit, nu?

Da. Le-am spus că în orice situație pot apela la noi. Acum depinde și de spațiul disponibil pentru că se întâmplă să fim foarte aglomerați uneori. E un centru micuț, avem doar șase dormitoare, o sală de mese și cameră de studiu. În afară de cei care sunt cazați permanent acolo, vin în fiecare zi la prânz în jur de 30 de copii din comunitate. Sunt copii care provin din familii cu posibilități modeste și vin la noi pentru că au prânzul asigurat. Anul trecut au avut și meditații, făceam lecții cu ajutorul voluntarilor. Anul acesta nu am început acest program pentru că nu avem personal; urmează să demarăm o campanie și poate găsim și anul acesta.

Cum se cheamă satul?

Este comuna Bolotești, satul Pietroasa. Județul Vrancea.

Centrul acesta aparține cuiva, primăriei, unui ONG?

Da, ne-am făcut o asociație. Înainte țineam centrul prin parohie, însă la sugestia mai multor prieteni care ne-au spus că am putea accesa fonduri europene mult mai ușor, ne-am deschis o asociație. Până în prezent nu am reușit să accesăm fonduri europene, intenționăm să ne extindem pentru că spațiul este foarte mic și cererea este mare. Urmează sezonul rece și vor veni foarte multe suflete.

Dumneavoastră sunteți preot acolo în sat?

Da. În satul alăturat.

Preotul Marian Tudor împărțind ajutoarele în biserică

Adică duminica mergeți la slujbă și în restul săptămânii vă ocupați de acest așezământ?

Da, da, da.

De unde reușiți să strângeți bani ca să le oferiți copiilor o masă caldă și să cazați atâția oameni?

Povestea începe din 2010 când m-am hirotonit, când am devenit preot la Buzău, într-o parohie extrem de săracă. Acolo am reușit să înființăm un centru social unde veneau copiii la masă în fiecare zi și am strâns în jurul meu o comunitate foarte darnică și sufletistă care ne-a ajutat și care ajută în continuare. Sunt oameni care din 2010 trimit periodic alimente acolo, la Glodeanu. Acolo am construit și trei clase, ajutăm copiii să meargă la școală… Avem un copil care anul acesta a terminat clasa a 12-a, e student la Litere în București, el provenind dintr-o familie cu opt copii, vai de ei săracii cât de amărâți erau… Nu aveau nici o șansă și pe băiatul acesta l-am luat pe lângă noi la biserică și după ce a terminat Seminarul teologic, a intrat la facultate, la buget.

Haideți să ne întoarcem în 2010 sau mai înainte. Când ați decis dumneavoastră să vă faceți preot?

Cu mult timp în urmă mama mea s-a îmbolnăvit, a murit de cancer și atunci mi-am făcut o promisiune, un legământ cu Dumnezeu și în decembrie 2009 am reușit să devin preot.

Eu am făcut facultatea la Târgoviște, în timpul facultății am plecat în Italia la muncă, am terminat facultatea la fără frecvență..

Povestiți-mi puțin mai mult. Ce vârstă aveați când s-a îmbolnăvit mama?

Aveam vreo 21 de ani.

Adică aveați deja alt drum?

Da, eram axat pe poliție în acele vremuri, voiam să devin polițist. Chiar am încercat, am dat examen la Poliție, nu am intrat, s-a îmbolnăvit mama și așa mi-am sucit toate ideile.

Unde v-ați născut și unde ați copilărit?

În Vrancea, în comuna Vizantea.

Ce erau părinții dumneavoastră?

Tata era gestionar, mama casnică, eram patru frați și aveam o situație foarte modestă.

Aveați vreo legătură cu preotul din sat? Mergeați la biserică în copilărie?

Da, mă ducea bunica mereu la biserică. Și mi-au rămas acele amintiri atât de vii încât, acum, de fiecare dată când văd copii la biserică îmi amintesc de copilăria mea când alergam după dulciuri și după prăjituri la sfârșitul slujbei. Acum, de fiecare dată împărțim dulciuri tuturor copiilor care vin la slujbă, tocmai în amintirea copilăriei mele.

Și la 21 de ani, ați luat drumul preoției…

Am fost prima dată la Buzău, la Școala de cântăreți, am făcut un an acolo și după ce m-am inițiat, am dat la facultate.

Cum ați plecat în Italia?

Pur și simplu am plecat la muncă pentru că nu mă mai descurcam cu banii. Am ales forma de învățământ deschis la distanță și aveam de plătit și taxa de școlarizare. Am plecat în ultimul an de facultate și apoi am mai stat încă cinci ani.

Marian Tudor alături de copii

Ce lucrați acolo?

Am lucrat în construcții.

Adică la munca grea…

Da. Și după ce am venit din Italia am mai lucrat un an de zile și în țară tot în construcții. Abia apoi am primit răspuns de la Arhiepiscopie că este liberă o Parohie și am mers acolo.

Dar de ce v-ați întors în țară?

Voiam să devin preot.

Erați căsătorit când ați plecat în Italia?

Da.

Soția cu ce se ocupă?

Ea a făcut școala de asistente sanitare, însă nu a profesat, a făcut doar voluntariat. Iar în Italia a muncit și ea la curățenie. Acum ne ajută foarte mult la centru.

Povestiți-mi cum a fost prima zi în care ați ajuns la Parohia din Buzău? Ce ați găsit acolo?

Nu o să uit niciodată. Preotul care a plecat de acolo mi-a spus că e foarte bine, că sunt condiții, că avem casă parohială, cu baie… Era decembrie când m-am dus acolo în prima zi. Era o zăpadă de nu vă puteți imagina, erau pereți de zăpadă pe marginea drumului, înalți de peste 2 metri și din loc în loc era făcut câte un scuar unde puteai să te tragi dacă venea mașină din sens invers. Nu am reușit să ajung cu mașina până la casa parohială. Dar acolo a fost șocul mare, când am ajuns.

Soția și fiicele preotului Marian Tudor

Nu era ca la hotel, nu?

Nu! Era foarte veche, cu pereții dărâmați. În prima săptămână am prins 24 de șoareci. M-am speriat când am ajuns acolo. M-am dus singur, soția aștepta să o chem, am sunat-o și i-am zis: „Nu cred că o să-ți placă aici. Nu știu ce să facem, să mai așteptăm, să nu mai așteptăm?”. Dar ea m-a încurajat. Aveam și copil mic atunci.

Sobele erau aproape dărâmate, baia era de fapt un butoi în pod care se umplea cu apă și dacă uitai cumva robinetul deschis, ne inunda. Ne-au curs apa în cap de nu știu câte ori.

Nu v-ați gândit atunci să vă lăsați de preoție?

Nu o să mă las de preoție. A fost un moment de ezitare și mă gândeam să mai aștept, poate se ivește o altă parohie.

Am mers apoi și am văzut biserica, mi-a plăcut foarte tare și m-am gândit că Dumnezeu lucrează, nimic nu e întâmplător.

Și enoriașii cum erau?

M-au întâmpinat, m-au ajutat să bag mașina până aproape de biserică, au fost foarte buni.

Șocul însă a fost când am mers prin sat. Era în preajma Crăciunului și a trebuit să mergem prin sat, cum se face. Jumătate cred că nu au dat drumul la porți. Nu înțelegeam de ce, însă mai târziu mi-am dat seama că ei nu aveau săracii nici măcar leul acela care se pune pe masă când vine părintele. Apoi au început să vină la biserică, m-am interesat de soarta lor, am început să-i caut în zile neoficiale și mi-am dat seama de situația pe care o aveau. Erau foarte săraci. Era un sat îmbătrânit și mai erau doar câteva familii cu mulți copii care se descurcau foarte greu. Cel mai mare șoc a fost când am găsit o familie cu doi copii – pe care apropo acum îi am la centru – iar copiii mâncau mălai amestecat cu apă rece dintr-un bidon de plastic de 5 litri, tăiat la jumătate. Îmi povesteau vecinii că se repezeau și mâncau mâncarea câinilor vecinilor.

Copiii săraci de care Marian Tudor are grijă

Și cum de sunt la centru acum?

Între timp părinții lor s-au despărțit, au rămas cu tatăl lor, tatăl s-a dus la o altă femeie și ei au venit la noi pentru că nu au unde să stea.

Și câți ani au copiii acum?

Au 13 și 15 ani acum. Dar sunt foarte micuți. Au și ceva probleme de sănătate, comunică foarte greu… Aseară i-am avut la Festival, la Bachus. Obișnuiesc ca o dată, de două ori pe lună să iau copiii și să-i duc la un sendviș, la o pizza, în parc, la festivalul vinului, îi dau în mașinuțe, în leagăne…

Și ați reconstruit casa din prima parohie?

Da, sigur. Am reconstruit casa cât de cât, resursele fiind limitate. V-am spus, parohia era foarte săracă, de multe ori nu-mi luam nici salariul. Și am început să duc copiii la pomeni. Când aveau oamenii pomeni în sat, luam și copiii după mine. Apoi am început să mai pun mese la biserică. Internetul mi-a fost de mare ajutor. Am găsit un forum, se cheamă desprecopii.ro și acolo am scris despre situația pe care o întâlnisem și am început să primim prin poștă, prin curierat, colete cu hăinuțe, cu încălțăminte, alimente. Copiii ăștia erau desculți iarna, mergeau așa prin zăpadă. S-a făcut un reportaj mai apoi, ceea ce ne-a ajutat foarte mult.

Le dădeam copiilor hăinuțele și alimentele le împărțeam și le dădeam săptămânal acasă. Ei veneau cu hârtiuța pe care scriau ce au nevoie. Zahăr, cartofi, ceapă, morcov…

Îmi aduc aminte că în prima campanie pe care am făcut-o de Crăciun, cei mai mulți copii au cerut de la Moșul, în scrisoare, alimente.

Apoi au început să vină oamenii din sat să-mi spună să nu le mai dau alimente pentru că părinții lor le vând pe băutură și pe țigări. Nu am crezut, dar m-au convins pentru că au venit să-mi arate sticlele de ulei bun, ulei care nu ajungea niciodată la magazinul din sat pentru că era scump.

Atunci m-am supărat, iar supărarea a fost spre bine pentru că m-am hotărât să fac tot posibilul să-i aduc pe copii să mănânce acolo. Așa a apărut ideea centrului și a cantinei.

Scrisorile copiilor din comunitate pentru Moș Crăciun

Câți ani ați stat în satul acela?

Șase ani.

Și de ce v-ați mutat în Vrancea?

Am vrut să vin acasă. Tatăl meu era singur, eu nu aveam pe nimeni la Buzău, s-a eliberat o parohie în apropierea satului meu natal și am făcut cerere să mă transfer aici.

Și ați luat toate faptele bune cu dumneavoastră…

Păi, având în jurul meu o comunitate de oameni dornici să ajute, m-am gândit că e păcat să nu o facem și aici.

Care a fost cel mai mare număr de suflete pe care le-ați găzduit în centru?

Au fost șapte femei și 12 copii. E dificil că nu e spațiu. E o casă normală în care a locuit o familie. Ne străduim acum să mai facem măcar două dormitoare și să putem extinde sala de mese și sala de studiu.

Preotul Marian Tudor și copiii de care are grijă

Dumneavoastră aveți copii?

Am două fete, una de cinci ani și una de 11 ani.

Ce zic ele de ce fac părinții lor?

Sunt încântate. Cum ajung acasă de la școală, cer să mergem la centru. Ar sta numai acolo, dacă le-aș lăsa.

Dacă ați avea acum dintr-o dată foarte mulți bani, ce ați face cu ei?

Aș extinde centrul. Îmi doresc foarte mult să facem un centru și pentru bătrâni. Am în minte un așezământ de bătrâni în aceeași curte cu locuințele de tip familial pentru copii abandonați, sau copii fără părinți. Mi-ar plăcea să stea împreună și să se ajute unii pe alții.

Cadouri pentru o familie extrem de săracă

Primăria din sat vă ajută cu ceva?

Nu financiar, pentru că resursele sunt limitate, însă, de fiecare dată când am avut o problemă, sau am cerut ajutor legat de acte, o mașină, etc, de fiecare dată m-au ajutat. Viceprimarul ne ajută cu pâinea, primarul ne ajută și el cu bani din buzunarul lui, ne ajută mai mult ca oameni.

De ce faceți atâtea fapte bune? Ce vă mână pe calea asta?

Îmi aduc aminte cât de mult mă bucuram, copil fiind, când primeam ajutoare din Suedia. Saci cu haine, cu dulciuri, cu încălțăminte. Eram așa de fericiți, ne primeneam, aveam și noi de sărbători haine noi. Îmi aduc aminte ce simțeam eu și acum mă bucur când văd copiii că simt același lucru.

Dar sunt mulți preoți în țara asta care nu prea fac ce poruncește Domnul….

Știți cum e… pădure fără uscături nu există, dar nu aș spune că mulți. Eu am foarte mulți cunoscuți, cunosc foarte mulți preoți care fac la fel, dar care se feresc să fie mediatizați ca să nu apară probleme.

Ce probleme?

Dacă aș sta să vă povestesc prin câte am trecut și eu din cauza asta, mai ales în urma reportajului care s-a făcut… Am fost acuzat de autorități, de la județ, până la comună.

Acuzat că ce?

Că le-am făcut comuna de râs, mi-au reproșat că nu sunt buricul pământului ca să schimb eu lucrurile, s-a făcut consiliu, i-au chemat pe cei de la Arhiepiscopie să ceară mutarea mea, sau excluderea din preoție.

Și bănuiesc că din cauza aceasta cei mai mulți colegi se feresc să fie mediatizați. Sunt și uscături pentru că și preoții sunt oameni și sunt predispuși păcatului.

Sala de studiu din centrul construit de Marian Tudor

Ce credeți că zice Dumnezeu de dumneavoastră? Vă dă o poartă a raiului?

Cu mine e mai mult decât bun. Niciodată nu mi-am propus să fac ceva și nu am reușit. De multe ori simt că am un fir direct cu Dumnezeu. E de ajuns să mă gândesc la un lucru și se materializează. Dacă astăzi primesc informația că există o familie în nu știu ce sat căreia i-a ars casa sau are nevoie de ajutor, a doua sau a treia zi primesc telefon de la cineva care vrea să ajute și oferă exact ce are nevoie familia respectivă.

Așa s-a întâmplat și cu centrul de la Buzău. Când am aflat că omenii dădeau alimentele pe băutură și țigări, m-am gândit la cantină și la scurt timp am primit vizita unui domn și a unei doamne de la București. Oamenii aceștia au stat vreo două ore de vorbă cu mine și la final mi-au spus să schițez pe o foaie de hârtie cum aș vrea să arate centrul. Eu am crezut inițial că mă ajută doar cu proiectul. Mi-au trimis proiectul și mă bucuram că îl am și că voi putea construi când voi strânge bani. Când mi-au trimis proiectul mi-au spus că dacă vreau să modific ceva să o fac. Eu făcusem doar planul parter și când m-am uitat cu soția peste proiect, ne gândeam că ar fi ideal să facem și câteva dormitoare la etaj și o sală de calculatoare, dar nu am îndrăznit să le spunem domnilor de la București. Însă ei m-au întrebat dacă nu ar fi bine să facem și sus, așa cum gândisem eu. Și după ce a fost gata proiectul tot ei ne-au trimis materiale de construcții și echipă de muncitori. Ne-au dat centrul la cheie.

Ce vă face fericit?

Să reușesc să fac fericit pe altcineva.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO