Doctorul Mihai Craiu: Cum a ales să devină medic după un malpraxis care probabil i-a ucis bunicul preot

Pe doctorul Mihai Craiu îl știm cu toții din intensa dezbatere legată de vaccinuri. Un vehement susținător al vaccinării, doctorul și-a câștigat cu argumente un statut de neclintit în rândul breslei și al celor care vor să facă lumină într-un subiect atât de controversat.

Dr. Mihai Craiu acordă rar interviuri și cu atât mai puțin vorbește despre el. Aceasta este una dintre rarele ocazii când am aflat cum i-a schimbat un preot traiectoria către arhitectură, de ce bea lapte cu cicoare când era mic, cine sunt cei mai dificili pacienți și dacă simte că și-a ținut promisiunea față de bunicul lui.

Întreaga dezbatere despre vaccinuri v-a adus o popularitate pe care aș vrea să știu cum o vedeți: copleșitoare, stânjenitoare, cum?

Nu o simt ca pe o popularitate, câtă vreme nu fac nimic altceva decât ceea ce am făcut în ultimii zece ani de profesie medicală. Aceleași lucruri le-am spus și atunci, dar, probabil că eu am fost cel care am arătat cu degetul și am spus „Împăratul este gol”, când toți ceilalți se uitau și admirau personajul.

Aș zice că am avut niște emoții legate de felul în care voi fi perceput de colegii mei, nu de oamenii simpli. Aceștia din urmă știu foarte bine să discearnă când cineva are o agendă secretă. Cu niște scenarii apocaliptice nu poți să-i păcălești pe toți, tot timpul.

M-am dus la acea emisiune cu un optimism temperat și cu bună știință. (n.r. emisiunea „Vorbește lumea” de la PRO TV)  Nu am spus nimic altceva decât ceea ce spun zi de zi și, de altfel, aceeasi proprie convingere am aplicat-o si propriului meu copil. Eu l-am vaccinat și nu cred că se întâmplă autism din această cauză.

Dar cred că este prima oară când un medic a venit la o emisiune și și-a asumat disconfortul unei anumite comunicări. Dincolo de ce s-a văzut la televizor, au fost multe lucruri pe care nu are rost să le detaliem acum. Cert este că un meseriaș în ale comunicării știe cum să câștige o bătălie în fața aparatului de luat vederi.

Dar eu nu am luat emisiunea ca pe un demers în care eu să o conving pe doamna Steer, ci ca pe o încercare de a răspunde oamenilor care aveau întrebări ori ezitări. Ei trebuie să știe două lucruri: 1. Experții știu ce vorbesc și trebuie întrebați. Curiozitățile legate de vaccin trebuie adresate unor oameni care au studiat o viață întreagă și fac meseria asta. 2. Dacă ai întrebări, este bine să le discuți cu cineva care îți poate aduce argumente, altfel vei ajunge să validezi întrebările cu niște site-uri care îți vor confirma că este o conspirație mondială și nu vei lua decizia bună pentru copilul tău.

Care au fost reacțiile pe care le-ați primit după emisiune, din partea pacienților ori a breslei?

Cred că sunt trei categorii ce merită menționate și mă ajută să merg mai departe, fiindcă există și multe reacții negative ale celor care sunt contra sau care au altă agendă și care m-au insultat direct ori indirect, mi-au dat telefoane la 3.00 dimineața, în care auzeam doar respirația din telefon. Nu a fost confortabil, dar știam că urmează să se întâmple.

Cea mai mulțumitoare reacție a venit din partea colegilor mei mai tineri, care au prins curaj să vorbească deschis despre asta, să confrunte cu argumente și cu eleganță opinii și argumente pe care le auzim în fiecare zi. Și îi văd la consultații, pe studenții ori rezidenții mei. Vin copii cu boli acute, grosolan prevenibile prin vaccin. Iar când părinții vin și susțin contrariul în ciuda tuturor analizelor și argumentelor medicale, noi, în epoca medicinei defensive, nu putem spune decât: „bine, cum doriți!” Dar noi, medicii pediatri suntem avocații copiilor și trebuie să le spunem părinților ce trebuie să audă și că trebuie să se informeze și din altă parte.

Cred că suntem într-un moment zero al comunicării medic – pacient în România. Dacă până acum erau doua extreme: prima: noi doctorii știm tot și voi pacienții executați, și a doua: noi, pacienții, știm mai bine decât voi, doctorii. Acum s-a schimbat paradigma.

A treia reacție ține de mediul profesional care a început să discute această întâlnire televizată. Am discutat academic, am fost întrebat și de medici din străinătate despre cum a fost experiența mea. Este un moment de cotitură. Medicina începe să fie privită serios.

Pacienții nu se vor uita mai puțin pe google doar pentru că sunt luați peste picior sau sfătuiți altfel. Opinia mea este ca doctorii trebuie să se uite mai mult în social media și să vadă ce îi preocupă pe oameni. Apoi, medicii ar trebui să încerce un limbaj mai comprehensibil cu pacienții.

 Emisiunea a fost o oportunitate, mai ales că nimeni până acum nu s-a expus ca avocat al acuzării, dar mi s-a părut esențial de făcut, mai ales că vaccinul nu a omorât pe nimeni, dimpotrivă, a salvat foarte multe vieți.

Există și un al doilea pericol al neinformării: valul pro-vaccinare și dacă cineva îndrăznește să întrebe ceva este penalizat. Lucru care deja se întâmplă în SUA, medici care au primit tot felul de reacții adverse pentru că au îndrăznit să întrebe despre anumite vaccinuri. Aici mi se pare ca exista marele pericol: în contextul în care se produce o recrudescență a bolilor contagioase, și să ne gândim aici la cele peste 1000 de cazuri de rujeolă din SUA, să avem tăria, ca medici, să vorbim și despre efectele adverse.

Cum ați ales să deveniți medic și de ce pediatria?

Am ajuns medic dintr-o întâmplare. Eu mă pregăteam de zor să devin arhitect. Fusesem la Școala de Arte Plastice, toată  adolescența mea a fost sub semnul artistic.

În clasa a X-a, bunicul care m-a crescut a murit în urma unei întâmplări pe care acum aș denumi-o malpraxis: o infecție intra-spitalicească, postoperatoriu, a căzut în comă și, înainte să moară, s-a trezit pentru două ore. Atunci a vorbit cu toată familia și ne-a trasat fiecăruia sarcini pentru toată viața.

Mie mi-a zis că trebuie să devin medic. Lucru care mi s-a părut foarte ciudat, mai ales că știa pentru ce mă pregăteam eu. Și mi-a mai zis atât: „tu trebuie să faci să nu mai moară oameni degeaba.” Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus înainte de a recădea în comă.

Noi nu aveam medici în familie. Părinții mei sunt ingineri chimiști, fratele meu era inginer, în fine, meserii tehnice.

Și bunicul?

Bunicul, Ioan Stoicescu, era preot într-o comună de lângă București. Și am copilărit cu el, prin biserică.

Și cum v-a transformat acest lucru convingerile de adult?

M-a apropiat de Dumnezeu. Sunt un creștin nu foarte practicant, dar cred că biserica este în fiecare dintre noi.

Pentru un om de știință, credința ar fi surprinzătoare, nu neapărat practica. Credeți?

Mie, personal, asta îmi dă echilibrul pentru a face ceva în fiecare zi și, când îmi confrunt marile întrebări, găsesc în credință o liniște. Este liniștitor să știi că există undeva un punct de echilibru suprem.

Bunicul a avut un rol foarte important pentru mine. Îmi plăcea cum vorbea cu oamenii. De altfel, în timpul războiului când majoritatea bărbaților au plecat pe front, iar școala a rămas fără învățător, a făcut el asta și avea vocație pedagogică fără îndoială. Întotdeauna a fost un profesor bun.

Primele mele lecții de limba germană le-am avut de la Tătunu. Este de spus că medicina, ca și preoția și pedagogia, sunt preocupări vocaționale, trebuie să te naști cu un teren propice și, cu mentorul potrivit, să devii ceea ce trebuie să fii.

Și arhitectura este o vocație. Dar bunicul v-a deviat.

S-a transferat peste generații. Băiatul nostru a urmat arhitectura până la urmă.

Cum ați ajuns  să copilăriți la bunicul?

Apăruseră cei doi frați gemeni ai mei, iar concediul pentru mame era foarte scurt în vremea aceea. Eu am fost un copil dificil, anorexic și bolnăvicios așa că am ajuns la bunici, unde a fost mult mai bine pentru mine. Bunica mă urca în vârful patului, făcea totul doar pentru mine, îmi spunea povești și printre ele îmi dădea să mănânc.

Sunt multe amintiri din perioada copilăriei la bunici: pot să spun exact cum era laptele cu cicoare băut cu macaroana în loc de pai.

Dar cicoarea nu era amară?

Ba da. Dar cei care nu sunt prieteni cu mâncarea trebuie să primească surprize, pentru ei totul trebuie să fie special. Ca la știri: nu trebuie să fie bună sau rea, ci memorabilă.

Miroseam gutuile care stăteau toată iarna la geam să înghețe, făceam câte un ochi în aburul care acoperea sticla, luam gutuia, îmi plăcea cum mirosea, și mă uitam afară, pe fereastră.

Când ați plecat de la bunici?

La școală.

Dorința de a deveni arhitect de unde a apărut?

Probabil că ținea de ce credeam eu că este vocația mea, cea artistică. Probabil că aș fi fost mai bun la muzică, deși și acum îmi plac toate artele vizuale, fie balet sau sculptură.

Mai desenați?

Sigur că da. Și pentru studenții mei când simt că nu sunt destul de convingător, deși unii zic că vorbesc bine la curs, îmi place să folosesc imagini, mai ales că generația actuală este mai impresionată de ele.

Cât de complicat a fost să intrați la Medicină?

Nu a fost foarte complicat, mai ales că întotdeauna am fost un elev, după standardele colegilor mei, tocilar. Până în clasa a V-a nu am avut nicio notă de 9. În facultate am avut o singură notă de 9, în rest numai 10.

Am avut marele noroc să am dascăl, un părinte medical care este modelul meu de pediatru absolut, care mi-a pus stetoscopul în urechi și m-a învățat în primul rând să tac din gură și să ascult ce are de spus pacientul, chiar și cel mic, care nu are nimic de spus.

Acum, din păcate, generațiile de medici în devenire duc lipsă de modele. Fie vorba între noi, medicul din societatea contemporană este rău văzut: este rău, șpăgar sau mai știu eu cum. Iar asta nu folosește deloc colegilor mei mai tineri.

Cum îl cheamă pe mentorul dvs?

Emil Tomescu. Nu mai este printre noi și ne vede de undeva de sus, din Nirvana.

Ce a fost complicat totuși din această nouă destinație?

Traiectoria profesională spre pediatrie era puțin neobișnuită pentru un băiat. Marea majoritate a medicilor care se ocupă de copii sunt doamne chiar și acum. Nu știu de ce.

În anii de pregatire in clinici, când mergeam în spitale, eram singurul băiat în grupă. Se uita lumea ciudat la mine.

Multă vreme m-am ocupat numai de copii mici și foarte mici. De altfel, domnul doctor Tomescu lucra pe secția de copii preșcolari, fiindcă acesta este adevăratul pacient pediatric.

Nu știam că a existat o secție de copii preșcolari.

Spitalele de copii, în vremea lui Ceaușescu, erau împărțite pe grupe de vârstă, nu pe boli: bebelușii, secția de sugari adică, secția de copii preșcolari și sectia de școlari. Iar asta testa mentalul sau emoționalul fiecărui doctor.

Adevăratul doctor pediatru este cel care reușește să câștige bunăvoința unui prichindel care zice „nu vleau” și se dă jos de pe scaun și pleacă. Pe bebeluș îl consulți oricum, iar cu adolescentul, dacă ai un limbaj comun, reușești să te înțelegi. Pacientul adevărat este cel de 2 ani și jumătate și nu vrea.

Și cum faceți?

Asta se fură de la maeștri și vine pe teren fertil. Domnul doctor Tomescu spunea că poți învăța pe oricine rocket science dacă este un om bun.

Dacă nu exista doctorul Tomescu dumneavoastră nu erați astăzi pediatru?

Probabil că da. A fost omul pe care am vrut să-l replic în viitor. Mulți zic că am și ticurile maestrului meu: îmi ridic ochelarii sau mă uit peste ei când sunt atent la ceva, bâțâi din picior când ascult foarte atent o prezentare științifică. Când stai pe lângă un om foarte multă vreme iei mult de la el.

Ce era atât de special la el?

Sunt o mulțime de lucruri. Chiar era special și a influențat o întreagă generație de pediatri nu doar pe mine, are foști rezidenți care au ajuns profesori universitari în Canada sau în Africa de Sud. Noi eram emoțional foarte asemănători, astrologic apropiați, amândoi Lei și la mică distanță de ani între noi.

Cum ați ajuns să alegeți pediatria?

În vremea aceea, opțiunea era foarte clară, pentru că exista facultatea de pediatrie, ceea ce te forța să te hotărăști de la început că vei studia specialitățile unui adult în miniatură, deși copilul nu asta este.

Noi am făcut de toate: stoma de copii, endocrinologie de copii, ORL de copii, am văzut în mod pasager adulți în medicină internă și geriatrie. În rest, doar copii.

Patologia este diferită?

Este foarte diferită. Vorbim de o Dacia 1310 și un Renault Clio care lovesc același copac. (râde). Boala ne afectează diferit. Dar, ca misiune, pe mine m-a dus la pediatrie speranța că dacă reușesc să depășesc un moment acut, acel copil va depăși boala și va avea toată viața înainte.

La pediatrie este foarte ofertantă misiunea.

Când ați devenit conștient de ea?

Probabil destul de repede. Înainte să mă înscriu la facultate, chiar în dimineața aceea, am avut o discuție cu tata. Înscrierile se făceau în camere diferite și aveam săgeți spre medicină generală și spre pediatrie. Iar eu, cu dosărelul în brațe, am luat-o spre pediatrie. Iar tata a strigat după mine, gândind că m-am încurcat.

Atunci a aflat de la mine că voiam să mă fac pediatru. S-a uitat lung la mine de parcă aș fi spus o glumă proastă. El, inginer chimist, cercetător prin definiție, cadru universitar, vedea asta ca pe o reducere la scara performanței pentru mine. Pediatru însemna mai puțin decât medicina generală.

A luat-o un pic personal și primul semestru a fost supărat pe mine. Apoi a văzut că sunt șef de promoție pe țară și i-a mai trecut.

Deci nu v-ați pierdut obiceiurile de tocilar nici în facultate?

Nu. De altfel, m-am întâlnit de curând cu colegele mele de facultate, la 30 de ani de la absolvire, și toate și-au amintit că veneau la mine când aveau nevoie de vreun curs lipsă și le trăgeau la indigo, cum era atunci.

N-am chiulit nici la socialism științific.

La ce v-a ajutat sau împiedicat?

Tocilăreala mi-a dat o rutină. Toți oamenii care lucrează sub multă presiune trebuie să aibă o ordine interioară. Dl Doctor Tomescu spunea că nu contează cum ești pe dinafară, dacă ești ordonat pe dinăuntru e perfect.

Copilului dvs i-ați indus ritmul de tocilăreală sau dimpotrivă?

L-am lăsat să își găsească singur ritmul. Este un om muncitor, că , deh!, are doi părinți care au fost cam la fel din punct de vedere școlăresc. Călin a fost un școlar foarte bun. Nu am fost chemați niciodată la școală fiindcă s-ar fi întâmplat ceva nelalocul lui din punct de vedere academic.

A avut o traiectorie absolut previzibilă, din acest motiv s-a și încadrat atât de bine în sistemul de învățământ britanic, unde a absolvit arhitectura.

Cum v-a schimbat apariția lui Călin?

Pentru cineva care vede în fiecare zi copii eram destul de pregătit pentru Călin. Aveam 33 de ani și eram medic de 6 ani deja.

Formarea mea inițială era mai degrabă spre urgență pediatrică. După ce a apărut Călin am schimbat complet modalitatea de abordare. Iar de la el, bebeluș, am învățat cum să nu mă port cu copiii pacienți.

Ați fost pediatrul lui?

Am lăsat pe altcineva. Iar ăsta este unul dintre cele mai puternice mesaje pe care vreau să le transmit: nu faci pe doctorul acasă! În generația noastră există un întreg folclor despre o doamnă chirurg care și-a operat propriul copil și s-a terminat foarte prost.

Nu e bine. Poate să îți lipsească critica din cauza distanței prea mici, să fii subiectiv și să exagerezi sau, dimpotrivă, excesiv de încrezător și să minimizezi. Riscurile există. Trebuie să te adresezi unui apropiat pe care îl respecți profesional sau care ți-e mentor. De obicei la domnul doctor Tomescu mergeam când era nevoie sau la celălalt foarte cunoscut pediatru al generației noastre, doamna doctor Carmen Ciofu. Cei doi soți Ciofu au scris o carte care se cheamă „Copii și părinți”, care a schimbat regulile de comunicare și a descris și copilul sănătos.

Ați avut situații care să necesite intervenții serioase din partea pediatrului?

A fost o copilărie cu suișuri și coborîșuri, pentru că și copilul a moștenit problemele comune familiei, despre care nu este cazul să vorbim acum, dar s-a întâlnit cu doctorul de multe ori.

Deci v-a solicitat emoțional puternic.

Da și nu am luat totdeauna cele mai bune decizii. Dar acum, mare fiind, a decis el pentru el, la 18 ani, spre surprinderea noastră, a decis împreună cu medicul că dorește o anumită abordare chirurgicală, iar noi, părinții, am fost informați despre asta. Dar a fost decizia corectă. Cred că intuitiv el se vede și se judecă destul de bine.

Oricât de mare ar fi știința de carte a medicului, emoția este covârșitoare?

Da, clar. Când ne vom pierde rezonanța asta afectivă cu cei apropiați, nu vom mai putea fi medici buni nici pentru ceilalți.

Umanitatea este licărul de speranță. Știu că trăim într-o epocă tehnologică, dar această cohortă de emoții este ceva ce nicio inteligență artificială nu poate face și ea ne face să putem rămâne părinți și pediatri buni, adică adecvați nevoilor copilului. Deci este nevoie de emoții.

De ce credeți că nu s-a făcut medic Călin?

Cred că l-a speriat cantitatea de muncă.

Călin nu poartă ceas. Eu i-am tot cumpărat, el nu le-a folosit niciodată. Dar țin minte, o dată, când am ajuns seara de la cabinet, s-a uitat la ceas și mi-a zis: asta este oră de venit acasă? Și, când discutam, prin gimnaziu, despre ce o să facă mai departe, mi-a zis: „asta e viața pe care o vrei tu pentru mine?”

Recunosc că am răsuflat liniștit că nu a vrut să facă medicină. Dacă nu ai chemare imperativă pentru asta, nu ai ce căuta acolo.

Eu nu am simțit niciodată impulsul de a lăsa această meserie, iar dacă mâine aș lua-o de la zero, tot pediatru aș fi. Este o planetă deosebită: când vezi un copil care se trezește din comă și zice mama. Poate să fie și foarte rău, mult mai rău decât la adulți, poate din acest motiv, într-o anumită perioadă a carierei mele, am fost într-un roller-coaster, ori printre nervi, ori printre tăceri.

Ați învățat ceva de la pacienții dvs?

Foarte multe. De pildă, lecția despre social media, despre care aveam impresia că este un fel de bârfă la poartă, transferată în mediul virtual. Sunt ani buni de atunci. Și a venit un puști de grădiniță care m-a întrebat dacă am „feicibuc”. Nu aveam. Și mi-a zis ceva ce, probabil, auzise de acasă: „atunci nu exiști!”. Scurt și cuprinzător. Și am înțeles că trebuie să mă mai gândesc la social media.

Când ați simțit că ați îndeplinit misiunea pe care v-a trasat-o bunicul și este mândru de dvs?

Probabil că este mândru de mine, dar nu simt că am îndeplinit-o, când voi simți că pot să pun jos ranița, atunci probabil, am să simt asta și am să las pe altul în locul meu. Deocamdată mai sunt părinți și copii care mai trebuie ajutați, tineri medici care trebuie îndrumați.