Răzvan Borcoi a avut o copilărie cumplit de grea. Crescut la țară, într-o familie cu lipsuri, cu un frate pierdut prea devreme și o mamă plecată la muncă în străinătate ca să-și țină copiii la școală, el a învățat devreme ce înseamnă lupta pentru o șansă. N-a avut niciodată prea multe, dar a avut dorința de a învăța și puterea de a nu renunța.
Astăzi Răzvan Borcoi este profesor de matematică la Hârlău, iar modestia lui ascunde o poveste profundă despre reziliență și vocație. „Nu mi-am dorit niciodată să fiu doar o rotiță într-un mecanism mare. Am vrut să lucrez cu oamenii, chiar dacă e mult mai greu”, spune Răzvan Borcoi.
Printre zecile de copii pe care i-a avut la clasă, una l-a marcat în mod special: Andreea. O fată dintr-o familie de părinți analfabeți, cu patru surori care au abandonat școala. Una s-a căsătorit la 16 ani, alta a avut copil la 18. Într-un mediu în care nimeni nu se mai aștepta la altceva, Andreea a visat să devină profesoară de matematică.
„Ea nu se potrivește nicăieri”, spune Răzvan Borcoi cu o sinceritate tăioasă. „Oricât încercam eu să le explic colegilor ei despre toleranță, despre empatie, tot se întorceau la aceleași glume. Și totuși, copilul ăsta nu s-a plâns niciodată. Nu a venit o singură dată la școală fără tema făcută. Muncea, lupta și zâmbea.”
Andreea a intrat la liceu, la profilul Mate-Info, fără să fi făcut o singură zi de pregătire. A luat aproape 8 la examenul de matematică, în timp ce alți copii cu meditații de patru ani n-au reușit. Povestea ei e dovada că, atunci când un profesor crede cu adevărat în elevul său, se poate schimba un destin.
Răzvan Borcoi știe însă că drumul Andreei nu e deloc ușor. „Ea luptă acum pentru un vis care s-ar putea nărui în momentul în care termină clasa a douăsprezecea”, spune el cu resemnare. „Pentru că nu are cine s-o sprijine. Ca să ajungi la facultate în Iași, îți trebuie cazare, transport, bani. Eu n-am descurajat-o niciodată, dar știu cât de greu îi va fi.”
Răzvan Borcoi continuă să creadă în copii și în forța educației, deși recunoaște cu amărăciune: „Sistemul se învârte… dar degeaba. Copilul termină clasa a opta fără competențe reale. Noi, profesorii, tragem cât putem, dar programa e prea stufoasă pentru generațiile de azi.”
Într-o lume în care prea mulți renunță, profesorul Răzvan Borcoi și Andreea arată că acolo unde există credință și sprijin – cum oferă Narada profesorilor din toată țara – se mai poate schimba un destin.
Răzvan Borcoi, vreau să vă întreb, de câți ani sunteți profesor?
Se împlinesc cam 9-10 ani acum. Cu exactitate nu știu, dar în mare, 10 ani.
Prima catedră a fost la Hârlău?
Da, aici am avut-o de la bun început. În primul an am mai avut o completare la Târgu Frumos, dar baza a fost aici și am rămas în fiecare an.
Sunteți din Hârlău?
Nu, sunt din Cotnari.
Răzvan Borcoi: „Am vrut să lucrez cu oamenii, chiar dacă e mai greu. N-am vrut să fiu doar o rotiță într-un mecanism mare.”
Cotnari e aproape de Hârlău, nu?
Da, la vreo 10 kilometri. E o comună lângă orașul Hârlău.
Și acum locuiți tot acolo?
Momentan locuiesc în Hârlău. M-am mutat aici cu domiciliul, dar de origine sunt dintr-o comună din apropiere.
Acolo unde se face vinul bun?
Exact de acolo.
Răzvan Borcoi, câți ani aveți?
31 de ani.
Mulți înainte! Povestiți-mi de momentul în care ați cunoscut-o pe Andreea. Spuneți-mi despre ea, despre visurile ei, despre speranțele pe care le-ați așezat pe umerii ei. Și despre momentul în care ați aflat că a intrat la liceu, și nu oricum, la Mate-Info.
Povestea nu începe în clasa a cincea, să știți. Începe ceva mai devreme. Andreea a avut o doamnă învățătoare foarte apropiată de ea, la fel cum am fost și eu mai târziu. Eu doar am continuat o muncă deja începută. Doamna aceea a fost și este în continuare foarte dedicată. A insistat mult cu ea, a crezut în ea. Pentru că amândoi, și ea, și eu am fost conștienți că la Andreea era foarte ușor să greșească drumul. Era foarte ușor să ajungă să facă aceleași alegeri pe care le-au făcut frații și surorile ei. Una dintre surori s-a căsătorit la 16 ani, cealaltă a avut copil la 18 ani, fără să fie căsătorită. Sunt situații grele. Noi am fost mereu în stare de alertă. Nu ne-am dorit pentru Andreea să ajungă la fel. Am văzut în ea un potențial pe care alții poate nu-l aveau. Îmi amintesc că în clasa a cincea era un copil ca oricare altul. Nu se remarca în mod deosebit, de la prima vedere. Situația ei era foarte precară, dar mama – și probabil știți asta din reportajul pe care l-ați văzut – mama a luptat enorm pentru ea. Privită din afară, Andreea părea un copil obișnuit. Doar dacă te uitai mai atent, puteai vedea dincolo de masca aceea pe care o purta la școală. Mă tot gândeam, de când mi-ați spus despre interviul ăsta, că între mine și ea există o paralelă.
Pe vremea respectivă era altfel, nu?
Da, era ceva… era ceva normal să ai o poveste de spus. Toți aveam neajunsuri. Toți cei născuți în anii ’90 am crescut în familii care s-au descurcat cum au putut. Am fost crescuți de părinți din generația aceea cu „eu te-am făcut, eu te omor”.
Ați fost, practic, copilul generației de tranziție.
Exact. Acum nu mai e așa. Acum părinții sunt chiar acei copii de atunci – generația noastră – și nu mai vor să-și educe copiii la fel. Le oferă totul. Idealizează ideea asta de a le da absolut orice: nu doar educație, ci și condiții materiale, confort, tot. Iar pentru Andreea, tocmai din cauza asta, e și mai greu acum. Gândiți-vă: într-o lume în care toți copiii au de toate, ea vine și spune „eu am o poveste tristă acasă”. Nu cred că vrea cineva să o asculte. Și nici nu vrea nimeni să o accepte. Cred că asta a fost cea mai mare problemă: ideea de acceptare.
Ea a simțit mereu că nu se potrivește nicăieri.
Oricât încercam eu să le explic celorlalți copii, oricât le vorbeam despre toleranță, despre empatie… când lipseam, lucrurile reveneau la fel. Glumele acelea între ei, care pentru ea nu erau glume. Toți aveau telefoane, ea nu avea. Venea zâmbind și spunea: „Pe mine nu mă lasă mama cu telefonul la școală.” Nu recunoștea că nu are. Vă dați seama cât de dureros era pentru ea? Și eu trebuia să râd odată cu ea, ca să-i susțin povestea. Au fost multe, foarte multe momente de genul ăsta… dacă stau să le rememorez, sunt o grămadă.
Cât a luat la examen la matematică?
Nu mai rețin exact, dar în jur de 8. Cam 8 a fost media de admitere. Atenție, pentru un copil care nu a făcut nici măcar o zi de pregătire!
Da!
Și care vine dintr-o familie în care părinții nici nu știu să citească. Gândiți-vă că sunt copii care fac meditații patru ani la rând și nu reușesc să ia nota asta. Și, pe lângă toate astea, mai erau și momentele grele de acasă. Aflam, indirect, de la sora ei, că uneori părinții aveau certuri, scandaluri… și Andreea stătea trează, nu dormea toată noaptea. Dar a doua zi venea la școală, cu lecția făcută. Nu știu cum reușea. Probabil se trezea foarte devreme și lucra atunci. Dar niciodată, nici măcar o dată, n-a venit să spună: „Nu mi-am făcut tema pentru că…”. Niciodată. Muncea singură, serios, cu o determinare rară.
Îmi scria pe WhatsApp, îmi trimitea poze cu exerciții, iar eu îi explicam și îi trimiteam înapoi soluția. Era o luptă continuă, dar copilul ăsta a luptat din toată ființa lui.
Credeți că Andreea are șanse să ajungă profesoară de matematică?
Dacă îți pui ceva în minte și crezi cu adevărat în acel lucru, poți să faci orice pe lumea asta. Eu le spun mereu copiilor: când am terminat eu clasa a opta, nu eram nici pe departe la nivelul la care sunt ei acum. Așa că are toate șansele. Doar că, realist vorbind, după liceu va fi foarte greu să continue.
Răzvan Borcoi: „Luptă acum pentru un vis care s-ar putea nărui dacă nu e susținută.”
De ce?
Pentru că nu are cine s-o sprijine financiar. De la Hârlău până la Iași sunt vreo 70-80 de kilometri, și ca să poți merge acolo la facultate îți trebuie cazare, bani de mâncare, transport… Căminele nu asigură locuri pentru toți studenții, deci e complicat. Eu nu am descurajat-o niciodată, n-am spus nimic despre asta, dar în sinea mea știu că luptă acum pentru un vis care s-ar putea nărui în momentul în care termină clasa a douăsprezecea.
Nu știm niciodată, hai să nu zicem așa.
Așa e, nu se știe niciodată.
O să vă mai întreb ceva: câte „proiecte” ca Andreea ați mai avut de când sunteți profesor?
Am mai avut copii cu probleme, da, dar nu la nivelul ăsta.
Ați spus că v-ați mutat la Hârlău… V-ați căsătorit aici?
La Cotnari m-am căsătorit. Dar locuim aici, în Hârlău. Soția e tot din Cotnari.
Lucrează și ea la școală?
Da, este mediatorul școlar al școlii.
Aveți copii?
Nu. …mi-e teamă.
De ce?
De țara asta, de viitorul ăsta. Asta e prima reacție, sinceră. Dar dacă stau să mă gândesc mai profund, cred că, în subconștient, mă sperie foarte tare ce s-a întâmplat cu fratele meu. Am văzut suferință mai mare decât a părinților mei și nu pot concepe că aș putea trece și eu prin ceva asemănător. Nu știu dacă aș putea fi părinte trăind cu frica asta în spate. Poate e un minus pe plan personal, dar, paradoxal, e un plus pe plan profesional pentru că privesc toți copiii din școală ca și cum ar fi ai mei.
Cum vi se pare sistemul românesc de educație? Se învârte rotița asta sau e atât de ruginită că abia mai mișcă?
Se învârte… dar degeaba.
În ce sens?
În sensul că un copil termină clasa a opta fără competențe reale. Nu mă refer la analiză literară sau la ecuații complicate, ci la lucrurile de bază. Am obținut rezultate bune cu generația mea doar pentru că am făcut enorm în plus față de programă. Evaluarea națională e gândită pe sistemul „rețetă”: înveți pe de rost un tipar, un model, și-l aplici mecanic. Apoi îl uiți până în septembrie. Copiii învață formule, șabloane, dar nu gândirea din spate. Și cred că problema principală e că programa e prea stufoasă pentru generațiile de azi. Noi, când eram mici, puteam învăța mai mult, eram alți copii. Nu aveam telefoane, jocuri video, rețele sociale. Nu aveam atâtea tentații. Astăzi, telefonul ne fură și pe noi, adulții, de la ce avem de făcut, darămite pe un copil de 12-13 ani… El nu poate discerne că trebuie să lase telefonul și să-și facă tema. Eu cred că, în momentul actual, școala ar trebui să se facă doar în clasă. Copiii nu mai lucrează acasă, nu mai sunt interesați, iar toată responsabilitatea cade pe umerii profesorilor. Când programa e atât de încărcată și ai doar câteva ore pe săptămână, se ajunge ca astăzi să predai un lucru, mâine altul, iar poimâine copilul să le fi uitat pe amândouă.
Aș vrea să-mi povestiți, cu toată sinceritatea, despre familia dumneavoastră, despre visul pe care l-ați avut și oamenii care v-au fost alături în drumul acesta.
Nu știu… prea multe n-aș vrea să spun despre mine. Sunt unele lucruri care nu-mi fac bine să mi le reamintesc, dar o să încerc. Să știți că poveștile noastre , a mea și a Andreei, seamănă mult. Probabil de asta a fost și chimia asta între mine și ea. Poate că eu m-am regăsit în copilul care am fost odată, iar ea, la rândul ei, a văzut în mine omul care ar putea deveni. Cred că acesta a fost un factor important în relația frumoasă care s-a legat între noi. Despre mine… e povestea clasică: crescut într-o familie cu nevoi, cu lipsuri, la țară.
Munca zilnică era ceva normal; veneam de la școală și trebuia să ne ajutăm părinții la treburile gospodărești. Părinții mei au făcut câte zece clase fiecare.
O, asta deja e foarte mult în comparație cu povestea Andreei.
Da, deciziile la mine au fost un pic altfel, pentru că eu am fost susținut. Părinții mei au muncit din greu cu ziua, cu spatele, cum se muncește la țară ca să ne țină pe mine și pe frații mei la școală. Am fost trei frați… unul dintre ei, din păcate, a decedat.
Îmi pare rău să aud asta.
Da… A fost greu. Au luptat foarte mult, și mama, și tata, ca să ne țină la școală. Era dificil să trimiți copii la școală, cu navetă, în orașe îndepărtate, cum ar fi Iașiul – e la vreo 60 de kilometri de noi. Dar am dus lupta asta împreună. Eu am fost susținut cât s-a putut. În familia noastră s-a pus mereu accentul pe ideea de a învăța, de a face școală, de a avea o profesie. În schimb, copilul despre care vorbeam, el e singur. Singur împotriva tuturor.
Legat de dumneavoastră, când ați decis să deveniți profesor de matematică?
Nu știu să spun exact momentul. Cred că a fost un cumul de factori.
Adică n-ați avut un profesor care să vă inspire în mod direct?
Ba da, am avut. Aici voiam să ajung. Am avut câteva modele de oameni care m-au inspirat și mi-am dorit să fiu ca ei. Și nu mă refer la partea de predare sau la conținutul matematicii, asta poate face oricine. M-a atras omul pe care îl vedeam în fața mea. Nu profesorul, ci omul. Modelul ăsta l-am preluat și eu: încerc, pe cât pot, să fiu mai întâi om, apoi profesor. Asta e ordinea corectă în fața copiilor. Am avut și în gimnaziu un profesor pe care l-am admirat foarte mult. Din păcate, n-am reușit să colaborăm prea mult, pentru că am avut o situație mai deosebită.
Și apoi, la liceu?
La liceu am avut o dirigintă de matematică. Probabil acolo s-a produs declicul pentru cariera asta. Era un om pe care l-am admirat enorm. A fost foarte mult alături de mine. Știa și situația mea mai puțin favorabilă de acasă, știa și prin ce treceam. În perioada liceului, fratele meu a murit, a fost bolnav de cancer. Ea era conștientă de toate astea și a simțit, cred, nevoia să-mi fie alături. A adunat una de aici, una de acolo, ca la matematică – o sumă de factori. Și în cele din urmă, am ales să merg către facultatea de matematică, pe care am dus-o foarte greu.
Când vorbim despre părinții dumneavoastră, vorbim de vreo profesie anume? Adică, a avut vreunul dintre ei o specializare, o meserie?
Nu, nu. Mama a reușit totuși să lucreze vreo cincisprezece ani ca îngrijitoare într-un centru de zi. După o vreme însă, nu a mai reușit să facă față cheltuielilor, eu eram deja la facultate, la Iași și atunci a luat decizia să plece în străinătate. De acolo a reușit, cumva, să mă ajute și pe mine să termin facultatea. Dacă nu ar fi renunțat la locul de muncă de aici și nu ar fi plecat, probabil n-aș fi reușit să o duc până la capăt. A fost un sacrificiu mare.
Practic, ați fost unul dintre copiii Moldovei crescuți cu un părinte plecat în străinătate.
Da, dar au plecat când eu eram deja mare, aveam 18-19 ani, eram în facultate. Nu mai eram chiar copil. E trist pentru cei mici, pentru copiii cărora le pleacă părinții, dar eu deja trecusem prin multe greutăți și nu mai simțeam la fel.
Cu fratele dumneavoastră ce s-a întâmplat? Cât de tânăr era când…?
Avea 19 ani când a murit. A fost diagnosticat pe la 16-17 ani și s-a chinuit vreo doi-trei ani cu boala. În cele din urmă… n-a mai putut.
Îmi pare tare rău să aud asta. E groaznic. Ați spus că mai aveți un al treilea frate.
Da, o soră.
Ea a urmat, la fel ca dumneavoastră, calea învățăturii?
Până la un anumit punct, da. A făcut la Iași, la Colegiul Economic 1, un colegiu renumit, cu prestigiu. S-a descurcat foarte bine. S-a înscris și la facultate, însă la ea s-a nimerit ca în perioada aceea să apară și situația cu fratele nostru. Iar părinții nu au mai reușit, financiar, să o susțină deloc. A fost nevoită să renunțe la facultate. Vă dați seama că, în momentul acela, nu mai conta nimic nici pentru ea, nici pentru mine, nici pentru ai noștri. La mine a fost noroc că eram mai mic și am fost cumva protejat, înțeles altfel, la liceu. La facultate, însă, nu te întreabă nimeni cu ce probleme vii de acasă. Acolo nu interesează pe nimeni.
Răzvan Borcoi: „Sistemul se învârte… dar degeaba.”
Cum de nu ați renunțat niciodată?
În subconștient, cred că dorința asta de a nu le provoca și eu alte suferințe, pe lângă ce-au trăit cu fratele meu, m-a făcut să lupt. Au fost momente în care am vrut să renunț, era greu, erau lipsuri. Plecam la facultate cu 30 de lei de acasă și trebuia să mă descurc o săptămână. Zece lei se duceau doar pe tren, dus-întors. Mai rămâneau douăzeci… și trebuia să mă rog să pot merge la cursuri. Era foarte greu. Dar nu am putut niciodată să spun că nu mai pot sau că renunț. Nu puteam, știindu-i pe ei prin câte trecuseră deja. Au fost multe momente… De multe ori am simțit și eu nevoia să mă revolt, să mă descarc cum făceau alți tineri să fumez, să ies, să fac prostii. Dar nu m-am atins de nimic. Doar pentru că nu voiam să le mai provoc nici cea mai mică suferință. Nici măcar un disconfort.
Doamne, ce copil bun! De ce matematică, totuși?
Păi, v-am zis deja de ce. Au contat foarte mult oamenii pe care i-am avut în față și dorința mea sinceră de a lucra în învățământ. La mine a fost o alegere între română și matematică – destul de atipic, pentru că de obicei cine e bun la una nu e și la cealaltă. Dar mie mi-au plăcut ambele foarte mult. Am ales matematica doar pentru că mi s-a părut puțin mai potrivită pentru un bărbat decât limba română.
Ce tare!
La facultate, noi fiind profil matematică-informatică, toți colegii mei visau să ajungă la firmele mari din Iași pe informatică, la Continental și altele. Eu însă gândeam altfel, și cred că nici acum nu m-am răzgândit. Nu mi-am dorit niciodată să simt că sunt doar o mică rotiță într-un mecanism mare, o piesă care doar ajută la ceva mai mare. Nu. Eu am vrut să lucrez cu oamenii, chiar dacă este mult mai greu. Am venit, la început, cu tot entuziasmul tânărului care crede că va schimba lumea. Știți cum e… primele luni, primii ani vii cu energie, cu idealuri. Am crezut cu adevărat că o să schimb lumea prin învățământ. Nu pot s-o schimb, desigur. Dar dacă reușesc să schimb ceva în unul sau doi copii, dacă reușesc să le sădesc o idee bună, o jumătate de gând care să prindă rădăcini, pentru mine e un câștig imens. La fel cum și pe mine m-au inspirat unii oameni – nu i-au inspirat pe toți colegii mei, eram 20 într-o clasă. Dar pe mine da, și datorită lor am urmat drumul ăsta. Acum vreau să fac același lucru: să inspir copiii, să-i îndrum spre calea bună.
