Emilia Bebu vorbește despre actorie ca despre un drum fără certitudini, început nu dintr-o revelație spectaculoasă, ci dintr-o întâlnire firească cu teatrul în adolescență. Pentru ea, scena a devenit un spațiu al recunoașterii și al descoperirii interioare, un loc în care fragilitatea, curiozitatea și nevoia de a fi văzută s-au transformat într-o vocație. De atunci, fiecare rol este un început, o redescoperire a meseriei și a propriei vulnerabilități.
Am vorbit cu Emilia Bebu despre întâlnirile formative cu „actorii-școală”, despre sentimentul de a fi aruncată prea devreme într-un „meci de finală”, dar și despre nevoia permanentă de adaptare într-o profesie imprevizibilă. Emilia Bebu nu revendică o metodă fixă de lucru: se lasă ghidată de rol, de parteneri, de energia regizorului, cultivând empatia și dorința de a explora mereu alte forme de expresie.
Pentru Emilia Bebu, scena nu este doar un spațiu al performanței, ci unul al interogării permanente a lumii, al provocării și al dialogului. Dincolo de roluri, rămâne o voce lucidă, preocupată de fragilitatea prezentului și de felul în care arta poate deschide întrebări esențiale despre cine suntem și încotro ne îndreptăm.
Emilia Bebu, ce te-a determinat să alegi actoria — a existat un moment „de revelație” sau a fost un proces treptat?
„Un moment de revelație” nu, nicidecum. Nu am avut un plan din copilărie sau o dorință imediată. S-a întâmplat ca, în perioada liceului, să urmez niște cursuri de teatru. Acolo am fost implicată într-un spectacol și așa am descoperit că, prin „chestia asta” pe care o făceam acolo, în spectacol, puteam fi observată. Și asta mi-a plăcut teribil de mult: că puteam fi văzută. Cumva, ceva „s-a potrivit” cu etapa adolescenței mele. Și așa am ales actoria.
Mai ții minte care a fost primul spectacol pe care l-ai văzut?
Da, primul spectacol pe care l-am văzut în București — spun asta pentru că eu sunt de loc dintr-un orășel de lângă București (Giurgiu) — a fost la Teatrul de Comedie: „Iluzia comică”, în regia lui Alexandru Darie.
Altfel, primul spectacol din copilăria mea timpurie știu că a fost ceva cu Florin Piersic, dar nu rețin detalii. Eram mult prea mică.
Cum te-au influențat primele experiențe scenice modul în care abordezi astăzi un rol pe scenă?
Am avut norocul ca primele experiențe scenice să fie alături de niște „actori-școală”: mă gândesc la Valeria Seciu, doamna Mariana Mihuț, Dana Dogaru, Adrian Titieni, Cornel Scripcaru, Irina Petrescu etc. Cu siguranță și-au pus amprenta, sunt întâlniri care te cresc.
Fiind la început de drum, te simți aruncat pe teren, direct într-un meci de finală de Grand Slam. Poate fi copleșitor. În vremea aceea credeam că așa va fi tot timpul în meseria asta. Un astfel de început în profesie poate deveni și un dezavantaj dacă nu ai capacitatea de a te adapta rapid. Pentru că traseul unui artist este imprevizibil: nu ești întotdeauna pus în contexte ca cele enumerate mai sus. Și atunci trebuie să știi să te adaptezi oricărui tip de lucru și oricărui fel de a trata meseria asta.
Este sănătos să fii curios, adică deschis, să fii permanent „copil”. Dar reușim de fiecare dată?
Eu nu am o metodă anume prin care lucrez la un rol. Sunt roluri care îți cer un anumit fel de a te apropia de ele, altele se lasă intuite. Sunt foarte empatică și intru imediat în energia artistului cu care lucrez. Îmi place să întâlnesc diferite metode de a face teatru, simt mereu nevoia asta de altceva.
Când ai simțit pentru prima dată că ai „crescut” ca actriță — care rol sau proiect a marcat asta?
Există o vorbă în meseria asta și anume că o luăm de fiecare dată de la zero. Începem de fiecare dată cu ABC-ul artei actorului. De fiecare dată te simți neștiutor, cu fiecare rol care îți este pus în față. Și nu este deloc rău să fie așa.
Nu știu dacă m-a „crescut” un rol anume. Cred că m-au format toți oamenii cu care am lucrat, toți colegii cu care am colaborat și-au pus amprenta într-un fel sau altul. Toate colaborările m-au făcut să mă chestionez în anumite privințe, să mă îndoiesc de anumite convingeri.
Tot ce știu în momentul de față despre meseria asta este doar că, atunci când lucrez, îmi doresc ca ceea ce fac să fie credibil. Mi-e frică de ridicol.
Totuși, ce rol sau întâlnire artistică te-a marcat cel mai tare?
Inevitabil, întâlnirea cu teatrul existențial al lui David Esrig. Domnului Esrig îi datorez felul în care gândesc despre teatru.
Cu ce regizor, dintre cei cu care nu ai lucrat până acum, îți dorești să te întâlnești în lucru?
Radu Afrim, fără a sta pe gânduri. Este un creator fabulos, plin de referințe, se joacă cu imaginarul, cu toate planurile, într-un mare fel. I-am văzut de curând ultimul spectacol făcut cu minunata trupă maghiară de la Târgu Mureș, „Casa dintre blocuri”, un spectacol sublim în toate aspectele lui: text, actori, lumini, umorul atât de special — tot.
Am avut, în urmă cu niște ani, o tentativă de colaborare cu Radu pentru un proiect la Teatrul Național, proiect care, din păcate, nu s-a mai continuat.
Care este forma ta preferată de „deconectare” după o zi grea de repetiții?
Lucruri banale, mundane: ascult muzică, ascult multă muzică optzecistă, nouăzecistă, îmi place să descopăr voci noi, dansez — uite, dansul mă ajută cel mai tare să mă detensionez — sar coarda, citesc, fac pilates. Îmi permit chiar „să nu fac nimic”.
Dar nu știu dacă reușesc să fiu deconectată cu totul în perioadele de repetiții.
Emilia Bebu și „Goodbye, Lenin!” la Teatrul Metropolis
În spectacolul „Goodbye, Lenin!” joci rolul mamei, Christiane Kerner — cum ai abordat această figură care traversează un moment istoric atât de traumatic?
Am început lucrul cu frică, foarte timid. Încerc de fiecare dată să nu am certitudini despre rolul la care încep să lucrez. Mă ajută mult să nu știu nimic. Am pornit de la text și de la contextul în care se află ea, Christiane.
Nu am gândit-o ca pe o figură care traversează un moment istoric. Nici măcar nu a existat intenția asta în propunerea lui Eugen. Am optat pentru un traseu mult mai intim al acestei femei: unul al vulnerabilității ei, al autoamăgirii, al ratării, al fragilității ei. E atâta viață reprimată în femeia asta, sunt atâtea lucruri nerostite, e o viață trăită în absurdul acelui regim.
Mi s-au clarificat anumite lucruri despre Christiane și în relația cu ceilalți colegi de scenă. Împreună cu Eugen am tot schimbat nuanțe de la o repetiție la alta, am schimbat intenții. El a avut grijă să mă adune cât mai mult, nu mi-a dat voie să-mi plâng de milă niciun moment în rolul ăsta. A vrut un joc cât mai reținut, fără clișee.
Ce crezi că transmite „Goodbye, Lenin!” spectatorului de astăzi — ce ecouri are povestea Germaniei de Est pentru publicul român contemporan?
Nu pun problema în termenii ăștia. Nu cred că este vorba despre locul în care se întâmplă aceste lucruri, cât despre ceea ce au reprimat acei oameni care au trăit sub astfel de regimuri, atât în Germania de Est, cât și în România comunistă — oameni care erau nevoiți să înfrunte zilnic acel sistem de supraveghere, fie că vorbim de Securitatea din România sau de STASI.
Dar, dincolo de asta, din perspectiva mea, „Goodbye, Lenin!” este și despre cum pot evolua destinele acestor oameni atunci când politicul își pune amprenta în cele mai intime decizii de viață.
Toate zidurile se prăbușesc abia atunci când apare acest moment clinic al mamei, când apare prăbușirea ei: atât Zidul Berlinului, cât și zidul ridicat în relația cu trecutul ei, zidul ridicat în relația cu copiii, zidul ridicat în relația cu propriile ei sentimente față de soț.
Este și despre iubire spectacolul ăsta. Vedem cât de departe ajunge fiul în construcția asta pe care o propune din dragoste și grijă pentru mamă.
„Goodbye, Lenin!” este și despre ce înțelegem prin „real”, „realitate”. Există o replică-cheie în text: „nu contează ceea ce vezi, ci ce poveste ți se spune despre ceea ce vezi”. Asta mă duce cu gândul și la romanul distopic „1984”, la celebra replică: „Partidul ți-a spus să ignori ceea ce îți văd ochii și ce îți aud urechile” („The Party told you to reject the evidence of your eyes and ears. It was their final, most essential command.”).
Cam asta se întâmplă și aici cu realitățile construite, fie de partid, fie de fiu, și cu felul în care se raportează Christiane la aceste „realități”. Christiane e fiecare dintre noi în raport cu toate narațiunile care ne inundă zilnic. Vedem că vin spre noi cantități imense de fake news, de informații diametral opuse realității, care au puterea de a ne modela — sau strica — percepția.
Te simți responsabilă, ca artist, să aduci pe scenă povești cu impact — până unde merge această responsabilitate pentru tine?
Eu zic că suntem cu toții responsabili, de la dramaturg până la actor. Suntem responsabili atât moral, cât și social. În meseria asta nu este vorba doar despre a interpreta roluri, nu este vorba doar despre performanțe actoricești — sau nu ar trebui să fie doar despre asta.
Este nevoie de o interogare permanentă asupra lumii în care trăim. Vrem, nu vrem, rolul nostru este să și provocăm. Este important ca ceea ce facem să modifice ceva în celălalt, să pună pe gânduri și poate chiar să schimbe moduri de a vedea anumite situații de viață, să provoace dialog, să nască în celălalt ceva — o emoție.
Emilia Bebu și „Distanța dintre pași” la Teatrul Metropolis
Un alt spectacol în care te putem vedea la Teatrul Metropolis este „Distanța dintre pași”, în regia lui Geo Vișan. Cum ai ajuns în acest proiect?
Eram plecată din țară, tocmai ieșisem de la un spectacol, când am primit un telefon de la Radu (Nica), întrebându-mă dacă îmi poate trimite un text, pentru că au un spectacol în pregătire (Metropolis) și se află într-o situație sensibilă, în urma căreia au nevoie de o înlocuire rapidă pentru un rol.
Ulterior am aflat că textul și regia aparțineau fostului meu coleg de clasă, Geo Vișan, și așa am ajuns în acest proiect.
Ce provocări diferite ți-a adus „Distanța dintre pași”, comparativ cu un spectacol dramatic precum „Goodbye, Lenin!”?
Detașarea a fost cea mai mare provocare aici. Comedia se face în altă cheie, cu alt tip de energie. Nu a fost ușor să îmi dau libertatea asta. Nu cred că sunt o bună actriță de comedie sau, cel puțin, nu este genul pe care să îl pot aborda cu ușurință.
Folosești povești personale în construcția rolurilor?
Da.
Cine este Emilia Bebu atunci când nu joacă și nici nu se gândește la un rol?
Adică, în cea mai mare parte a timpului, este o persoană ca oricare alta, cu rutina vieții zilnice, plină de contradicții, de remușcări, cu frici legate de felul în care evoluează geopolitica actuală, care se gândește adesea că ar trebui să se bucure mai mult de ceea ce are, cu un interes destul de mare pentru cosmos, chiar și pentru astrofizică — chiar dacă nu o înțelege deloc, dar măcar încearcă, citindu-l pe Carl Sagan și ascultând podcastul lui Neil deGrasse Tyson.
Sunt o persoană care, în momentul ăsta, se întreabă cu teamă ce urmează pentru planeta asta, pentru că tot ce se întâmplă în ultima vreme capătă forma unei atenționări că istoria se repetă.
Ce nu știe nimeni despre tine?
Păi, dacă nu știe nimeni, înseamnă că așa trebuie să rămână. Secret.
Citește și: Un accident i-a schimbat viața. Victoria Răileanu: „Nu cred în ideea de a-ți „reface viața”, pentru că odată cu un divorț nu cred că se strică ceva ca să repari. Este doar finalul unei relații. Doar că ai de făcut în plus un drum la notar”
