Căutare

Share this article

Tiberiu Hodoroabă-Simion are 30 de ani și a lăsat un job în IT pentru a fi profesor într-un oraș mic din Călărași, Budești. Salariul lui devine de 6 ori mai mic. În ciuda îndemnurilor prietenilor, Tiberiu știa că are datoria morală să dea înapoi ceva ce primise și el când era mic, și învăța la o școală dintr-o comună din sudul Olteniei, unde visa o viață îndestulată.

A intrat în Teach for Romania, cea mai mare organizație care facilitează astfel de întâlniri magice, între copiii care au nevoie de profesori cu vocație și cei care au nevoie să întâlnească acești copii și a început munca. sunt deja trei ani de atunci, iar Tiberiu este încă foarte fericit cu această decizie.

A avut-o alături în această poveste pe soția lui, Felicia Hodoroabă-Simion, fotograf talentat (feliciasimionphotography), care a lucrat pentru New York Times, care a creat coperta pentru cărțile lui Paulo Coelho, care muncește ca freelancer și pentru care banii sunt doar o altă unitate de măsură a câtorva lucruri pe lume.

Ei sunt Felicia și Tiberiu Hodoroabă-Simion, au aproape 30 de ani și construiesc împreună o familie în care singura regulă este iubirea. Iar asta o vom înțelege cu toții când vom afla cum s-au cunoscut ei: el era student la informatică, în Craiova, ea era elevă în clasa a X-a când și-au scris un mesaj pe Facebook. Aveau să afle că împărtășesc același film preferat, Forrest Gump și că au despre ce vorbi mai mult. Și-au scris sute de mesaje, dar nu s-au auzit niciodată la telefon. Iar când, înainte de Crăciunul lui 2010, Tiberiu s-a decis să îi lase numărul de telefon, l-a scris uitând o cifră.

Universul a vrut însă ca ei să se întâlnească, iar Felicia și-a găsit forța să sune de atâtea ori cât era necesar până avea să dea de el. Și așa s-a întâmplat. În ziua de Crăciun a anului 2010 Felicia și Tiberiu s-au văzut pentru prima dată, iar acum, aproape 10 ani mai târziu, sunt împreună în tot ce fac, alături de copila lor.

Iată o poveste ce părea a fi despre renunțare la bani și succes, dar se construiește ca una despre iubire, dăruire și reușită.

Tiberiu Hodoroabă-Simion la Budești

De ce ar renunța cineva la un job bun, într-o companie de IT și s-ar duce profesor la țară?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Să fiu profesor este ceva ce mi-am dorit dintotdeauna să fac. Eu am făcut școala la țară, iar din clasa a IX-a am venit la oraș, la liceu, acum Colegiul Național „Frații Buzești”, din Craiova. Pentru mine școala a rămas până acum înconjurată de o aură frumoasă, chiar dacă are, și avea și când am terminat eu, foarte multe probleme.

Când am ajuns la liceu însă, chiar din primul an, era să fiu transferat înapoi, la un liceu de țară, pentru că ai mei nu aveau posibilități materiale să mă țină la cămin.

Atunci m-a ajutat cineva, iar acel cineva era directorul liceului, domnul Zamfirică Petrescu, omul care a făcut lucrurile în așa fel încât eu să rămân acolo, mi-a asigurat căminul și cantina și am putut rămâne până am dat Bacalaureatul. Mă chema în fiecare semestru și se interesa de situația mea de la școală și atât.

Cum era școala ta de la țară?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: O școală încremenită în timp, într-o comună din sudul Olteniei, la Plenița, undeva la final de anii 90 și început de anii 2000. La țară lucrurile se întâmplau lent, iar în vremea aceea încă se simțea că suntem în comunism. Pe de o parte, stilul de predare era încă foarte serios, academic, profesorii erau încă foarte dedicați, chiar dacă vorbim despre o comună la 60 de km de Craiova, iar mulți dintre ei făceau naveta de acolo. Atunci încă erau foarte mulți copii, iar mulți dintre ei foarte buni. Și am să-ți dau un singur exemplu: la examenul de capacitate aproape jumătate dintre elevii din clasa mea au luat peste nota 8.00.

Pe de altă parte, am luat bătaie cu nuiaua pentru că am întârziat două minute. Doamna noastră învățătoare, tinerică și în primul ei an la catedră avea aceste apucături comuniste și ne ardea cu nuiaua pentru orice.

Tiberiu Hodoroabă-Simion la Budești

Tu de ce ai vrut să înveți carte?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Nu am avut o situație prea bună acasă și nu prea o duceam bine. Mi se și spunea, dar m-am convins și singur, că doar dacă învăț carte aș putea avea o șansă la o viață mai bună. Dincolo de asta însă, cred că jumătate din ambiția de a învăța vine din mine.

M-am născut un om foarte curios, vreau să învăț, vreau să aflu.

Când ai învățat să citești?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Cred că pe la 4 ani. Îmi amintesc că scriam litera R în oglindă. Ai mei mi-au zis literele, fiindcă nu prea scăpau de mine când începeau filmele la televizor și mă chinuiam să deslușesc subtitrările.

Ai tăi ce munceau?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Ai mei reparau paturi și dormeze prin sat ori mai munceau cu ziua. Mai am și două surori mai mici, iar noi rămâneam singuri pe-acasă și ne gospodăream cum puteam. Eu, fratele mai mare, trebuia să am grijă de ele.

Inițial am avut o casă, cu curte și ne era mai bine, dar pe la 4 ani ne-am mutat la bloc, în centrul comunei. Bucuria mea a fost că brusc m-am trezit între mulți copii, cu care aveam ce mă juca: fotbal, pitulușul (de-a v-ați ascunselea), aveam și un părculeț.

Cum a fost mutarea la liceu?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Craiova era un oraș în care nu știam absolut pe nimeni, la 65 de kilometri, unde ajungeam pe un drum atât de prost, care acum este și mai prost, încât ai nevoie de două ore să-l străbați.

Cumva îmi părea că îl știu, fiindcă la 7 ani m-am dus singur până la Craiova, la spitalul cel mare din oraș, să-mi fac niște analize.

Cum te-ai descurcat la 7 ani?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Am ajuns la autogară, știam că trebuia să iau autobuzul 1. M-am urcat în el, am întrebat o doamnă unde este spitalul, iar ea mi-a spus să o urmez fiindcă tot acolo avea să coboare și ea. Am ajuns la spital, am întrebat unde se fac analizele, de unde se iau rezultatele, m-am descurcat.

Căminul din liceu, pentru mine a fost armată: pedagog, care țipă la toată lumea, care are probleme cu alcoolul. În fiecare zi, la 8.00 seara se ferecau ușile, iar dacă ți se făcea foame, nu aveai ce să mănânci, iar afară nu aveai voie, fiindcă nu împliniseși încă 18 ani și nu puteai pleca de capul tău. Asta e militărie!

Nu aveam geamuri la cameră și puneam niște plase de Metro, iar când venea viscolul, iarna, fluturau plasele de credeam că ne ia pe sus.

Acum sună a experiență de ghetou, dar mi se pare că experiența aia m-a învățat cele mai multe lucruri despre viață. Iar cei mai buni prieteni ai mei, doi, sunt din perioada aceea.

Eram 8 inși, toți elevi la acest liceu, cel mai bun din Craiova și unul dintre cele mai bune din țară, și fuseserăm selectați să stăm împreună. Vreau să zic că cei din jur, colegii, erau ok, deși existau și unii mai mari, de clasa a XII-a, care încercau tot timpul să-i umilească pe cei mici. Bullying-ul clasic. Dormeam toți sub același acoperiș și, din când în când, te mai trezeai sub saltea, pentru că o aruncau cu tot cu tine.

Tiberiu Hodoroabă-Simion cu copiii din școala de la „țară”

Dar camaraderia este unul dintre lucrurile care mi-au rămas de acolo și pe care nu le-am mai întâlnit de atunci, pe unde am mai fost.

În condiții vitrege chiar se naște ceva. Când ne mai întâlnim acum ne aducem aminte, ne prăpădim de râs și nu ne prea vine să credem că ce am trăit a fost de-adevăratelea.

Părinților tăi le povesteai? Aveai alternativă de liceu?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Le povesteam la telefon, dar eram perfect conștient că trebuia să îndur tot ce se întâmpla acolo, dacă voiam acea șansă de a scăpa de viața pe care o trăisem până atunci. Mă gândeam cam așa: „ca să găsești o cale să schimbi, să ieși din sărăcie, trebuie să înduri aici, directorul a făcut tot ce a putut să te țină fără să plătești un leu, deci cineva în lumea asta a avut încredere în tine”.

Ce crezi că l-a convins pe director să te ajute?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Cred că exact ce le-a spus părinților mei când s-au dus să ceară transferul către liceul agricol din comună, fiindcă nu aveau banii necesari să plătească taxa de la căminul din Craiova. Domnul director le-a zis: „dacă tot a intrat aici, dacă a avut o medie așa de mare, este păcat să îl transferați!” Și avea dreptate: eu intrasem cu 9.75 într-un liceu bun, iar colegi ai mei, poate la fel de buni ca mine, care au rămas la liceul din comună s-au pierdut pe parcurs.

Tu ai intrat cu 9.75 fără meditații?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Da. Iar soția mea a intrat la liceu cu media 9.93. Tot fără meditații.

Cum ai cunoscut-o pe Felicia?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Eram la facultate în Craiova, la informatică. Am rămas acolo pentru că mi-am dat seama că nu voi avea resurse să mă descurc la București, așa că nici n-am încercat. Nu mi se pare că a fost o decizie rea.

Exact în primul an de facultate, în iarna lui 2010, când se apropia luna decembrie, s-a întâmplat să o întâlnesc pe Felicia.

Începuse să se activeze și la noi Facebook. Și cineva a adus în Craiova primul film 3D pe care-l văzuse vreodată orașul. Eu, care testam Facebook-ul, să văd ce pot face cu el, am creat un eveniment dedicat acestei proiecții.

Într-o zi, primesc un mesaj de la o fată care îmi cerea două bilete de vânzare. I-am spus că nu am nicio treabă cu organizatorii, dar i-am spus unde poate găsi bilete.

Fata era Felicia.

Felicia și Tiberiu Hodoroabă-Simion

Am ajuns fiecare dintre noi la acea proiecție, dar nu ne-am văzut, iar câteva zile mai târziu am întrebat-o cum i s-a părut. Filmul era semnat de regizorul lui Forrest Gump, ceva ce văzusem de 8 ori și, ce să vezi, era și filmul ei preferat. Am început să vorbim. Apoi am început să ne scriem niște mesaje lungi, cât ecranul computerului, destul de des.

Nu era mai simplu să vă auziți la telefon?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Nu. Dacă ăsta era canalul pe care îl adoptasem, ne conformam.

Era vacanța de Crăciun, eram singur în cămin și i-am scris că voi petrece sărbătorile singur și, dacă vrea să vorbim, îi las numărul meu. Dar i l-am lăsat fără ultima cifră.

Într-o seară, pe 22 decembrie, sună cineva. Era ea și-mi zice că era ultima încercare pe care intenționa să o mai facă. Am început din nou să vorbim ore întregi și ne-am propus să ne vedem în seara lui 25 decembrie, în parcul din oraș.

Felicia și Tiberiu Hodoroabă-Simion

Ea era clasa a X-a, iar eu eram în primul an de facultate. Ea este singură la părinți, iar când au auzit că băiatul cu care urma să se întâlnească este la facultate nu știu cât de încântați au fost! (râde)

Deși pare o diferență mare de vârstă între noi, în realitate eu am intrat la 6 ani la școală, deci ea avea 17 ani, iar eu 19. Dar părea cu totul altfel.

Am reușit să ne vedem, iar fiecare a pregătit același cadou pentru celălalt: eu i-am dat un ou Kinder, iar ea la fel mie.

Ne-am plimbat câteva ore bune prin parc, ne-am mai revăzut pe 29 decembrie, am făcut Revelionul cu familia ei, să ne urmărească, iar ce a urmat a dus la faptul că suntem împreună și avem și un copil.

Ați venit împreună în București?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Da. Când eu am dat licența, ea a terminat liceul. Ea a venit la facultate la București, la UNARTE, iar eu am venit să muncesc: m-am făcut programator atunci.

Felicia și Tiberiu Hodoroabă-Simion și fiica lor

Să revenim la prima întrebare: de ce ai renunțat la ceva bine plătit și te-ai făcut profesor?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Aveam niște datorii morale de achitat.

Când am ajuns la școală și directoarea a văzut că vin de la un salariu de 6 ori mai mare a rămas șocată.

Prietenii mei, mi-au spus ce se spune de obicei în astfel de situații: „ești nebun? Pleci de la un office, cu sticlă, aer condiționat, concedii și mergi într-o fundătură de lume, să-ți bați capul cu niște copii care nu învață oricum?!”

Dar nu m-au convins.

Văzusem ce înseamnă puterea banului: și ce înseamnă să-i ai, și ce înseamnă să-ți lipsească. Eu am fost fericit și când nu am avut bani.

Dorința de a face asta, de a fi profesor, era atât de mare pentru sufletul meu, încât orice mi-ar fi spus oricine nu aș fi făcut altfel.

Pe de altă parte, știam, și acum mi se întâmplă să primesc săptămânal două oferte să mă întorc în IT, că am această rezervă: dacă nu merge oricând revin în IT.

I-am cunoscut și pe cei de la Teach for Romania și am decis să intru în asta.

Tiberiu Hodoroabă-Simion, domul profesor

Ce așteptări aveai și ce ai găsit?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Nu m-am dus cu așteptări. Am găsit clase de-a V-a, unde copiii nu știau să scrie, să adune sau să înmulțească două numere. Copii care au părinții plecați prin străinătate sau prin închisori.

Ce poți face tu pentru ei?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Ce venisem să fac.

M-am uitat la ce aveam în față și m-am dumirit. Nu știau tabla înmulțirii, de pildă. Așa că a trebuit să insist pe partea de motivare.

Am gândit niște sisteme complexe, prin care ei încasau niște bani de la mine (banii erau niște bilețele ștampilate de mine, să nu le poată falsifica), care funcționau ca monedă de schimb.

În fiecare lună, în fața clasei, erau afișate serviciile pe care le puteau cumpăra: dacă erau cuminți, scriau tot ce era pe tablă, făceau tema, primeau un cupon. Dacă strângeau 5 cupoane, aveau o zi fără temă, sau făceam ora afară, sau în laboratorul de informatică, sau aveam 10 minute de discuții libere, pentru că observasem niște copii mai mari, de clasa a VIII-a, care aveau tot felul de curiozități: ce sunt norii, există extratereștri?

Toate libertățile astea despre care vorbești ei și le puteau lua singuri, cu ceva penalizări și multă obrăznicie, dar și le puteau lua. Or, tu ai inventat ceva foarte complicat și le-ai dat impulsul să muncească pentru ceva ce-și puteau lua oricum. Cum ai făcut să-i aduci în clase, să îi ții acolo, cum i-ai făcut să-și dorească să muncească pentru ceva?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Veneam la oră la timp, întâi de toate.

Eram acolo, cu ei, onest, față în față cu ei, relaxat, încercând să mi-i apropii. Dacă vorbeau urât nu făceam mare caz, nu-i jigneam, le arătam că sunt acolo, că am înțeles, că reacționez și că nu-i ok ce fac, iar a doua oară erau mai temperați sau nu făceau deloc.

Tiberiu Hodoroabă-Simion

Ce-ai schimbat tu acolo?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Eram într-o școală mică, dintr-un oraș de dimensiunile unei comune, Budești. Dar acolo am reușit, prin niște proiecte pe care le-am dus la bun sfârșit, să fac un laborator de informatică. Mai ales că se introdusese în curriculă informatica și era obligatorie, iar acolo existau niște calculatoare din secolul trecut.

Care a fost cel mai mare succes cu copiii?

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Cred că am reușit să fac 3 sau 4 copii să ia mai mult de nota 5.00 la matematică. Cu ei mă vedeam și în afara orelor, îi luam de acasă, fiindcă ei veneau dintr-un oraș de lângă Budești, îi luam cu mașina și lucram în plus cu ei.

Și am mai organizat niște ieșiri din acel spațiu, lucru care mi s-a părut extraordinar: am ajuns la București, la un eveniment, unde au povestit despre cum sunt ei. atât. Dar a fost o zi frumoasă.

Apoi am făcut școala de vară Mate cu de toate. Faptul că lucrasem în IT mă adusese în prejma unor oameni care făceau destul de multe lucruri faine.

Atunci au venit prieteni care au ținut workshop-uri cu copiii din Budești. Iar asta a fost super-emoționant pentru cei care au venit. Raisa Beicu i-a învățat să facă interviuri, iar ei au gândit întrebările pentru două vedete, INNA și Amalia Enache, de la ProTV. Apoi ei au văzut interviurile publicate, INNA le trimisese un mesaj prin care îi îndemna să vină la școală. Nu le venea să creadă.

Care a fost beneficiul tău din toate aceste povești? Ce ți-ai luat tu pentru suflet de acolo?

M-am gândit că la un moment dat în viață, un copil să ia o decizie, influențat de trecerea mea prin viața lui. Un singur copil voia. Iar după ce a trecut o vreme îmi dau seama că este mai mult decât un copil care va face așa, sunt o duzină deja. Țin legătura cu ei, unii au ajuns la liceu și au vise, lucru care-mi spune că a fost bine că am fost la un moment dat acolo, cu ei.

Deci nu este despre note, ci despre mentorat!

Tiberiu Hodoroabă-Simion: Da. Cred că asta voiam să le fiu. Profesoratul era calea de a face mentorat cu ei.

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO