Căutare

Share this article

Am intrat în rulota lui Florin Călinescu în care acesta stă înainte de emisiunea „Uite cine dansează” de la ProTV. M-a invitat înăuntru, s-a aruncat pe o canapeluţă pe care abia încăpeam amândoi, a închis ochii pe jumătate şi a aşteptat prima întrebare. Aproape că se lungise aşa, ca la psiholog. Mi-a răspuns cu voce joasă, uneori cu râsul în ochi, alteori cu plânsul în ei, cu aciditate sau cu căldură, cu sarcasm, cu atac sau apărare. Mi-a plăcut, de pildă, la un moment dat, furia lui la adresa învăţământului, dar şi candoarea din privire când vorbea despre copii. M-a lăsat fără grai când l-am întrebat ce a făcut în toţi anii în care nu l-am văzut şi el mi-a răspuns după o secundă cât o veşnicie: „Am jelit.” Vă invit să-l (re)descoperiţi pe Florin Călinescu.

Aţi revenit în septembrie 2015 la ProTV, devenind unul din membri juriului de la  „Românii au talent”. De atunci, oamenii spun că emisiunea s-a născut a doua oară. Aţi anticipat  un asemenea succes?

Nu. Niciodată nu am anticipat nimic. Pur şi simplu, c-am jucat în piese de teatru, în filme, în sketch-uri, sau în orice altă prestaţie care se adresa publicului, nu am făcut şi nu fac o diferenţă între un job sau altul. Şi dacă aş prezenta meteo sau ştirile, tot cu seriozitatea pe care am deprins-o acum mulţi ani de la profesoara mea Olga Tudorache aş face-o. Adică una-i una, alta-i alta. E nu fac diferenţa între „Românii au talent” sau „Hamlet”, sau că mâine ar trebui să spun poveşti copiilor sau să prezint un spectacol de circ. Şi, oricum, ca să revin la întrebare, de curând mi-a dat cineva din străinătate o temă: să-i trimit „Cartea tibetană a morţilor.” Am căutat-o şi am am citit-o şi eu şi am aflat că m-am întrupat şi eu ca în Mumia 1, Mumia 2 sau Mumia 3… Aţi văzut prostiile alea de filme, cu câtă forţă poate să revină şi-un mort…

Vă întrebam pentru că publicul se schimbă şi…

Publicul nu se schimbă. Nu, nu se schimbă… Şi cea mai mare bucurie a mea este că adun în faţa televizorului bunicii cu copiii şi nepoţii. Aţi văzut, pot sta liniştit cu anii, dar când apar, aceasta este marea mea bucurie – să-i adun pe toţi în faţa ecranului. Merg pe stradă acum şi văd mulţi copii de la 7 ani în sus care vor să facă poze cu mine, semn că am furat şi eu din publicul lui Smiley sau al Andrei…

Şi totuşi, oamenii stau acum pe facebook, pe Instagram, pe Twitter, pe Snapchat…

Da, ok, sunt boli destule, toate…

Mă întrebam de ce nu sunteţi pe facebook, de pildă? De ce nu aveţi cont pe Twitter?

Nu am, dar mă gândesc din ce în ce mai serios să debutez şi pe facebook cât de curând…

O face şi Trump.

Aaaa, da, dacă o face el, atunci chiar m-aţi ambiţionat…

Mulţi oameni politici sunt acolo…

Nu de asta vreau, dar am văzut că sunt multe cucoane singure şi facebookul e o cale sigură să intru prin efracţie în casele lor.

Aveţi emoţii vreodată?

Nu. N-am emoţii. De ce să am? Uite d-asta nu mi-a plăcut la şcoală, pentru că am constatat că nu mi-au plăcut matematica, fizica şi toată lista aia, că-mi creau aşa nişte arsuri în stomac inutile! Iată că anii au trecut şi pot trăi decent fără toate acele ştiinţe, deşi toţi profesorii prevesteau că dacă nu le ştiu, voi ajunge un ratat. Un ratat am ajuns, dar mergând corect pe alt drum… Eu am şi un noroc care m-a ajutat: mi-am dorit de la vreo 12 ani să mă fac actor, aşa că n-am emoţii! E o chestiune simplă. Dacă vrei să faci un lucru care se adresează publicului, nu trebuie să ai emoţii! De ce să aibă emoţii un pilot de rachete cosmice sau un chirurg care operează pe creier? Emoţii cred că are un om care nu stăpâneşte sută la sută domeniul acela.

Dar eu am citit şi o poezie scrisă de dvs…

Se poate, dar am avut şi multe momente de rătăcire… Ştiţi cum e, când eşti mai tânăr şi eşti îndrăgostit, faci de toate… Am mers şi la etajul 10 de la o cameră la alta pe dinafară, ca Tom Cruise! N-aş mai merge pentru o femeie…

Nu?

La piaţă, poate. M-aş duce să-i fac un borş de lobodă acum, cu leurdă şi urzici… Ceea ce este foarte de apreciat, mă gândesc eu, pentru o femeie normală…

Ce urmăriţi pe internet? Sunteţi abonat la ziare, site-uri de ştiri? De unde vă informaţi?

Despre ce? Mă uit pe stradă, văd lumea disperată, mă uit în Piaţa Guvernului, la Cotroceni… Despre ce să mă informez? Dacă m-aş întoarce şi aş face Chestiunea Zilei, m-aş informa un pic, dar numai despre o anume viziune a subiectului, nu despre… Nu pot să-l iau în serios pe Preşedinte, pe Primul Ministru… Uitaţi-vă la Johannis, uitaţi-vă la Dragnea, uitaţi-vă la fostul Ministru al Justiţiei, uitaţi-vă la Şerban Nicolae, uitaţi-vă la Turcan, uitaţi-vă la Băsescu… Cum să-i iei în serios? Trebuie să fii nebun, ori eu nu am înnebunit. Eu sunt un om serios! Trebuie să-i luăm aşa cum sunt. În râs, în comedie, în satiră. Politicul este prima sursă de satiră într-o lume normală. În America, în Anglia, în Franţa, ăştia sunt clienţii satirei. De la Trump la Regina Angliei, de la madam Merkel la Hollande… Populaţia care nu are metoda de a-i satiriza, îi iubeşte pe cei care o fac. Şi nu s-a născut încă politicianul, Cancelarul sau Preşedintele care să mulţumească populaţia. Adică să le dea atâta să mănânce şi atâţia bani în buzunar încât să zică: „gata, ajunge! Mai redu-ne salariile şi varza din butoi!”

Aţi fost la proteste?

Eu n-am nevoie să mă duc la proteste, pentru că protestez de când mă ştiu! Pot să-mi duc şi corpul acolo, dacă e nevoie, dar am văzut acolo şi confraţi şi colegi de-ai mei şi admir într-un fel chestia asta, pe de altă parte pe mine m-aş suspecta de faptul că mă duc să caut capital şi nu cred că am nevoie de asta. Dacă aş vrea să fac cu adevărat acest lucru, atunci aş intra cu totul. Eu nu pot decât să intru cu totul. Continui să spun că sunt Taur, adică un animal simplu: ori paşte iarbă şi miroase florile, ori la coridă. Din când în când mă mai apucă nebunia să fac politică şi nu ştiu, poate că într-o zi o să mai pun iar ghetele ProTV-ului în cui şi o să mă duc să fac asta…

Cum e PNL-ul acum faţă de 2010?

Mort. Mort e şi PSD-ul, dar e un mort cu ifose deocamdată…

V-aţi întoarce la Chestiunea Zilei?

Ar trebui doar s-o filmez, pentru că Chestiunea Zilei e ceva ce fac în fiecare dimineaţă. Mă trezesc, îmi găsesc subiectul, îl scenarizez, îl scenografiez, îi pun titlu, muzică şi aşa mai departe. E în studiu o astfel de ipoteză, de altfel…

Pe acest gen de generic am mai auzi „Floriiiiin Călinescuuuuu”?

Acesta este un mic detaliul care, da, s-a consacrat şi a făcut carieră. Acest Floriiiin Călinescuuuu….

Pe cine aţi invita la prima emisiune, dacă ar fi să o faceţi?

Domnule, suntem oameni civilizaţi! Începem cu Preşedintele, apoi cu Primul Ministru… Ceea ce este extraordinar este că astăzi e o înghesuială enormă. Acum câţiva ani, când făceam emisiunea, mai trăgeam de păr câte un subiect. Astăzi n-aş şti pe care să-l aleg primul! Sunt vreo 15, 20 de subiecte de aceeaşi categorie, puternice de tot!

Dar astăzi suntem la „Uite cine dansează” care va începe peste o oră… Cum vă simţiţi cu o „Zână” în partea dreaptă?

N-am înţeles întrebarea. Altă întrebare… (Râde)  Nu, n-am nicio treabă cu Zânele, sau cu Vrăjitoarele… Am răspuns mai devreme: ca actor, îţi sună telefonul şi cineva îţi propune o treabă. Primeşti scenariul. Îl citeşti. Dacă asimilăm ProTV-ul lui Scorsese sau lui Coppola, cum ar fi să zic „Domnule Coppola, eu vin să joc în filmul dvs., dar fără Andreea Marin sau fără Mihai”? Astea sunt prostii! Ca profesionist citeşti scenariul, accepţi jobul şi chiar se poate să fie un film în care să te iei în braţe cu o anumită persoană, să te pupi, să te bagi şi-n pat! Îţi faci meseria sau nu. Probabil există vedete adevărate peste ocean care discută înainte cu Scorsese: „bă, joc în filmu’ tău, dar fără ăla sau ăla”… Eu nu am chestia asta cu colegii… până la un punct. N-am ajuns până la punctul ăla să zic „nu vreau cu ăsta sau cu asta”… Cred că dacă ne facem treaba cu toţii…

De când îl cunoaşteţi pe Gigi Căciuleanu?

Personal nu-l cunosc pe Gigi Căciuleanu. Îl ştiu de când am venit în Bucureşti, de la nişte „Nocturne” – aşa se chemau -, cu Miriam Răducanu când era tânăr dansator. Dar eu trebuie să-l ştiu pe Gigi Căciuleanu ca dansator şi coregraf, nu trebuie să mergem la pescuit împreună!

Dar cu cine mergeţi la pescuit?

Cu undiţa. Deşi aici am forţat un pic, pentru că era „cu cine” nu „cu ce”… Nu mă duc la pescuit, pentru că nu ştiu să prind peşti şi stau ca boul 10 ore degeaba…

Aţi fost manager de teatru. V-a plăcut mai mult şef sau pe scenă?

Dacă mergeţi în Teatrul Mic veţi afla despre mine vrute şi nevrute. Am căutat să fac numai bine, dar apropo de întrebarea dvs., un lucru este clar: nu cred că am urcat de două ori pe an în birou. Eu stăteam în hol, stăteam la Regrupare Actori, pe scenă, mă şi dezbrăcam acolo pentru spectacole, acolo mă şi îmbrăcam şi aşa mai departe. Nu m-am dus la Teatrul Mic să fiu un director din piesele lui Everac. M-am dus acolo pentru că eu am venit la Teatrul Mic în ’80, am spus că mă întorc la Teatrul Mic şi aşa am făcut. M-am întors ca să fiu coleg cu colegii mei. În momentul în care o anumită vrajă s-a rupt, mi-am văzut de drum.

Mulţi actori, puţine roluri azi…

Da, asta este o imbecilitate a sistemului de învăţământ care în general e imbecil, nu numai în România, ci peste tot. Este criminal ce se întâmplă! Peste orice parcă poţi să treci cu vederea, dar în această ţară să nu ai grijă de învăţământ, de sănătate, de câteva autostrăzi şi de turism, mi se pare… Da, genul acesta de învăţătura mi se pare o crimă. Pe plan mondial nu creează decât slugile unor sisteme care vor profit. Niciun copil nu este încurajat să aibă iniţiativa! Este împins cu forţa într-o bancă, să înveţe ceea ce au nevoie naţionalele, transnaţionalele şi aşa mai departe. Şi toată lumea urlă la aceşti copii să facă una şi alta ca nişte corporaţii să scoată profit. Când sistemul se va apleca asupra copilului, atunci mai vorbim. Din cauza asta sunt de acord cu ce-au făcut Dragoş Bucur şi cu nevastă-sa! Copilul are toate instrumentele să depisteze la 6-7 ani ce vrea să se facă şi ce-i place. Şi chiar şi un adult de vârsta mea acceptă cu greu să mănânce ce nu-i face plăcere sau să facă ce nu-i place. Ei bine, această fiinţă mică este atât de curată în mintea ei, încât este atentă numai la ceea ce i-ar plăcea! Un copil care-i cere lui Moş Crăciun o bicicletă, nu-i cere un vapor sau o rachetă de pe cer! Cere exact ceea ce ştie el că ar putea să stăpânească. Copiii ştiu mai multe decât noi! E nevoie de acel sistem care să depisteze precoce ceea ce poate să facă un individ. Dacă nu e savant, e ok, dacă nu e geniu, e ok, dacă nu e pictor nu ştiu de care, e ok. Ştiţi cum râdem atunci când mergem în vizită la prieteni şi copiii lor spun că vor să se facă miliţieni, pompieri? Ei percep lucrurile în mod fermecător. Imbecilitatea sistemului nostru este incomensurabilă. La fiecare nou ministru, la schimbarea de putere, se mai schimbă ceva şi în învăţământ! Când o văd pe madam Andronescu că glăsuieşte, după 27 de ani, despre învăţământ, mi se face rău! Ce s-a întâmplat? Când am dat eu la teatru erau 8 locuri de băieţi şi atâţia terminam! Astăzi, fiecare universitate din ţară, inclusiv alea făcute pe genunchi, la ţară, au făcut şi nişte secţii (unde dracu’ s-au acreditat şi de ce?) ca să producă mii de actori pe an, fără să aibă responsabilitatea viitorului lor. Mai mult, profesorii sunt foarte vicleni, întind perioada de aşa-zisă desăvârşire dincolo de 35 de ani! Pe vremea mea, la Actorie erau destui 4 ani. Dar în 6 luni poţi să te lămureşti cu un actor. „Lee Strasberg Studio” de la New York e mai important decât orice academie de teatru din America. Dacă eşti actor, afli în 6 luni, dacă nu, la revedere! Acum fac 4 ani, mai fac unul de masterat şi încă unu’ de doctorat… Cum dracu’, domne’, vorba lui Caramitru, ca să fiu Gigi Dinică sau Peter O’Toole, am nevoie de masterat? Când Zeffirelli a făcut Romeo şi Julieta, a căutat un Romeo cu doctorat sau o Julietă cu masterat?! Nu! A găsit-o pe Olivia Hussey care avea fix 14 ani, şi pe actoraşul ălălalt care avea 16 ani şi ne-am căcat pe noi de ce adevărăciune de act artistic a ieşit!

Este un dezastru, repet, de la Timişoara la Iaşi, de la Constanţa la Satu Mare, în universităţi. Nu mă interesează dacă sunt de stat sau nu. Iar la medicină, ce să mai spun? Domne’, eu aş interzice ca medicina să se studieze la… nu ştiu… facultatea „Dracula” din Focşani!

Facultatea de Teatru din Bucureşti primeşte bugetul numai dacă intră un număr obligatoriu şi fix de tineri.

Nici nu vreau să mă gândesc! Îi întreb „cine e profesorul vostru” şi aflu un nume de care nici nu am auzit! Ca să-şi ia salariile, doamnă, au inventat catedre noi şi durate de studiu noi, că ei sunt plătiţi în funcţie de asta!

Eu vreau să fac un teatru particular, am navigat destul în teatrul de stat. Şi să ştiţi că vreau să fac şi un studio de actori şi n-am să întreb pe nimeni de studii! Am să fac câte un spectacol pe care îl vreau eu şi o să-mi aleg colegii cu care să joc pe baza unei audiţii.

Ce piese ar prinde astăzi?

Eu nu mă ocup decât cu comedia. Când eram mic, am văzut măştile alea două ale teatrului şi am întrebat de ce aia din stânga se strâmbă şi plânge? Păi pentru că e despre drame şi tragedii. A! Ok! Atunci mă interesează cealaltă din dreapta!

Iar acuma duc lucrurile şi mai departe şi, dacă în primele 60 de secunde (nu 3 minute, cum ziceam înainte) de când intru eu în scenă, publicul nu va râde, atunci le dau banii înapoi şi-o sticlă de vin!

Aveţi o mare sensibilitate care stă ascunsă sub sarcasm… Vă apăraţi aşa?…

E o formă de apărare, de ce să nu zic? Dar ironia şi sarcasmul sunt nişte instrumente. Dacă studiem filosofia greacă şi aflăm despre sceptici, înţelegi de unde vine ironia. De altfel, toată gaşca aia cu Socrate, Platon era foarte acidă şi foarte ironică. Dacă nu am lua viaţa în râs, să ştiţi că ar fi greu de suportat. Cel puţin pentru mine. Că citeam zilele trecute că un autocar cu credincioşi care se duceau să se închine la Arsenie Boca s-a răsturnat. E un subiect comic: „măi Arsenie, ce ai avut cu oamenii ăştia? Că Dumnezeu n-a fost în stare să vadă de Adam şi Eva, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe Cain să-l omoare pe Abel. Noi avem impresia că dacă mergem la biserică şi un popă ne zice aia şi aia, se şi întâmplă ceva. Dumnezeu are alte treburi, nu are treabă cu omenirea.

Şi dacă L-aţi întâlni pe stradă ce I-aţi spune?

Lui Dumnezeu? „Să trăieşti!” Aţi spus mai devreme că scriam poezii… Am scris „Trăiesc cu frica Lui Dumnezeu/ Şi El cu frica de mine”. Am citit în carte că şi eu sunt după chipul şi asemănarea cu El, dar şi El după chipul şi asemănarea cu mine. Deci în baraca asta suntem 2 Dumnezei şi 3 femei! (râde)

Sunteţi îndrăgostit?

Tot timpul. Ştiţi cum e povestea asta? Era o actriţă celebră, nu-i dau numele, nu e româncă şi ne spunea „băi copii, am şi dat papucii, am şi luat ţeapă”. Cred că noi ca fiinţe umane suntem pregătiţi să trăim şi să iubim în contratimp. Foarte greu şi foarte puţin durează iubirile în care amândoi sunt vezuvii. Asta am constat eu acum, când am lăsat mai multă viaţă înapoi, decât am înainte. Dar, dacă întrebarea se lega de femei, cu atât mai mult! Sunt un hedonist. Sunt îndrăgostit de tot ce-mi pică în mână: un pahar de vin, o mâncare…

Ştiţi să gătiţi?

Mai bine decât să iubesc! Mi-am petrecut mult timp înţelegând acest miracol şi ceea ce poţi face cu el. Şi, dacă ar urma întrebarea „ce aş face, dacă ar fi să o iau de la început”, răspunsul ar fi: bucătar!

Ce aţi făcut în anii în care aţi tăcut public?

… Am jelit.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO