Francesco Magaldi a dormit pe o saltea de 50 de lei, într-un depozit rece, printre rafturi de marfă. Dimineața se spăla la lighean, iar ziua muncea până la epuizare pentru un vis în care, uneori, nici el nu mai știa dacă să creadă. În spate, o copilărie marcată de violență, frică și ani întregi de terapie. În față, încăpățânarea de a nu renunța.
Povestea lui Francesco Magaldi nu este doar despre o cafenea devenită reper în Botoșani. Este despre un om care a luat totul de la zero și a construit, pas cu pas, din lipsuri, din durere și dintr-o ambiție dusă la extrem.
Francesco Magaldi a trăit ani în care a sacrificat aproape tot – relații, timp, echilibru – pentru a reuși. Ani în care munca a devenit refugiu, dar și povară. Ani în care a trebuit să se reconstruiască nu doar ca antreprenor, ci ca om.
Astăzi, Francesco Magaldi vorbește sincer despre dependența de muncă, despre frici, despre vindecare și despre momentul în care a înțeles că succesul nu înseamnă nimic dacă nu ai cu cine să-l împarți.
Este genul de poveste care nu te lasă să rămâi la suprafață. Te obligă să mergi mai departe. Să citești până la capăt.
Prima întrebare: cu ce te ocupi, în viața de zi cu zi?
Am o afacere în domeniul HoReCa, o cafenea în Botoșani.
Dar parcă am auzit că vii în București…
Eu mai merg și la București, pentru că partenera mea este acolo. Dar activitatea principală este aici.
Și cine rămâne la cafenea când nu ești tu?
Francesco Magaldi: Avem o echipă. Sunt în jur de 15 oameni și se descurcă foarte bine. Nu trebuie să fiu acolo în fiecare zi. Am construit lucrurile astfel încât să funcționeze.
De cât timp ești în România? Pentru că vorbești foarte bine română.
Sunt în România din septembrie 2008.
Francesco Magaldi: „Succesul nu înseamnă nimic dacă nu ai cu cine să-l împarți”
Ți-a fost greu să înveți limba?
Da, foarte greu. Nu știam absolut nimic. Doar „da”.
Cum ai ajuns aici? Și de ce România?
Părinții mei s-au despărțit prin 2001–2002. Tatăl meu a lucrat mult timp în afara țării, prin mai multe locuri, iar la un moment dat s-a stabilit în România.
Aici a cunoscut o doamnă, cu care și-a refăcut viața, și au și o fetiță, sora mea.
Prima dată am venit în România în vacanță, în ianuarie 2009, ca să-l vizitez. Nu mai aveam o relație foarte apropiată, dar odată cu nașterea surorii mele am început să ne apropiem din nou.
După ce am terminat liceul, mi s-a părut o alegere bună să vin aici: să-mi cunosc mai bine familia și, în același timp, să încep să muncesc.
El era deja stabilit în Botoșani?
Inițial a stat în Oradea, apoi în Timișoara. Acolo a cunoscut-o pe partenera lui, care este din Botoșani.
Ulterior, având o firmă în domeniul eolian, s-au mutat în zona Botoșaniului. Se ocupau cu colectarea de date despre vânt pentru companii mari din afară, interesate să dezvolte parcuri eoliene.
Zona aceasta era potrivită din punctul ăsta de vedere, așa că au ajuns aici.
Eu am venit inițial cu gândul să stau o perioadă, să fiu mai aproape de tatăl meu și să văd cum se leagă lucrurile pentru mine.
Și ai început să lucrezi cu el sau ți-ai deschis direct cafeneaua?
Nu, am început să lucrez cu el. Am stat cam un an.
Și?
Francesco Magaldi: După aceea… mi-am dat seama de ce nu ne înțelegeam.
El și soția lui se certau foarte des. Nu era un mediu plăcut, nici pentru mine, nici pentru ei, cred.
Inițial voiam să mă întorc în Italia. Dar, în același timp, simțeam că am stat prea mult pe umerii mamei mele și nu voiam să mă întorc fără să încerc ceva pe cont propriu.
Așa că am rămas. Am stat o perioadă singur, în Botoșani, separat de tatăl meu.
Și cum ai ajuns în HoReCa?
Între timp, am cunoscut un italian care avea un restaurant și căuta pe cineva să-l ajute.
El nu vorbea română, iar eu începusem deja să învăț. Ne-am potrivit cumva și am început să lucrăm împreună.
Eu, de fapt, mai lucrasem în domeniu și în Italia, vreo trei ani. Îmi plăcea foarte mult.
Așa că pentru mine a fost o oportunitate bună să învăț și mai mult.
Nu era ceva sigur. Făceam de toate. Mi-a oferit cazare, masă și cam 600 de lei pe lună. Pentru mine, la momentul acela, nu părea mult, dar aveam 20–21 de ani și am văzut asta ca pe o șansă reală de a învăța meserie.
Și am învățat.
Am stat acolo un an și jumătate. A fost o perioadă foarte intensă.
Munceam de la 9 dimineața până la 1 noaptea, fără pauză, șapte zile din șapte.
El era fost militar, foarte strict, foarte disciplinat. Asta știa să facă și asta m-a învățat și pe mine.
Acolo am învățat ce înseamnă să muncești cu adevărat.
În același timp, nu era ușor.
Francesco Magaldi: „Am fost dependent de muncă. Am câștigat business-ul, dar aproape că m-am pierdut pe mine”
600 de lei pe lună însemnau că eram destul de limitat. Eram dependent de acel loc, nu prea aveam libertate, nu puteam să fac alte lucruri.
Nu aveam nici măcar bani să-mi iau un bilet de avion să mă întorc în Italia.
Când spuneam că vreau să plec, cumva mă convingea să mai rămân.
Și, între timp, a apărut ceva.
În apropiere de restaurantul unde lucram, era o cafenea mică. Exact cea pe care o dețin astăzi.
Atunci era foarte mică, doar o cameră. Era deschisă de actuala mea asociată, împreună cu altă persoană.
Avea același nume ca acum.
Francesco Magaldi: Eu treceam seara pe acolo, după ce închideam la restaurant. Și vedeam cafeneaua aceea mică
Nu știu exact de ce… dar mă atrăgea. Din prima am simțit ceva. Ca o chemare. Și, culmea, am simțit asta nu doar legat de cafenea, ci și de România.
Când am venit prima dată aici, deși nu aveam nicio legătură cu țara, am avut senzația că aparțin într-un fel locului. Poate sună ciudat, dar așa am simțit.
La fel a fost și cu cafeneaua.
Am început, la un moment dat, să intru acolo. Să cunosc oamenii.
În oraș erau locuri foarte aglomerate, cu multă gălăgie, petreceri până târziu. Nu mă regăseam în atmosfera aceea.
În schimb, cafeneaua asta mică avea un alt vibe. Era liniște, erau oameni diferiți, mă simțeam bine acolo.
Am aflat apoi că una dintre fete voia să plece în Grecia și că business-ul nu mergea foarte bine.
Și, cumva, lucrurile s-au legat. Problema era că nu aveam bani.
Așa că m-am întors în Italia, la mama, pentru vreo două luni. Nu știam dacă să mă întorc sau nu în România.
Noi suntem o familie foarte modestă. Foarte modestă. Dar eram trist. Și mama a văzut asta.
M-a întrebat ce se întâmplă și i-am spus despre cafenea, despre ce simt. Și mi-a zis foarte simplu: „Dacă asta îți dorești, întoarce-te.”
Eu îmi doream să am locul meu. Să construiesc ceva. Am strâns bani cât am putut, dar nu erau suficienți. Și atunci mama m-a ajutat.
Mama lucrează într-un centru de bătrâni. Nu a câștigat niciodată mai mult de 1.000 de euro pe lună. Și, cu doi copii, nu a fost niciodată ușor.
Francesco Magaldi: „Imaginea cu tatăl meu lovind-o pe mama m-a urmărit ani întregi. Am avut nevoie de terapie ca să pot merge mai departe”
Dar, chiar și așa, au avut încredere în mine. Nu știu cum a reușit, dar au făcut rost de bani și mi i-a dat. Mi-au spus: „Du-te.”
Pentru mine, ăla a fost un moment definitoriu.
A devenit motivația mea principală. Mi-am spus: trebuie să-i dau mamei banii înapoi. Cu orice preț. Și nu mă opresc până nu reușesc.
M-am întors în Botoșani. La început a fost foarte greu. Cafeneaua mergea foarte prost. Eram doar eu și asociata mea. Vindeam poate 20 de cafele pe zi. Era foarte puțin. Au fost ani grei. Foarte grei. Nu aveam unde să stau. Practic, în depozit mi-am amenajat un loc unde dormeam.
În depozit?
Da, în depozit. Spațiul care astăzi este birou, atunci era casa mea.
Mi-am făcut acolo un colț în care dormeam. Mi-am cumpărat o saltea second-hand, cu 50 de lei. Am pus niște navete de bere și mi-am improvizat un pat. Dulapul meu erau, practic, rafturile pe care țineam marfa. Dimineața mă spălam în chiuvetă, într-un lighean. Nu aveam duș, nu aveam nimic. Și am trăit așa aproape doi ani.
Și, paradoxal, eram fericit. Pentru că sunt foarte încăpățânat. Dacă îmi propun ceva, nu mă las. Și eram fericit că pot să construiesc ceva al meu. Asta conta cel mai mult.
Dacă mă uit acum înapoi… au trecut 12–13 ani de atunci. A fost un proces foarte lent, foarte organic. Pas cu pas.
Mi-a luat 3–4 ani până am putut să angajez primul om și să-l plătesc.
La început era o cafenea extrem de mică, improvizată. Nu aveam aproape nimic. Vindeam cafeaua cu 2–3 lei. A fost foarte greu până am înțeles cum funcționează lucrurile. Până am învățat să vând. Până am început să am încredere în mine.
Astăzi vorbim de o cafenea de specialitate, nu?
Da. Astăzi este o cafenea de specialitate, o cafenea mare. Servim 500–600 de cafele pe zi. În anii buni am ajuns și la 700+.
Este, practic, cea mai populară cafenea din oraș. Tinerii vin acolo, se întâlnesc, este un loc viu.
Între timp, m-am dezvoltat foarte mult. Am mers la cursuri, am învățat constant, am investit în mine și în business.
Dar a durat aproape 8 ani până când lucrurile s-au stabilizat cu adevărat.
Tu de unde ești, din Italia?
Da, sunt din sudul Italiei, dintr-o regiune mică, Basilicata.
Tatăl meu, după ce am venit eu în România, a mai stat o perioadă și apoi s-a întors în Italia.
A avut mai multe probleme, inclusiv cu firma. A dat faliment, au fost ani dificili pentru el.
În cele din urmă, s-a întors acolo de unde plecase.
Citește și: „Răspunsul universal al tatălui meu era: „N-am!”. Am descoperit bani schimbați în valută ascunși sub saltea, prezervative folosite în mașină”. Cum a trecut Eduard Andrei Vasile peste o copilărie marcată de durere și lacrimi pentru a ajunge astăzi profesor
Nu s-a mai întors tatăl tău la mama ta?
Nu. Din păcate, nici nu mai vorbesc. Noi, copiii, ne mai vedem cu el. Eu, de exemplu, m-am văzut chiar săptămâna trecută. Mai am o soră din partea mamei, care stă la Milano, și și cu ea se întâlnește din când în când. Mai rar, dar există o legătură.
Cu sora mea din București ne vedem și noi destul de rar, de două-trei ori pe an.
Cred că, într-un fel, faptul că încă păstrăm o legătură se datorează alegerii conștiente de a înțelege și de a merge mai departe. Am făcut terapie. Multă terapie.
Pentru că am crescut într-o familie cu foarte mult conflict. Cu scandaluri. Cu violență.
Când spui violență… la modul real?
Da. La modul real. Pe noi nu ne-a lovit aproape niciodată. Pe mine, poate o singură dată. Dar pe mama… da. Și nu pot să uit o imagine.
Aveam vreo 10–11 ani. Eram acolo, în fața lor. Tatăl meu o bătea pe mama, iar eu îl imploram să se oprească. Plângeam și îi spuneam să se oprească. A fost un moment care m-a marcat profund.
Au urmat ani de terapie doar ca să pot să procesez acea imagine. Nu justific nimic. Erau tineri, au avut copii foarte devreme, dar asta nu scuză nimic. A fost greu.
Francesco Magaldi: „Am dormit într-un depozit, dar eram fericit că construiesc ceva al meu”
Mama ta este mândră de tine astăzi?
Cred că da. Nu este genul care să spună sau să arate foarte des, dar simt lucrul ăsta.
Ne vedem mai des decât cu tatăl meu. Am fost recent la ea, am stat o săptămână. Încerc acum să recuperez timpul pierdut.
Pentru că au fost ani în care am muncit extrem de mult pentru cafenea. Atât de mult încât m-am neglijat pe mine și i-am neglijat și pe cei din jur.
Acum încerc să repar.
Povestește-mi despre partenera ta.
O cheamă Oana. Am cunoscut-o într-o tabără de detoxifiere, în zona Piatra Craiului. Era o experiență intensă – o săptămână fără mâncare, dar și cu multă muncă emoțională, terapie, introspecție.
Am fost acolo trei ani la rând. Și îmi aduc aminte că în primul an, când am fost întrebat ce caut acolo, am spus în glumă – sau poate nu chiar în glumă – că voi găsi acolo femeia alături de care voi rămâne. În al treilea an, am cunoscut-o pe Oana. Și de atunci suntem împreună.
Ea este psihoterapeut. Este puțin mai mare decât mine și ne înțelegem foarte bine. Este un echilibru de care aveam nevoie.
Îmi imaginez că ai plătit totul cu multă sudoare.
Da, așa este.
Cu multă muncă… și cu foarte multe renunțări. Acum doi ani mi-am permis, pentru prima dată după foarte mult timp, „luxul” de a petrece Crăciunul cu iubita mea. A fost primul Crăciun liber după… aproape 13 ani.
Nici nu mai știam cum e.
Și nu e vorba doar de sărbători. Am pierdut mult din relațiile personale. Am prieteni foarte buni, dar în toți acești ani m-am îndepărtat. De vreo doi ani încoace am început să conștientizez că nu mai sunt funcțional.
Eram dependent de muncă.
A meritat tot efortul?
Pentru mine, da. Am 36 de ani. Și, deși au trecut foarte mulți ani, simt că sunt într-un punct de echilibru. La limită, poate. Dar acum vreau altceva. Vreau să-mi întemeiez o familie.
Mi-a fost frică mult timp de ideea asta. Și încă îmi este, uneori. Dar acum simt că am ajuns la maturitatea în care pot să fac loc și pentru altceva în viața mea.
În ultimii doi ani duc o luptă destul de puternică cu mine.
Pentru că vin dintr-un mediu și cu niște valori pe care mereu le-am spus, le-am promovat: familie, echilibru, fericire. Dar acum simt nevoia să nu le mai spun doar… ci să le trăiesc.
Mi-am dat seama că succesul profesional nu ține loc de tot. Da, sunt apreciat profesional. Da, am construit ceva. Dar, la finalul zilei, nu asta contează cel mai mult. Nu clienții îți sunt familie.
Contează oamenii de lângă tine. Contează liniștea. Contează viața pe care o construiești în afara business-ului. Și abia acum încep să înțeleg cu adevărat asta.
Citește și: Expat în România. Jorg și Raluca Riommi, un italian și o bucovineancă trăiesc o dragoste ca-n filme
