Căutare

Share this article

Imola Zoltan este managing partner la McCann PR, muncește de aproape 20 de ani în industria publicității și a răzbit, cum zice ea, „fără pile, relații ori rude”, ca o fetiță timidă din Baia Mare, venită să cucerească lumea, cu mult curaj și pe alocuri inconștiență.

Ascensiunea în carieră i-a ruinat relația cu tatăl fiicelor ei (Petra, de 15 ani și Maia, de 13 ani) și a devorat timpul pe care ar fi trebuit să li-l dedice vreme de zece ani. În schimb, Imola a pus pe picioare propria agenție de PR, iar acum visează să se retragă într-o viață casnică de bunică, ce-și crește nepoții.

Câți ani să fie de când ai ales să lucrezi în publicitate?

Din 1998? Aproape 20 de ani. Mi-e și frică să mă gândesc.

Mult timp am avut o problemă cu asumarea vârstei. După ce am împlinit 40 de ani nu spuneam nimănui câți ani am, iar dacă mă întreba cineva spuneam veșnic aceeași cifră, 38. (râde) Am avut 38 de ani mulți ani.

Și acum nu mai vrei să ai 38 de ani?

Nu, m-am obișnuit. Culmea este că la un moment dat i-am spus această vârstă unui prieten și m-au dat de gol copiii: „mami, dar tu nu ai 38 de ani, ai 42!” (râde)

De-atunci am început să îmi asum. Mi-a fost atât de rușine, încât nu am mai mințit niciodată.

Tu ai intrat în publicitate în vremea ei strălucitoare. Ce căutai?

E adevărat, am prins perioada de haiducie a acestei industrii. Dar când am intrat, am făcut-o direct în zona de PR, nu în advertising, unde într-adevăr strălucea creativitatea așa cum se vedea atunci. Noi nu participam la filmări de spoturi, de pildă, ci făceam evenimente, petreceri, interesante și ele, dar nu era chiar ca în zona de publicitate.

În PR a fost tot timpul munca de jos, aș zice.

Și nu te-a speriat asta?

Mi-a plăcut tot timpul foarte mult, mai ales să lucrez cu presa de atunci.

Care e diferența, așa cum o vezi tu? Fiindcă în general, oamenii se raportează cu nostalgie la calitatea presei de altădată, spre deosebire de cea deteriorată de acum.

N-aș zice deteriorată, ci doar altfel. Pe vremuri am cunoscut jurnaliști din garda veche, de pildă Cristian Hoștiuc, care era, ca și acum la Ziarul Financiar. Doar că atunci era un redactor, ca oricare altul.

Toți erau mici și tineri, noi eram și mai mici, și mai tineri, și cumva porneam într-o călătorie împreună. Era interesant.

Nu era nici atât de pregnantă diferența client, agenție, presă. Eram mult mai apropiați, ne sfătuiam mai mult, ne întâlneam mult mai des. Acum relația este foarte tranzacțională.

Imola Zoltan, McCann PR

Cum a fost primul interviu de job pe care l-ai dat?

Tocmai terminasem facultatea, aveam 24 de ani, și am venit în București cu iubitul meu de atunci, Cosmin. Pentru că el era fotograf și era deja implicat în lumea publicității mi-a făcut rost de prima slujbă în advertising, la o agenție, unde cred că am stat vreo 3 luni, pe post de învățăcel. Nu știam nimic, nu înțelegeam mai nimic din ce vedeam, așa că am învățat de la zero cum se fac campaniile pentru diferiți clienți.

Nu era foarte diferit de ce se întâmplă acum, dar în ochii mei de atunci totul părea inaccesibil. Mă simțeam frustrată și foarte înapoiată. Dar după aceea m-am dus într-o agenție mai mare, Tempo, unde am început să învăț meserie.

După care m-am mutat într-o agenție doar de PR, unde am rămas vreo 6 ani și unde am învățat cu adevărat meseria asta.

Cu ce vise veniseși în București?

Am venit în București pentru că eram îndrăgostită de un băiat. (râde)

Mă atrăgea, evident, Bucureștiul.

Eu m-am născut în Baia Mare și am făcut facultatea la Cluj, un oraș viu, studențesc, cu mulți tineri, mai ales în timpul sesiunilor, dar care mi se părea tot mic și voiam să-l las pentru București. Aveam mulți colegi de liceu care se mutaseră aici, iar când veneau în vacanțe povesteau despre această strălucire a capitalei. Și mai povesteau despre ceva la fel de fascinant: despre publicitate, un domeniu cosmopolit și unde se câștiga un salariu peste medie.

Or, publicitatea, și în Baia Mare, dar chiar și în Cluj, era un subiect foarte rar și de regulă se referea la machetele de presă cu anunțuri pe care le publicai în ziar, deci la un nivel foarte rudimentar.

În vreme ce în București ajungeai să lucrezi cu oameni foarte interesanți: actori, regizori, fotografi, o lume foarte cosmopolită. Ca și acum, dar pentru fata mică de atunci, venită din Baia Mare, asta era o lume fantastică.

Când am ajuns în București însă vreo două săptămâni am plâns încontinuu. Orașul mi se părea foarte aglomerat, lumea era foarte grăbită și repezită, toți erau răi, fiindcă nu aveau răbdare cu mine. (râde) Eu eram și timorată. Provinciala venită în București. M-am adaptat destul de greu, dar m-am adaptat.

Imola Zoltan

Ce te-a făcut să te adaptezi? Aceeași dragoste, pentru același băiat?

Nu. Dragostea a trecut între timp, dar cumva m-am obișnuit și am intrat în ritmul orașului. Era clar că îmi plăcea, dar aveam nevoie de timp să-mi placă viteza metropolei, să nu mă mai deranjeze aglomerația, zgomotele.

Părinții tăi ce profesii aveau?

Părinții mei sunt amândoi ingineri chimiști, profesie pentru care au încercat să mă pregătească și pe mine. Lucrau într-un business micuț, de produse ceramice, o făbricuță pe care au dezvoltat-o de la zero și cu care se chinuiau amândoi.

Evident că și-au dorit ca măcar unul dintre cei doi copii să preia afacerea. Fratele meu a avut o tentativă, dar eu m-am opus categoric din momentul în care a venit vorba despre facultatea de chimie.

Cum ai reușit să faci asta?

Pentru că am fost tot timpul mai rebelă.

Tata nu a fost încântat deloc, dar absolut deloc. Dar era evident că rezultatele mele la chimie nu se pupau deloc cu ce visa el pentru mine. Oricât de mult a încercat să mă ajute cu lecțiile, nu-mi plăcea materia absolut deloc.

Deci nu a fost foarte încântat. Se gândea că voi ajunge contabilă printr-o fabrică, dar m-a lăsat în pace să fac ce vreau.

Iar mama, ca orice mamă, m-a susținut și încurajat în orice aș fi vrut să fac.

Ce înseamnă numele tău, Imola?

Imola este un oraș din Italia. Este un nume maghiar. Povestea lui are legătură cu Regele Arpad și a lui fiică, ce ar fi murit într-o cruciadă chiar în acel loc din Italia. În tristețea lui, regele a decis să denumească orașul cu numele ei.

Ai fost acolo vreodată?

Nu, chiar dacă mi-am dorit de câteva ori să ajung. Este un oraș în care se ține o cursă de Formula 1 foarte renumită.

Cine a ales numele?

În comunitatea maghiară este un nume foarte rar.

La noi în bucătărie, era tot timpul un calendar romano-catolic. Bunicii, religioși fiind, se uitau tot timpul ce sfinți sunt și ce mai sărbătorim. Așa că mama, uitându-se pe calendarul din bucătărie a remarcat numele Imola și l-a ales, chiar dacă este foarte rar, chiar și în maghiară.

Imola Zoltan, la Baia Mare (al treilea rând, în dreapta)

Ce liceu ai făcut?

Cel mai bun liceu din Baia Mare, Liceul Gheorghe Șincai, de mate-fizică.

Matematica nu te stânjenea?

Nu, chiar îmi plăcea. Geometria puțin, dar algebra chiar îmi plăcea.

Deci te pregăteai pentru o promițătoare carieră de inginer.

Pentru oamenii nehotărîți, ca mine, exista varianta Științe Economice, iar de acolo vedeai tu ce puteai alege: economist, contabil sau altceva.

De când eram mică am visat medicină, ca foarte multă lume din generația mea. Iar majoritatea colegilor din Baia Mare mergeau în Cluj, unde era o facultate foarte bună de medicină. Doar că pentru admitere îți trebuia chimie și biologie, iar chimia nu s-a lipit de mine deloc.

De ce a fost Clujul o alegere și nu oricare alt oraș din preajmă, Timișoara, poate Iașiul?

Ai mei au încercat să mă ducă la Timișoara, unde ei terminaseră studiile, dar era un oraș prea liniștit pentru mine. Clujul era mult mai interesant, mai spumos, începuseră să se deschidă niște cluburi foarte drăguțe, erau multe terase. În vreme ce Timișoara era și mai mare, și mai liniștit spre plictisitor.

Vii în București, te desparți de Cosmin și ajungi în această agenție de PR, unde începi să realizezi că ești omul potrivit, la locul potrivit.

Exact. Și aici am avut un mentor, Dana Graure, un om foarte bun de PR.

Imola Zoltan

Un mentor avant la lettre. De unde știa meserie?

Pe vremea aceea, PR era 80% intuiție și restul muncă. Iar dacă aveam norocul să lucrăm cu multinaționale, ne mai arătau ei cum se face. În rest era foarte multă intuiție în PR.

Iar Dana era născută pentru această meserie.

Mai profesează acum?

Dana este plecată de foarte mulți ani în Canada. Și-a descoperit acolo sufletul pereche, are doi copii superbi, pe care îi crește și mai lucrează pentru primăria din Ottawa. Dar cred că o face doar din pasiune, nu pentru că ar avea nevoie.

Cum era?

Foarte impetuoasă, foarte deșteaptă și făcea un client service foarte bun. Pentru că munca noastră este foarte mult client service, adică o relație permanentă de consiliere cu clienții.

Pentru a ajunge la acest rol de consilier ai nevoie de foarte multe soft skills, adică abilitatea să i te bagi sub piele clientului, să îl cunoști, și pe el, și industria în care lucrează.

Cred că din acest motiv este o industrie pentru fete, iar băieții nu prea performează în PR, fiindcă aici ai nevoie de foarte multă răbdare și perseverență, să stai mult să studiezi și să asculți clientul.

Dana era un astfel de om. M-a văzut pe mine mică, foarte cuminte și dornică de muncă și m-a luat sub aripa ei. Eram foarte harnică și cred că am dedicat în anii aceia 90% din timp muncii.

Imola, împreună cu Dana Graure

Atât de mult! Ai mai întâlnit un junior așa destoinic?

Nu mai sunt, din păcate.

În vremea aceea, când nu exista social media, lucrurile care te distrăgeau erau mult mai puține. Sigur că existau și atunci cluburi, restaurante, discoteci, dar aveam și foarte mult timp în care mă concentram pe ce făceam la job. Iar jobul era nou și interesant, deci m-a acaparat.

Acum se pune foarte mult accentul pe work-life balance și pe bună dreptate. Acum spun că ce făceam eu atunci nu era sănătos, nici măcar la vârsta aia.

Imola Zoltan și Bogdan Enoiu

Ce ai avut de pierdut?

Am pierdut toate relațiile. Tot. Atunci mi-am distrus viața de familie.

Te căsătoriseși între timp?

Îl cunoscusem pe băiatul care a devenit tatăl copiilor mei, Mircea. Ne-am întâlnit când lucram în Tempo Advertising, după care el a plecat la KPMG, în Anglia.

Aceeași industrie, ai fi zis că ar fi trebuit să înțeleagă că muncești atât!

Poți înțelege până la un punct, dar nu poți înțelege când stai acasă și îți aștepți partenerul, iar el nu mai vine deloc.

Dormeai acolo!

Aproape, da. Dar îmi plăcea atât de mult încât nu mă simțeam nici obosită, nici stresată, munceam extrem-extrem de mult și îmi plăcea.

Ce-ți plăcea?

Îmi plăcea să inventez tactici prin care să promovăm câte un produs. Să fac strategii, să scriu prezentări. Citeam foarte mult. Mă acaparase complet munca.

Cât a durat scufundarea asta a ta în PR?

Cred că 10-12 ani. Până am făcut copiii.

Cred că eram pe punctul de a pune capăt relației când am rămas însărcinată cu primul copil. Iar toată treaba asta s-a suprapus cu o nouă ofertă de job, de la McCann, de la Bogdan Enoiu, care m-a sunat și din neant m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez cu el, să facem o agenție de PR.

Era un alt drum, complet diferit, adică antreprenoriat: să dezvolt propria noastră agenție de PR, să plec de la zero și să o fac autonomă financiar, fără nicio legătură cu restul agenției.

Așa am început cu un singur client, cu care am venit în noua creata agenție.

Imola Zoltan, cu Maia și Petra

Cum ai făcut alegerea, cu bebe în burtică, cu o relație pe butuci, dar cu o ofertă tentantă de business?

Nu m-am gândit foarte mult. Soțul meu a fost total împotriva acestei oferte pentru că și-a dat seama că dacă accept, visul lui de a ne muta cu toții în Anglia se năruia. Poate dacă nu aș fi primit această ofertă, aș fi luat în calcul să ne mutăm în Anglia. Dar oferta asta era de tipul o dată-n viață.

În plus, tot timpul am avut o doză de curaj inconștient.

Pentru fetița timidă, care și-a făcut treaba conștiincios, pare o inconștiență. De unde ai luat acest curaj?

Cred că de la tata. El este un om foarte deștept, inventator, cu multe brevete și un spirit antreprenorial extraordinar. Mama e foarte cuminte, nu se aruncă niciodată cu capul înainte. Iar eu am preluat și asta, de la ea.

Când eram mică, eram foarte-foarte timidă. Nu ieșeam niciodată în față, stăteam cuminte și nu spuneam nimic. Poate pentru că nu mi se părea că am ceva interesant de zis și că nu e nimeni interesat să mă asculte, așa că mai bine tac. Iar dacă e ceva de făcut, fac, dar nu mă bat cu pumnii în piept că eu am făcut.

Dana Graure asta a reușit să schimbe la mine: mi-a dat încredere să ies și să vorbesc. Și m-a învățat secretele meseriei.

De ce ai avut încredere în ea?

Pentru că era un om foarte onest, foarte muncitor, curajos și autentic.

Deci ai acceptat, ce putea să ți se întâmple? Să te desparți de tatăl copiilor?

E drept, mai ales că tradițional, în familie am văzut cupluri stabile. Mama și tata sunt împreună din studenție, iar acum au 70 de ani. Și se iubesc la fel de mult. Bunicii mei, rudele mele la fel. Or, să rup acest lanț de stabilitate era puțin șocant.

Doar că tot în perioada aceea aveam o prietenă, Valentina, care lucra într-o companie puternică și care era mamă singură. Iar ea mi-a arătat că se poate și așa, că poți crește copiii și avea un job fără să depinzi de nimeni, de un soț din preajmă.

Există, să fim onești, această frică a femeilor de singurătate și de a nu avea încredere în propria lor putere. Ceea ce e fals.

Acum 20 de ani, industria era dominată de bărbați, iar femeile rămâneau mai mult în zona de account, administrativ și așa mai departe. De antreprenoriat nici nu putea fi vorba. Dar cumva Valentina, care era o femeie puternică, într-o companie pe măsură, mi-a dat curajul că poți răzbate, fără un soț în spate, fără pile.

Nu trebuie să ai pe nimeni. Eu eram o fată din Baia Mare, fără nicio pilă, dar am reușit.

Imola Zoltan

Cum?

Prin foarte multă muncă, dar m-a costat familia tradițională. Fiindcă poți avea o familie perfect funcțională cum este a mea, din care lipsește tatăl copiilor.

Deci din momentul în care ai acceptat oferta lui Enoiu, relația ta s-a terminat.

S-a terminat, da. Dar totuși, am mai făcut un copil.

Terminasem să o alăptez pe Petra și am rămas însărcinată cu Maia.

Cum ai împărțit jobul și copiii?

Cu Petra am stat 5 luni acasă, pentru că nu se putea să stau mai mult, iar cu Maia cred că am stat o lună. Dar deja atunci mama renunțase la tot ce avea în Baia Mare, s-a pensionat și a venit în București să mă ajute. Și tata la fel.

Nu a fost ușor însă.

Ce nu a fost ușor?

Cel mai dificil a fost să mă împart între stresul de la birou și rămasul cu ele acasă.

Acum stau mult mai mult cu ele decât atunci când erau mici.

S-a simțit asta în dezvoltarea lor?

Nu, pentru că din fericire am niște părinți normali, care le-au crescut cu multă iubire. Primii 8 ani ai fetelor mele, cu cei 7 ani de acasă, se datorează bunicilor.

Petra și Maia

Fetele îți reproșează?

Da. Acum că sunt mai mari și înțeleg cumva că faptul că au tot ce își doresc este rezultatul anilor în care am stat la birou, iar ele au stat cu bunicii. Și înțeleg, mai ales că sunt foarte sinceră cu ele. Sunt copii deștepți. Dar îmi reproșează.

Cum verbalizează ele asta?

„Mami ne-a abandonat lui buni. Din fericire, buni e un om bun.” (râde)

Acum sunt un pic mai înțelegătoare, mai ales că au crescut. Copiii nu uită și nu șterg cu buretele. Și țin minte lucruri pe care eu le-am uitat deja.

Unde se duce dragostea asta dintre adulți când se duce? Ce o macină?

Frustrările.

N-aș fi crezut că se poate întâmpla, mai ales că eu și tatăl lor am fost extrem de îndrăgostiți, a fost o iubire stelară. Dar a măcinat-o distanța, gelozia, cel mai mare inamic, mai ales într-o relație la distanță, lipsa de încredere.

Dragostea se macină și rămân multe resentimente, amintiri, frustrări.

Cum ai crescut de la zero această agenție?

Muncind foarte mult și sacrificând timpul cu copiii. Tot timpul sacrifici câte ceva: înainte am dat timpul pe care trebuia să-l dau relației, apoi am dat timpul copiilor. Nu se poate altfel. Tot timpul, undeva făceam un rabat. Dar am decis că trebuie să fac asta, să am un business care să producă venituri pentru cei doi copii. Mai ales că părinții mei se mutaseră aici, deci eram unicul provider pentru toată familia.

Cu Raluca, Ruxandra și Lavinia, colegele din agenție

Bogdan Enoiu mai are acțiuni în McCann?

Am început împreună business-ul, dar acum câțiva ani s-a retras. Iar de doi ani mai am o colegă, partener în afacere.

Și McCann are vreun rol sau beneficiu din acest business?

Nu. Noi suntem afiliați la o rețea globală de relații publice, Weber Shandwick, și lor le plătim o licență.

Când ai simțit că ești sigură pe afacerea ta, că e stabilă?

Niciodată. Piața serviciilor este una volatilă. Vorbeam deunăzi cu colegii mei, speriați că vine criza și se închide afacerea. Spaima e reală, fiindcă noi nu vindem nimic vital, nu facem pâine, nu vindem măști.

Pari foarte resemnată cu realitatea asta.

Am avut și momente de disperare cruntă, de cumpănă în business. Una anul trecut și alta acum 6 ani.

Povestește-mi!

În 2014 am avut un moment în care unul dintre clienți nu a plătit o sumă foarte mare de bani. Atunci am fost la marginea prăpastiei falimentului, dar cumva am reușit să ies. Nici nu știu cum, dar am reușit. Cumva singură, fiindcă erau foarte multe presiuni, și din partea angajaților speriați de ce se întâmpla, și din partea furnizorilor. Dar cumva am avut noroc și am reușit.

Iar anul trecut am avut festivalul Fall in Love, de la Mogoșoaia, un eveniment care m-a obosit foarte tare. Era alt domeniu industria de festivaluri, deci am fost ușor inconștientă că m-am băgat în asta. Dar m-a atras pentru că îmi place muzica foarte mult, muzica electronică, și am întâlnit niște parteneri, pe cei de la The Mission, care mi-au plăcut foarte mult.

Ce nu a funcționat acolo?

A fost foarte greu totul: de la rezervarea biletelor, sunat sponsori, la organizat festivalul. Și m-a terminat faptul că în ultima zi de festival Liam Gallagher nu a urcat pe scenă. Mi-a fost atât de rușine, chiar dacă nu era din vina noastră.

Groaznic a fost momentul în care oamenii din staff-ul lui ne-au anunțat că nu vine, iar concertul trebuia să înceapă în jumătate de oră, publicul era deja acolo, iar oamenii erau în fața scenei și scandau Liam, Liam!.

Când a trebuit să punem anunțul mortuar pe scenă, că Liam nu mai vine și auzeam oamenii cum țipă, și fluieră mi s-a făcut atât de rușine!

De ce nu a urcat pe scenă?

Nu o să știm niciodată. A fost greșeala noastră pentru că el nu era la prima fază de eacest gen. Este dificil și imprevizibil. Iar noi ar fi trebuit să punem asta în contract, doar că de obicei contractele cu artiștii vin de la agent și nu poți schimba ceva la el.

Or noi, în entuziasmul începutului, nu ne-am gândit la așa ceva. Cum să nu vii, când ai 13.000 de oameni care te așteaptă?

Pur și simplu, era în camera de hotel cu prietena lui, viitoarea lui soție, mașina îl aștepta jos să-l aducă la spectacol, trupa făcuse repetiție de dimineață. Body-guardul lui a venit și am stabilit traseul prin care să urce de unde îl lăsa mașina până la scenă, să nu se amestece cu publicul. Dar nu a venit și nu o să știm niciodată de ce. Putem bănui orice.

Dar pentru mine a fost o lovitură groaznică. M-a bușit plânsul și mi-au trebuit vreo trei luni să-mi revin.

Gestionezi greu eșecul!

Ăsta a fost un eșec care m-a lovit. Era ceva atât de neașteptat încât m-a lovit foarte tare.

Cum te gândești să te retragi?

Îmi doresc extrem de mult și le-am zis și fetelor mele să îmi facă nepoți, să am grijă de ei și să compensez timpul pe care nu l-am petrecut cu ele. Și, dacă s-ar putea, atunci când vor pleca probabil în Franța, fiindcă fac școala franceză, să mă ia cu ele.

 

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO