În căutarea Indiei pierdute. Note de călătorie semnate de Dimi Culcer (III)

Nota editorului: Dimi Culcer este fizician, lector la University of New South Wales din Sidney, Australia. S-a născut cu 39 de ani în urmă la Bucureşti, unde a început studiile la Liceul Jean Monnet, iar în 1991 a plecat la Londra, împreună cu mama sa. Acolo a absolvit London Oratory School şi a studiat fizica la Oxford, unde a obţinut masteratul în 2000. A trăit apoi zece ani în SUA, unde a devenit doctor în fizică la University of Texas, Austin, şi a efectuat două stagii post-doctorale la Argonne National Laboratory, Chicago, şi University of Maryland. După trei ani la University of Science and Technology of China din Hefei, devine lector la UNSW şi se mută la Sidney cu familia. Ca orice pasiune autentică, pasiunea pentru India refuză să fie rezumată într-o ecuaţie, dar suportă identificarea câtorva jaloane, începând cu cărţile pe care le-a găsit în biblioteca familiei, mai ales scrierile lui Mircea Eliade si traducerile cartilor clasice indiene precum Bhagavad Gita efectuate de autori romani. Călătoriile au desăvârşit ulterior ceea ce forţa germinativă a cărţilor născuse deja. Notele de călătorie de mai jos se referă la cea mai recentă călătorie a lui Dimi Culcer în India, în decembrie 2015. Citiţi primele două capitole ale jurnalului de călătorie aici şi aici

Prima carte de Mircea Eliade pe care am citit-o în adolescenţă a fost însă Maitreyi, povestea de dragoste dintre autor şi Maitreyi Devi, fiica gazdei sale din Bengal. De altfel cuplul Eliade-Maytreyi este cunoscut mai ales de bengalezi, după cum voi demonstra mai jos, dar nu numai de ei, după cum am putut să-mi dau seama în timpul studenţiei la Oxford. Mi s-a părut o carte de o mare intensitate, deşi scurtă, a cărei acţiune evoluează rapid, ca şi când ar fi fost scrisă de un om de ştiinţă, pentru a ajunge la un punct culminant devastator, când relaţia lor este descoperit de tatăl lui Maitreyi şi Eliade este izgonit pentru totdeauna din casa acestuia.

Potrivit lui Eliade, relaţia a mers până la capăt. Totuşi, Maitreyi, care mai târziu în viaţă a devenit ea însăşi o scriitoare recunoscută, a scris o carte despre propria versiune a acestei relaţii. În această carte, cu titlul sanscrit „Na hanyate” (nu se va stinge), Maitreyi Devi neagă categoric că relaţia cu Eliade ar fi avut vreodată o latură fizică şi se concentrează pe esenţa sa platonică şi pe profunzimea afecţiunii care i-a legat. Tot ea a revenit mai târziu asupra întregii poveşti, făcând un apel de suflet la Eliade să renunţe la cele susţinute în romanul său.

Mă opresc deocamdată aici cu evocările şi continui jurnalul de călătorie. În prima sâmbătă din şederea mea la Mumbai am vizitat interesantul muzeu din oraş. Accesul la muzeu s-a dovedit o experienţă formatoare în sine, pentru că nimeni nu a ştiut să-mi spună cum ajung la strada Mahatma Gandhi, care este totuşi destul de lungă şi de lată. Taximetristul la care am apelat în final, şi cu care am vorbit în Hindi, mi-a spus că de fapt strada în cauză este cunoscută ca şoseaua care trece prin faţa Înaltei Curţi şi face legătura între două obiective importante. Dacă aş fi întrebat de „Myujeum”, oamenii ar fi înţeles unde voiam de fapt să ajung. Swaroop mi-a povestit că odată tatăl lui i-a ţinut o lungă conferinţă unui taximetrist din alt oraş despre cum să ajungă la „vishvavidyalay”, iar la sfârşit şoferul a înţeles că trebuia să meargă la „yunivarsity”.

În tot cazul, muzeul are o colecţie impresionantă de artă gandhara şi de artă din Nepal şi, respectiv, Tibet. Spre marea mea uimire, am aflat că sexul tantric reprezintă doar o mică parte a unui proces îndelungat care duce în final la iluminare. Pe de altă parte, am avut prilejul să constat că această formă de iluminare este amplu practicată în toaletele publice din India. Cum, din cauza căldurii, beam foarte multă apă, eram nevoit să vizitez destul de des toaleta gării Chhatrapati Shivaji, unde, spre surpriza mea, protagoniştii solitari ai acestor exerciţii tantrice dădeau dovadă de o energie demnă de zeul Shiva sau chiar de zeii străvechi cu nenumărate braţe. 

În altă zi de sâmbătă am luat o ricşă până la parcul naţional învecinat cu Institutul şi m-am dus pe jos până la peşterile Kanheri, care reprezintă un element nemuritor al civilizaţiei indiene: sunt peşteri de munte în ai căror pereţi sunt sculptate simboluri budiste. În ciuda marii afluenţe de vizitatori, ai sentimentul că te-ai desprins de puhoaiele de oameni care au devenit o trăsătură definitorie a Mumbai-ului. Când intri în Parcul Naţional afli că există un autobuz care pleacă odată pe oră şi te hotărăşti să mergi pe jos până la intrare, pentru că faci tot în jur de o oră. Mergi pe şosea, aşa că eşti adesea depăşit de motociclişti, maşini şi autobuze, care poluează îngrozitor. Şi totuşi, este o schimbare considerabilă faţă de traficul de pe şoseaua principală. La un moment dat, un tânăr s-a ţinut insistent după mine preţ de un kilometru, dar, când şi-a făcut curaj să-mi vorbească, l-am trimis la plimbare, ceea ce arată cât de mult m-am schimbat faţă de zilele în care eram bucuros să intru în vorbă cu străinii. Când am ajuns la destinaţie era deja foarte cald, dar peşterile s-au dovedit de-a dreptul impresionante, sculpturile fiind foarte bine păstrate. Ca de obicei în India, a fost imposibil să faci o fotografie „curată”, pentru că localnicii vin în grupuri compacte, se învârt de colo-colo, nu se grăbesc deloc, şi, asemeni inamicilor lui Hatetipura din Apunake, cum ai scăpat de un grup, altul îi ia locul, aşa că îţi intră mereu cineva în cadru. Partea bună este că vizitatorii sunt foarte simpatici, mai ales cei veniţi cu copiii, şi adesea poţi să-i auzi pe cei mici dându-le instrucţiuni părinţilor sau instruindu-se unii pe alţii. Un băieţel, de pildă, cocoţat în vârful muntelui, spunea pe un ton cât se poate de serios: „aici nu eşti în pat, eşti pe pământ!”.

Cu câteva zile înainte să plec am făcut un tur ghidat al celei mai celebre suburbii defavorizate a Mumbai-ului, Dharavi, unde trăiesc aproape un milion de oameni. Mai văzusem zone cufundate în mizerie, deci nu am fost surprins de aspectul exterior al cartierului. Totuşi, vizita a fost extrem de instructivă, nu în ultimul rând din perspectiva vizitatorilor care participau la această excursie: un antreprenor francez de vârstă mijlocie, care trăise deja în şapte ţări şi trei tineri angajaţi ai Facebook, care veniseră în India pentru a studia modalităţi de extindere a prezenţei companiei lor pe plan local şi care se aflau în ziua lor liberă. Ghidul nu s-a sfiit nici o clipă să spună adevărul despre Dharavi. A recunoscut, de pildă, că drepturile de proprietate asupra terenului sunt dubioase, că guvernul ar putea confisca terenul oricând, dar nu o va face în viitorul previzibil şi că absenţa certificatului de proprietate nu împiedica închirierea terenului muncitorilor sezonieri. Totodată, după cum era de aşteptat, cea mai mare parte a avuţiei produse în Dharavi rămâne nedeclarată. Cu toate acestea, suburbia a declarat un PIB de 665 de milioane de dolari anual. Nu este deci doar o zonă a sărăciei, ci şi una care generează o imensă bogăţie prin cele mai revoltătoare metode, practicate nu numai în India modernă, ci, probabil, în toate ţările în curs de dezvoltare. Oameni veniţi din regiuni extrem de sărace – în cea mai mare parte musulmani, de asemenea si mulţi tamili – vin la Dharavi, unde trăiesc în condiţii de nedescris. De nevoile muncitorilor sezonieri veniţi din diferite părţi ale Indiei se ocupă consiliile numite panchayat. Am observat sediul unui astfel de consiliu pentru cei din Gujarat chiar vis-à-vis de biroul agenţiei de turism unde plătisem excursia. Muncitorii, majoritatea bărbaţi, lucrează neîntrerupt pe parcursul şederii în Dharavi, executând operaţiuni care ar fi ilegale oriunde altundeva: de pildă, reciclarea maselor plastice, sau producţia de textile, de cauciuc şi de oţel cu un efort fizic aproape inuman, în condiţiile unei toxicităţi inimaginabile. Pentru aceasta sunt mai bine plătiţi decât ar fi în localitatea de baştină, dar angajatorii lor nu-i declară la fisc, plătesc impozite nesemnificative şi încasează profituri imense pe seama lor. Există, desigur, şi posibilităţi de distracţie: cinematografe primitive, săli de jocuri sau chiar posibilitatea de a face sport, cum făceau copiii pe care i-am văzut jucând cricket pe un imens maidan cu gunoaie de lângă toaletele publice. Am avut parte chiar şi de o pitorească procesiune religioasă, despre care intuiesc că nu a fost organizată pentru turişti. Poţi vedea şi maşini de lux în zona limitrofă, dar nu în interiorul suburbiei Dharavi, unde ar fi de-a dreptul imposibil, pentru că unele străduţe sunt atât de înguste şi întunecoase încât nu permit decât accesul celor foarte slabi, care şi ei pot intra doar unul câte unul. Antreprenorul francez şi-a dat desigur seama de tabloul de ansamblu, căci la finalul vizitei mi-a spus că a înţeles care era „modelul de business” al zonei. Încercase şi el să folosească în afacerile lui oţel fabricat în astfel de zone, dar fusese nevoit să renunţe, pentru că oţelul era de o calitate execrabilă şi deci imposibil de utilizat. (va urma)

Citiţi prima parte a jurnalului de călătorie aici

Citiţi a doua parte a jurnalului de călătorie aici