În căutarea Indiei pierdute. Note de călătorie semnate de Dimi Culcer (IV)

Nota editorului: Dimi Culcer este fizician, lector la University of New South Wales din Sidney, Australia. S-a născut cu 39 de ani în urmă la Bucureşti, unde a început studiile la Liceul Jean Monnet, iar în 1991 a plecat la Londra, împreună cu mama sa. Acolo a absolvit London Oratory School şi a studiat fizica la Oxford, unde a obţinut masteratul în 2000. A trăit apoi zece ani în SUA, unde a devenit doctor în fizică la University of Texas, Austin, şi a efectuat două stagii post-doctorale la Argonne National Laboratory, Chicago, şi University of Maryland. După trei ani la University of Science and Technology of China din Hefei, devine lector la UNSW şi se mută la Sidney cu familia. Ca orice pasiune autentică, pasiunea pentru India refuză să fie rezumată într-o ecuaţie, dar suportă identificarea câtorva jaloane, începând cu cărţile pe care le-a găsit în biblioteca familiei, mai ales scrierile lui Mircea Eliade si traducerile cartilor clasice indiene precum Bhagavad Gita efectuate de autori romani. Călătoriile au desăvârşit ulterior ceea ce forţa germinativă a cărţilor născuse deja. Notele de călătorie de mai jos se referă la cea mai recentă călătorie a lui Dimi Culcer în India, în decembrie 2015. Citiţi şi primele trei capitole ale jurnalului de călătorie: partea 1,  partea a doua, partea a treia.

Programul „Redescoperă India”, conceput pentru mine de către amicul Swaroop, includea şi o conferinţă pe care urma s-o ţin în Bangalore, la celebrul Institut Indian de Ştiinţă (Indian Institute of Science – IIS). Astfel, într-o după-amiază, cu gândul la ultimele realizări ale ştiinţei, am purces să vizitez Bangalore Palace, un edificiu relativ recent construit de britanici. Era o clădire elegantă şi frumoasă, cu multe exponate din perioada Imperiului Britanic. M-am  oprit asupra câtorva exemplare ale ridicolei publicaţii Illustrated London News, care ilustra perfect viziunea orientalistă asupra Indiei, subliniind uimirea populaţiei în faţa personajului reprezentat de monarh şi marea bucurie pe care o manifestau localnicii ori de câte ori un membru al familiei regale punea piciorul în ţară. De acolo am plecat direct în centru, unde am putut vedea în sfârşit stadionul unde joacă Chris Gayle, câteva clădiri impresionante aparţinând autorităţilor locale şi Grădina Botanică Lalbagh.

Nu mi-a fost greu să ajung la Bangalore Palace sau în centru, ceea ce m-a făcut să cred că nu va fi o problemă să mă întorc la Institutul de Ştiinţă, situat la mai mulţi kilometri distanţă. Fusesem prevenit că oraşul este incredibil de congestionat şi poluat, ceea ce nu ai crede dacă te iei după relatările din mass media, care insistă doar asupra faptului că Bangalore este un hub al tehnologiei moderne. Aşa şi este, într-adevăr, dar în mod evident infrastructura urbană nu a ţinut pasul cu creşterea demografică, drept urmare blocajele de circulaţie sunt feroce. În consecinţă, când am vrut să mă întorc la IIS, m-am confruntat cu o realitate mai brutală decât anticipasem. Era ora de vârf, străzile erau colmatate, nimeni nu ştia unde se află IIS, Institutul TATA sau New BEL Road, iar din cei doi taximetrişti care cunoşteau adresa unul a refuzat cursa, iar celălalt mi-a cerut un preţ dublu. Crezând că mă mai pot baza pe temeritatea tinereţii mele de călător cu rucsacul în spate, am luat-o pe jos spre IIS, dar am obosit curând şi m-am simţit sufocat de gazele de eşapament. Forţat de împrejurări, am rugat doi tineri localnici, îmbrăcaţi foarte elegant, să mă scoată din încurcătură, ceea ce au făcut imediat sunând la Uber. Am aflat apoi că studiau dreptul la Christ University şi i-am întrebat dacă erau creştini, dar bărbatul m-a asigurat că era ateu. Nu mai auzisem de Christ University până atunci, dar când m-am întors în Australia am descoperit că unul din colegii mei de la ANU (Australian National University) edita un jurnal de ştiinţă şi filozofie intitulat Tattva şi publicat de Christ University.

Ultima seară la Bangalore a fost şi cea mai memorabilă din toată şederea mea. Am ieşit la o masă copioasă cu Swaroop şi acoliţii lui şi am reuşit s-o transformăm într-o dezbatere politică şi culturală de substanţă, care m-a ajutat să-mi consolidez cunoştinţele dobândite din cărţile citite în pregătirea acestei călătorii. Înainte să o relatez, cred că ar trebui să recapitulez câteva lucruri pe care, în timp, le-am înţeles despre Hinduism.

Mulţi savanţi s-au străduit să demonstreze că religiile orientale nu se potrivesc în paradigma pe care o asociem cu religiile Occidentului. Hinduismul, la fel ca Iudaismul şi Islamul, într-un anumit sens, este privit în cel mai bun caz ca un mod de viaţă. Textul electrizant din primul capitol pe care Eliade îl consacră Hinduismului în Istoria religiilor se concentrează pe dialogul lui Arjuna cu Krishna, pe care este construită minunata Bhagavad Gita, şi îl leagă de criza religioasă generată de erodarea valorilor fundamentale ale Vedelor. Dacă avem naivitatea să extrapolăm Gita la întreg Hinduismul şi o abordăm ca pe un tratat filozofic consacrat problemelor existenţiale ale universului, ne vom izbi de o mare problemă, pentru că Hinduismul nu a fost niciodată codificat cum a fost Creştinismul la începutul mileniului trecut, imensul său corpus scripturistic constând în câteva revelaţii ce pot fi considerate independente una de alta. Poate că tocmai de aceea nici o mare religie nu este la fel de versatilă ca Hinduismul cu privire la incorporarea altor credinţe, o trăsătură fascinantă de altfel pentru atât de mulţi dintre noi. Totuşi, modul de viaţă constituit în jurul acestor revelaţii filozofice a statuat o serie de practici ciudate: mesajul său nu este întotdeauna perceput ca fiind unul paşnic, şi nu pot să identific altă religie care exclude atât de mulţi din membrii săi, care are o atitudine bipolară faţă de femei şi ale cărei practici par a fi însoţite de un pachet de obsesii dietetice şi spirituale în comparaţie cu care Ramadanul şi postul creştin par un joc de copii. Pot cita chiar un caz din zilele noastre: este vorba de un profesor la IIT care de câteva decenii nu consumă decât lichide, mai ales supă, ceea ce îi face pe colegii săi să se întrebe cum îi afectează acest regim funcţia de excreţie. La un nivel mai popular, asemenea obsesii au stimulat o armată de promotori ai unor diete care mai de care mai ciudate, cum ar fi de pildă Baba Ramdev, care vinde orice amestec de plante sub eticheta „produs ayurvedic”.

Sub aspect politic, premisa de la care pornesc şi astăzi este că Nehru (**citiţi nota de subsol), cu toate greşelile lui, a fost în cele din urmă un personaj pozitiv pentru dezvoltarea Indiei moderne. Marea lui realizare a fost să facă din India un stat laic, nu o versiune hindusă a Pakistanului. Dacă nu ar fi fost Nehru, probabil că India nu ar fi supravieţuit ca stat după declaraţia de independenţă din 1947. Nehru avea însă nişte defecte profunde de care nu mi-am dat seama iniţial. Era un intelectual ne-reprezentativ pentru atitudinea majorităţii indienilor, iar evoluţiile politice recente sunt în mare măsură o reacţie de revoltă a acestei majorităţi. Mulţi îl critică pe Nehru pentru că a menţinut în funcţie vechea administraţie britanică gândită pentru a stăpâni ţara fără a da socoteală în faţa poporului, o mentalitate care mai poate fi întâlnită şi astăzi în complicatul sistem birocratic instituit între 1947-1990 pentru a reglementa activitatea economică. Dacă uităm pentru o clipă de fiasco-ul politicii de apropiere faţă de China, al cărei slogan în anii 1950 era Hindi Chini bhai bhai („China şi India sunt ţări surori”), cea mai mare gafă a lui Nehru a fost reacţia faţă de intervenţia sovietică în Ungaria în 1956. Deşi era un apărător al cauzei nealinierii, atunci când la ONU s-a votat condamnarea invaziei sovietice, Nehru a lăsat reacţia oficială a Indiei pe mâna lui Krishna Menon, reprezentantul şi prietenul său, care s-a opus rezoluţiei. Nu se ştie dacă Nehru i-a dictat lui Menon această atitudine sau dacă i-a delegat pur şi simplu decizia. Se ştie însă că acest eveniment a compromis ireversibil mişcarea de nealiniere.  

Mulţi intelectuali au intrat în conflict cu Nehru din cauza greşelilor sale repetate. Una dintre cei mai proeminente personalităţi pe care a reuşit să le antagonizeze a fost tamilul Chakravarti Rajagopalachari, care i-a fost iniţial prieten dar care a ajuns să-i fie adversar înverşunat şi neîmpăcat, făcând chiar o campanie activă împotriva lui. Rajaji a fost el însuşi un personaj important pentru dezvoltarea Indiei moderne. El a scris şi versiunea prescurtată a epopeii Mahabharata pe care o citisem din întâmplare în primii ani ai adolescenţei. În cele din urmă adaptările sale după Ramayanaşi Mahabharata au ajuns celebre, numărându-se printre cele mai importante contribuţii ale sale la efortul de a face cultura mai accesibilă nu numai pentru mase ci şi pentru cei care nu au timpul necesar să citească sute de mii de versuri în sanscrită. 

În contextul Hinduismului, una din cele mai mari probleme legate de Nehru, Gandhi şi toţi ceilalţi hinduşi din Congresul Naţional Indian a fost că erau reprezentanţi ai castelor superioare, mai exact, membri ai primelor trei varna (clase) ale celor „născuţi de două ori” (dvija), fizic şi spiritual, şi că s-au lăsat călăuziţi de interesele propriului grup. Cei mai mulţi erau brahmani, dezechilibru care continuă să domine şi astăzi politica Indiei: atât Partidul Congresului Naţional Indian (CNI), cât şi BJP, partidul naţionalist hindus, sunt partide de brahmani. Deşi Gandhi nu era brahman – nici om de zăpadă, fie-mi îngăduită o nouă trimitere la Apunake al lui Grigore Cugler, alt favorit din adolescenţă – în calitate de membru al castei de comercianţi din Gujarat, făcea şi el parte din categoria celor „născuţi de două ori”. Este adevărat că  liderii CNI, inclusiv Gandhi, erau oripilaţi de discriminarea generată de sistemul de caste, dar nici unul nu a făcut ceva pentru a o combate. De fapt, dacă India premodernă s-a luptat să cucerească independenţa de Imperiul britanic, una din problemele definitorii ale Indiei moderne este lupta pentru recunoaşterea drepturilor categoriilor asuprite – mai ales femeile, non-hinduşii, membri triburilor şi cei de neatins. După moartea lui Nehru, în 1964, au început de altfel să se manifeste diferite forţe centrifuge fireşti într-o societate diversificată cum este cea indiană – naţionalismul hindus, identitatea de castă, identitatea tribală, şi chiar etnicitatea în zonele periferice. Cauza celor de neatins merită remarcată pentru că este cea mai neglijată. Apărătorul ei, B. R. Ambedkar, el însuşi membru al celei mai de jos caste, nu a reuşit să obţină recunoaşterea pentru care s-a luptat, demisionând în cele din urmă din cabinetul Nehru. Spre sfârşitul vieţii s-a convertit la Budism, nu în ultimul rând în semn de protest faţă religia în care se născuse. Convertirea i-a atras, în mod previzibil, furia extremiştilor hinduşi, care l-au denunţat ca trădător. 

O parte din discuţia noastră de la Bangalore a fost dominată de conflictul dintre politica lui Gandhi şi cea a lui Ambedkar, scoţând în evidenţă aceleaşi critici la adresa lui Gandhi – în esenţă gândirea lui înfeudată sistemului de castă. Cum tocmai îi citisem autobiografia, ajunsesem să înţeleg că Gandhi, care fusese multă vreme unul din eroii mei, era de fapt o persoană extrem de ciudată, ale cărei principii erau în mare măsură diferite de cele în care credeam. Multă vreme mi-a plăcut replica lui Gandhi, care, întrebat ce crede despre civilizaţia occidentală, a răspuns că, în opinia sa, ar fi o idee bună. După ce i-am citit cartea, mi-am dat seama că această replică spune tot atât de mult despre înţelegerea greşită a Occidentului cât spune despre relele făcute de Occident. Gandhi nu s-a simţit niciodată in apele lui în Marea Britanie şi sigur nu era la largul lui în universul urban occidental, rămânând un introvertit preocupat de concepte abstracte de puritate morală, străine majorităţii indienilor: zeci de pagini sunt consacrate ascezei dietetice şi jurământului de brahmacarya (castitate) pe care şi l-a asumat ulterior faţă de soţia sa, căreia i-a făgăduit că nu va mai avea relaţii intime cu ea. (Trebuie să mărturisesc că am discutat multe din aceste aspecte cu domnul şi doamna Pradhan, când am fost invitat la ei acasă, şi că multe din explicaţiile de mai sus li se datorează).

Cel din urmă episod din programul „Redescoperă India” a cuprins o invitaţie la Institutul Tata din Mumbai într-una din ultimele zile ale şederii mele. Dincolo de contactul cu cercetarea de înalt nivel, la Tata am aflat şi câteva lucruri interesante, care nu aveau legătură cu ştiinţa. Unul dintre acestea este povestea lui Pushan Ayyub, un om de ştiinţă desăvârşit, hindus după mamă şi musulman după tată. Părinţii săi erau căsătoriţi civil, nu şi religios. Prenumele lui era sanscrit, numele de familie, arab, iar în actele lui de identitate nu figura nici o religie. În India este posibil să bifezi „fără religie” pe cartea de identitate şi în alte documente, deşi străinii nu au acest privilegiu când completează formularul de viză. Ayyub este bengalez, ca majoritatea oamenilor de ştiinţă din India. Jur că am dat peste bengalezi peste tot şi nu este deloc surprinzător că Bengalul oferă o lecţie de toleranţă şi armonie, de vreme ce a depăşit constrângerile străvechi şi anacronice ale Hinduismului. Castele, de pildă, aproape că nu mai contează în Bengal.  

Când am aflat povestea lui Pushan Ayyub, mi-am amintit imediat de Madhushala, un poem Sufi scris de intelectualul hindus Harivansh Rai Bacchan, care este, din întâmplare, şi tatăl celui mai celebru actor al ţării. Mişcarea Sufi a început în interiorul Islamului dar este de natură universalistă, punând accentul pe unirea cu divinitatea, fără referinţă la o religie anume, cum ar fi de pildă viaţa lui Mahomed. Inutil să o spunem, membri mişcării Sufi practicau o cultură a sărăciei, însuşi numele mişcării provenind de la hainele de lână sărăcăcioase pe care le purtau. S-au împrietenit cu asceţii din alte credinţe, inclusiv cu creştini, şi au devenit populari în India în momentul în care filozofia lor a început să se identifice cu mişcarea devoţională bhakti, care promova aceleaşi idealuri dar în interiorul Hinduismului. În Sufism vinul este una din reprezentările iubirii divine, iar literatura sufită este preocupată de realizarea unirii spirituale prin diferite mijloace, inclusiv prin dansul dervişilor care se învârtesc până intră în transă. Mişcarea Sufi a fost rapid respinsă de autorităţile religioase dar s-a dovedit extrem de populară la nivelul credincioşilor. După ce s-a răspândit şi în Persia, a generat un volum imens de creaţii poetice, multe dintre ele devenind populare si în Occident, mai ales datorită lui Rumi. Rumi era un Sufi adevărat, iar după el tradiţia a cunoscut o evoluţie fascinantă în epoca lui Hafez, când semnificaţia poemelor a atins un grad înalt de ambiguitate: nu era niciodată limpede, de pildă, dacă poetul se referea la Dumnezeu şi la iubirea divină sau la femei şi la vin. Se speculează pe scară largă asupra transformării poeziei sufite într-un vehicul de comunicare între bărbaţi şi femei în condiţiile constrângerilor impuse de o societate conservatoare. Această tradiţie a înflorit în India şi a devenit parte integrantă a culturii de curte în Imperiul Mogul (Mughal). De-a lungul secolelor, ea a generat un mare număr de gazeluri în Urdu, limba cuceritorilor, un hibrid între arabă, persană şi turcă, cu caracteristici indiene. Poezia sufită a fost o parte componentă a civilizaţiei indiene timp de secole şi a fost o sursă de inspiraţie pentru mai multe generaţii de aristocraţi musulmani. Madhushala, sau „şcoala mierii”, a fost scrisă în acest spirit, dar de un hindus, preocupat de dragostea pentru Dumnezeu şi de unitatea tuturor credinţelor. În romanul clasic contemporan „A Suitable Boy” (Un băiat corespunzător), Vikram Seth recreează o bună parte din cultura care a definit şi educat aristocraţia musulmană a Indiei imediat după război. Când am citit cartea mi s-a părut că momentele cele mai încântătoare erau cenaclurile de poezie musulmană, la care participanţii se întâlneau ca să bea şi să asculte femei frumoase recitând gazeluri care-ţi sfâşiau inima. Oricât de poluată ar fi devenit, şi oricât de înăbuşitoare ar fi căldura, India rămâne India, ceea ce poate explica de ce, ajuns la maturitate, Eliade tot despre India a scris cele mai elocvente pagini ale sale. Nu pot să sper că voi atinge erudiţia lui Eliade, dar, aşa cum i se întâmpla şi lui, când scriu despre India, îmi fierbe sângele în vine.

I-am povestit lui Pushan Ayyub şi celorlalţi doi profesori că ştiam un pic de Hindi şi că mă străduiam să învăţ Urdu. De fiecare dată am ajuns să discutăm din nou despre India, un subiect atât de greu de definit. Am vorbit despre grupările naţionaliste, ca Rashtriya Swayamsevak Sangh, Vishwa Hindu Parishad şi Sangh Parivar. Pushan Ayyub mi-a povestit despre consiliile panchayat din zonele rurale din Nordul Indiei, nu din regiunile tribale adivasi, ci din comunităţile hinduse obişnuite, care încă obişnuiesc să-i pedepsească pe localnici după metode obscure, inclusiv obligându-i să mănânce fecale. Dar chiar dacă nu sunt impuse de consiliile rurale, fecalele sunt omniprezente în India chiar şi acolo unde nu te-ai aştepta: un angajat al IIT de pildă contractase un icter, şi toată lumea spunea că se îmbolnăvise din cauza unor urme de fecale amestecate probabil în mâncare. Apoi Ayyub mi-a povestit experienţa sa legată de o călătorie cu maşina prin Himachal Pradesh, un stat muntos din nordul extrem, într-o regiune locuită aproape exclusiv de membri ai castelor superioare. Întâlnind o mare sărbătoare prilejuită de naşterea primei fiice a unei familii de rang înalt, a fost nevoit să oprească şi să accepte invitaţia de a participa la festivităţi, chiar dacă astfel a pierdut câteva zile.

În final, Ayyub m-a întrebat dacă mai citeam literatură română; am mărturisit că, din păcate, nu mai avusesem răgazul să ţin pasul cu noutăţile vieţii culturale româneşti. Atunci Ayyub a precizat că se referea la Mircea Eliade, iar eu m-am bucurat să confirm că era un autor pe care nu-l abandonasem. I-am spus că citisem nu numai Maitreyi, ci şi o carte de călătorii în India scrisă de Eliade în tinereţe şi versiunea integrală a Istoriei credinţelor şi ideilor religioase. Ayyub părea plăcut impresionat.

„Am cunoscut-o pe Maitreyi Devi”, mi-a spus. „Era bună prietenă cu mama mea şi ne vizita destul de des. A venit de mai multe ori la noi în perioada în care scria propria ei versiune despre relaţia cu Eliade şi în fiecare după-amiază ne citea ce scrisese. Eu eram copil şi şedeam cuminte într-un colţ al casei, ascultând-o când citea cu glas tare din cartea ei”.

Nu se va stinge, deci, niciodată… Na hanyate.

**Notă de subsol

Jawaharlal Nehru (1889-1964), personalitate de prim rang a mişcării de independenţă şi prim-ministru al Indiei din momentul cuceririi independenţei, în 1947, până la sfârşitul vieţii lui, în 1964. Este considerat arhitectul statului naţional indian modern: suveran, laic, socialist şi democratic. A fost tatăl Indirei Gandhi, ea însăşi prim ministru între 1966-1977 şi, din nou, din 1980 până la asasinarea ei pe 31 octombrie 1984.

Citiţi prima parte a jurnalului de călătorie aici

Citiţi a doua parte a jurnalului de călătorie aici

Citiţi a treia parte a jurnalului de călătorie aici