Cine este Lăcră Grozăvescu și cum arată manifestul ei vizual despre femeile care nu au avut voie să vorbească?
Sunt orașe care îți încetinesc privirea. Istanbulul e unul dintre ele. Pe cât de mare, pe atât de indescriptibil, un amestec amețitor de modern și tradițional, de forfotă urbană și religiozitate profundă. Un oraș care respiră libertate creativă, dar care trăiește încă în ritmul unei societăți unde femeile își negociază, uneori, vizibilitatea.
În acest decor complex s-a deschis BASE 2025, una dintre cele mai importante expoziții dedicate artiștilor emergenți din Turcia. Anul acesta, România a fost țara invitată, cu o selecție spectaculoasă de 80 de lucrări și 13 artiști tineri susținuți de Trendyol Art, inițiativa culturală a celui mai mare marketplace din Turcia, Trendyol.
A fost o apariție românească vibrantă, diversă, intensă. Pictură, fotografie, ceramică, instalații, sculptură, performance video, toate puse împreună într-un spațiu industrial luminat impecabil, cu un public curios care s-a oprit mult, foarte mult, în fața lucrărilor venite de la București, Cluj, Timișoara, Iași și nu numai.
Lista celor treisprezece artiști români selecționați este impresionantă: Albert Kaan, Ana Gurduza, Anca Enache, Dan-Florin Dumănoiu, Ioana Aron, Ioana Miruna Morțe, Lăcră Grozăvescu, Maria Brîneț, Márk-Norbert Nebert, Mirela Cerbu, Norica-Ioana Popescu, Răzvan Năstase și Sebastian Iacob.
Fiecare cu o lume profund personală.
Norica-Ioana Popescu mi-a atras atenția cu un autoportret tulburător „la un sfert de secol”, pictat cu o precizie tehnică rară și o melancolie a contururilor care îți rămâne în minte.
Márk-Norbert Nebert expune o serie de lucrări realizate aproape obsesiv din forme create cu pixul, un exercițiu de răbdare, disciplină și tensiune interioară. O colecție impresionantă care pare să pulseze, să vibreze sub privirea celui care o studiază.
Dar, dintre toți, am simțit că mă opresc cu totul în fața artistei Lăcră Grozăvescu.
Lăcră Grozăvescu: o voce feministă într-un oraș în care jumătate dintre femei poartă burka
Lucrările ei nu doar că se văd. Ele se aud. Nu strigă, nu se impun, nu forțează, dar poartă cu ele un tip de forță pe care nu o vezi des într-o expoziție de artă în Istanbul. Mai ales într-una în care publicul este un amestec într-adevăr cosmopolit, dar marcat de tradiții profund conservatoare, de gen și de familie.
În mijlocul unui spațiu uriaș, urban, desenat în linii minimaliste, Lăcră Grozăvescu expune lucrări care dau voce femeilor din generațiile trecute: mame, bunici, mătuși, croitorese, lucrătoare, femei care au iubit și au suferit în tăcere. Lucrări care includ broderii, imagini, arhive personale, bucăți de memorie intergenerațională, reinterpretate vizual.
Într-o țară în care cel puțin jumătate dintre femei sunt încă acoperite cu burka sau hijab, prezența unei artiste românce cu un discurs profund feminist este neașteptată și, tocmai de aceea, magnetică.
I-am observat pe oameni cum se apropie de lucrările ei cu o combinație de curiozitate și respect. Mulți stau minute întregi în fața broderiilor, studiind fiecare fir, fiecare fotografie, fiecare poveste ascunsă în detalii.
Apoi văd telefonul ridicându-se, poze făcute cu grijă, un fel de recunoaștere tăcută a unei realități împărtășite: femeile duc adesea, indiferent de țară, bătălii care nu se văd.
Lăcră Grozăvescu și manifestul ei vizual despre femeile care nu au avut voie să vorbească
Cine este, de fapt, Lăcră Grozăvescu?
O tânără de 28 de ani, crescută în Caracal, într-o casă unde femeile se strângeau într-un soi de „clacă” modernă și brodau împreună. Nu a făcut liceu de arte. Nu a fost susținută să urmeze o carieră artistică. A terminat Literele înainte să îndrăznească să meargă la Universitatea de Arte București, unde a intrat la master, la Foto-Video.
Lucrează cu copiii ca profesor particular și face artă în același timp.
Aplică la open call-uri, trimite dosare, primește refuzuri, primește și confirmări, merge mai departe. Nu își vinde lucrările separat, ci numai ca proiect complet, pentru că fiecare lucrare este o piesă din povestea întregului.
O voce feministă într-un spațiu cultural internațional unde un astfel de discurs nu este întotdeauna confortabil. Dar este necesar.
Iar după ce am vorbit cu ea, am înțeles de ce anume gravitează oamenii către lucrările ei: Lăcră nu creează obiecte. Creează punți. Îți propun să o cunoaștem într-un interviu:
De cât timp ești artistă?
Cred că am început acum cinci ani, dar, de fapt, încă de când eram copil îmi plăcea foarte mult să desenez. Eram pasionată și de filme, aveam o atracție naturală pentru imagine și poveste.
Ai crescut într-o familie preponderent feminină? Erau multe femei în jurul tău?
Da. De obicei, femeile din familia mea se adunau în special în weekend, lucrau împreună, brodau și aveau discuții despre viață, despre probleme, despre încercări.
Lucrul ăsta se întâmpla în București?
Nu, eu sunt din Oltenia, din Caracal.
Și locuiați în oraș sau în zona rurală?
Locuim în oraș, dar nu la bloc. Avem o casă, iar casa este înconjurată de natură.
Și acolo aveai această „clacă” de femei?
Da, exact așa se numea pe vremuri.
Există și o figură paternă în viața ta?
Da, există. De fapt, proiectul meu „Time Spent Into My Needle” include și imagini din perioada comunistă, imagini care vorbesc despre ce se întâmpla cu bărbații atunci. După 18 ani erau obligați să facă armata, iar perioada aceea îi transforma. Când se întorceau acasă, nu mai erau aceiași. Unii chiar plecau căsătoriți și lăsau soția cu un copil mic acasă.
În afară de broderie, ce ai mai moștenit din familia ta? Ce povești ai auzit de la aceste femei?
Mi-au povestit des cât de dificilă era situația pentru ele în perioada aceea. Nu aveau dreptul la o carieră și erau foarte orientate spre viața domestică: creșterea copiilor, gătit, treburile casei.
Câți ani ai?
Am 28.
Mulți înainte. Și n-ai prins comunismul, n-ai prins perioada respectivă?
Nu, doar puțin perioada de tranziție, ca orice copil născut după ’90.
Când te-ai dus acasă și ai spus că vrei să mergi la Facultatea de Arte, ce au spus ai tăi?
Mi-am dorit să fac Facultatea de Arte imediat după liceu, dar nu a fost posibil. Părinții nu m-au susținut foarte mult în direcția asta și nici nu aveam resurse financiare. Așa că am făcut inițial Litere – Limbi și literaturi străine. Dar nu am renunțat niciodată la pasiunea pentru artă.
Încă fotografiam, îmi făceam singură cercetare pentru diverse proiecte. După câțiva ani, am intrat la master la Universitatea de Arte din București, la secția Foto-Video.
A, deci ai făcut masterul în arte după o facultate de litere? Nu ai făcut liceul de artă?
Nu, nu am făcut un liceu de artă. Am urmat un liceu teoretic.
Ai ales să fii artistă în România. Înțeleg de ce nu te-au susținut părinții. Și mie mi-ar fi spus că „mor de foame”. Au avut dreptate sau nu?
Pentru mine a însemnat enorm să urmez acest vis și să nu renunț. E adevărat că e foarte dificil. Aplici la multe open call-uri; uneori ești selectată, alteori nu. Dar e important să continui, să cauți oportunități, să faci parte din grupuri artistice, să participi la vernisaje.
Ai un al doilea job sau trăiești exclusiv din artă?
Lucrez și cu copiii. Predau ore.
Ce predai?
Predau artă, dar și engleză, istorie, geografie.
Cum așa?
Sunt pasionată de cultură în general, din mai multe domenii. Nu mă rezum doar la artă. Mă interesează foarte mult istoria. Cred că e important să ai cunoștințe din diverse arii.
Predai într-o școală privată?
Ofer cursuri private.
Lăcră Grozăvescu: „Femeile din familia mea au lucrat, au brodat, au tăcut”
Ce înseamnă participarea la expoziția asta pentru tine?
Este o oportunitate foarte importantă. Prin această expoziție pot să prezint proiectul meu unei scene mai largi, să fac cunoscută situația din România din perioada comunistă și să cunosc artiști noi.
Lucrările tale pot fi vândute într-o astfel de expoziție? Pot fi cumpărate?
Da, pot fi cumpărate, dar eu le vând doar ca proiect întreg, nu separat. Fiecare imagine este o componentă importantă, o piesă din ansamblu.
Ce au spus femeile din familia ta când și-au văzut WhatsApp-urile în expoziție?
Inițial au fost foarte surprinse că am ales să fac un proiect despre ele, dar când au aflat de oportunitatea de la Berlin au fost foarte fericite. Sunt drăguțe, m-au susținut.
Aș vrea să vorbim puțin despre vocea ta, despre rolul tău în curentul feminist. Ce înseamnă pentru tine această direcție?
Cred că este foarte important să continui să abordez subiectul acesta. Da, au avut loc anumite schimbări în societate, dar există încă multe situații prin care femeile trec. Inclusiv în lumea artistică. Și eu m-am confruntat cu asemenea situații doar pentru că sunt femeie.
Poți povesti?
De multe ori nu ești tratată cu același respect. Iar discuțiile nu rămân întotdeauna strict profesionale, cum ar trebui să fie. Arta ar trebui discutată profesional, nu personal.
