Interviu în exclusivitate cu Teona Otilia Gherasim, redactor LIFE.ro, la 30 de ani învingătoare a cancerului: „Când nu mai plângi, înseamnă că te-ai vindecat. Cu toate astea, am pierdut ceva pentru totdeauna!”

Otilia Gherasim semnează unele dintre cele mai emoționante povești apărute pe LIFE.ro. Toți ceilalți îi spunem Teona. Eu îi spun „Teona mea” și de câte ori vorbesc cu ea mi se pare că am prea puține cuvinte în vocabular, prin care aș putea să-mi exprim admirația și dragostea față de ea.

Otilia Gherasim e de departe cea mai puternică femeie pe care o cunosc, chiar dacă înfățișarea trădează imaginea unei copile.

Judecând după vârsta ei, am putea spune cu ușurință că e doar un copil, însă dacă punem sub lupă viața ei de până acum, sufletul ei a fost atât de mult încercat și a trăit atât de multe experiențe, încât ar putea fi brăzdat de șanțuri adânci de suferință și durere. Și probabil că e. Teona însă le duce pe toate cu demnitate, putere și teribil de mult curaj și dacă ar fi să deteste ceva e tocmai victimizarea.

La scurt timp după ce am cunoscut-o, într-o zi în care părea că o asasinez cu deadline-uri și sugestii de editare a textelor, mi-a răspuns scurt: „Sunt la spital, nu pot să vorbesc acum”. Mi-a înghețat sângele în vene și câteva ore mai târziu, când mi-a explicat că urmează să facă o biopsie din cauza unei suspiciuni de cancer la sân, într-o negare oarbă, am răsuflat ușurată și i-am zis: „Fă ce analize sunt necesare, dar stai liniștită că e imposibil să se confirme acest diagnostic”. În realitate, începea unul dintre cele mai crunte războaie, cel în care inamic era acest meschin și nemilos cancer.

Un an mai târziu, Teona mea vede cancerul ca pe încă o încercarea la care a supus-o universul, nicidecum punctul de cotitură ce a trasat diferența între viață și moarte.

Azi cancerul este în remisie și Teona își pune pentru prima dată pe hârtie povestea. Și probabil că va fi și ultima dată, deoarece a fost o experiență ce a dus-o prin toate cotloanele cu amintiri, unele dintre ele dureroase, altele vesele, altele emoționante ce au stors multe lacrimi din ochii ei de înger.

Otilia Gherasim: „Dacă lumea ar fi oarbă, m-aș simți liberă să impresionez prin orice altceva decât prin ambalaj”

Dacă lumea ar fi oarbă, câți oameni ai reuși să impresionezi?

Am început să cred în karmă. Și înainte credeam că (pauză) cred. Acum este fără dubiu o prezență constantă în viața mea, iar eu i-am dat ecusonul prieteniei.

M-am încăpățânat pe la 18 să fac alte lucruri decât cele prioritare. Între pregătirea pentru Bacalaureat și altceva, eu alegeam pregătirea pentru UNATC, facultate la care nu am mai mers. Când urmam examenele maturității, eu voiam să devin broker de asigurări. Când mama îmi vorbea despre bucuria unei familii, eu visam master în design tocmai în Cambridge. De bifat, le-am bifat pe toate, dar cu un preț.

M-am văzut mereu puternică, de parcă îmi trecuse tata în certificat acest adjectiv în dreptul celui de-al doilea prenume. Da, a sunat bine Gherasim Teona Puternica mulți ani, deși Otilia era mai frumos. Viața mi-a oferit contextul de a demonstra că sunt puternică, dar iarăși m-a costat. M-a costat liniștea, bucuria, frumusețea, energia….m-a costat mult să nu răspund la Otilia.

Azi te salut. Pe tine! Bună, mă numesc Gherasim Teona Otilia și tocmai am aflat că Sfânta Otilia ajută și protejezează vederea. Acum am primit și un răspuns.

Dacă lumea ar fi oarbă, m-aș simți liberă să impresionez prin orice altceva decât prin ambalaj.

Teona, ai un an de la diagnosticul de cancer.

Da, un an împlinit.

Și ai sărbătorit cumva?

Cred că am sărbătorit fiecare etapă: prima dată când s-au retras celulele canceroase, a doua oară când mi s-a spus că pot fi operată, imediat după operație, imediat după radioterapie, fiecare moment de reușită în tot diagnosticul ăsta l-am sărbătorit. Nu am să uit că după ce m-am operat, mă băteam cu pumnul în piept că „Gata, l-am învins”. De atunci mi-am vizualizat remisia.

Când a venit remisia?

Remisia a fost confirmată în decembrie, înainte de a se împlini un an, asta după ce am trecut prin toate etapele: chimioterapie, tratament adjuvant, operație, radioterapie și în momentul de față sunt în hormonoterapie. Adică, iau două pastile zilnic și o dată la 28 de zile îmi fac o injecție cu un ac gros pentru inducerea menopauzei.

De ce inducerea menopauzei?

Pentru că dacă hormonii ar fi lăsați să se dezvolte, ar hrăni și celulele canceroase, corpul meu știind că acceptă celulele canceroase. Și asta ar putea favoriza o recidivă la orice alt organ pentru că radioterapia declanșează, irită, sau deranjează niște organe. De asta există risc la plămâni, la rinichi, la gât, peste tot, în zona în care m-a ars.

Nu am spus până acum o informație esențială. Câți ani ai?

30 împliniți 😀

Împliniți în plin tratament…

Da, da.

Cum ai sărbătorit? Noi, toți ceilalți, când schimbăm prefixul ne gândim la o sărbătoare specială… La tine cum a fost?

Ciudat, eu sunt născută pe 15 august, de Sfânta Maria. Mama nu mi-a pus numele Maria, mi-a pus Teona Otilia pentru că a zis că nu o să aibă parte de mine deoarece pe 15 august e Maria morților, e Adormirea Maicii Domnului, o zi foarte, foarte mare, când se încheie practic calendarul ortodox.

Niciodată nu mi-am sărbătorit ziua, nici la 18 ani nu am avut măcar tort pentru că 15 august e zi de post. De obicei îmi închideam telefonul sau plecam într-o zonă fără semnal, cu câteva persoane foarte apropiate. Anul trecut a fost diferit. Când am fost diagnosticată, undeva prin februarie, pe grupul în care erau trecuți toți prietenii mei, am scris: „eu, de ziua mea o să fiu într-o variantă super bună și vindecată”. Se apropia ziua mea, eram într-o vacanță cu fetele în Malta – am mare noroc de oameni frumoși pe lângă mine – și ele au spus: „Nu ai vrea să sărbătorim pentru prima dată ziua ta?”. Ele au făcut totul, ele mi-au chemat prietenii și petrecerea a început cu o zi înainte de ziua mea ca la miezul nopții să fim împreună toți. Au venit și tata și fratele meu și toți cei apropiați mie și am stat până la 6 dimineața.

Otilia Gherasim: „Zilnic am consumat optimismul, și când devenea placebo, schimbam cu pozitivism.”

Bănuiesc că de aici înainte o să sărbătorești în fiecare an…

Da, am spus asta 😀 Sărbătorirea nu înseamnă neapărat petrecere, însă voi acorda importanța cuvenită zilei de 15 august, la fel cum o voi acorda și celei de 16 iunie, a doua mea zi de naștere.

Ce înseamnă 16 iunie?

Pe 16 iunie am aflat că s-au retras 50% din celulele canceroase, în condițiile în care noi ne așteptam doar să stagneze sau să se adune într-un loc. Corpul nu răspundea foarte bine la chimioterapie, sau cel puțin nu cum ne-am fi dorit noi, iar când am făcut testul și au venit rezultatele, nu doar că a stagnat, ci s-au retras 50% și puteam să fiu operată. E cumva un miracol.

Tu ești un miracol! Cred că ți s-a mai spus asta…

Mulți spun că poate binele pe care l-am făcut înainte s-a întors. Mama avea o vorbă: „Fă bine și aruncă-l în mare că te vei întâlni mai târziu cu el”. Miracolul meu a constat într-un înger pe care îl am pe pământ, în știința medicilor, în rugăciunile tuturor celor care m-au cunoscut și în psihicul meu. Zilnic am consumat optimismul, și când devenea placebo, schimbam cu pozitivism.

Hai să ne întoarcem puțin mai mult timp în viața ta. Tu până la 30 de ani ai trăit câți alții într-o viață. Nici nu știu dacă e bine, sau rău… Adică cred că puteai să trăiești bine mersi și cu mai puțin…

Fratele meu, care e mai înțelept decât mine a zis că am avut atâtea dușuri reci în viața asta și tot nu am dat în pneumonie. Tot el spune că puteam evita anumite situații, însă eu nu cred asta deoarece lucrurile acestea m-au călit. Așa cum o știre poate fi comprimată pentru televiziune în 3-4 minute, cred că așa a fost și viața mea, foarte comprimată până la 30 de ani. Dar de acum încolo va fi clar altfel. Până acum, orice scrie era o sângerare pe hârtie, dar de acum gata. Cred că mi-am complicat existența dintr-o răzvrătire pentru că am înțeles foarte târziu anumite lucruri. Uite, dacă mă întâlneai acum cinci ani, spuneam: „A, mama e foarte mândră de mine, acolo unde e…”. Dar, de fapt mie mi-a fost foarte greu să trec peste faptul că a plecat când aveam nevoie de ea. Abia în diagnostic am făcut pacea asta pentru că am făcut cancer la sânul stâng care de fapt înseamnă relația cu mama. I-am pus și fetiței mele numele mamei mele, pentru că simțeam că eu trebuie să intermediez relația dintre cer și pământ. Pe pământ o am pe Elena, iar sus e mama. Și cu toate astea, cred că eram tentată să mai fac câte o bubă pentru a aștepta cearta „divină”. Mama nu era aspră, folosea cuvinte foarte blânde, dar ferme: „Nu cred că ai procedat bine, dar dacă tu consideri așa, e decizia ta și eu ți-o respect. Și cumva, dacă făceam ceva nelalocul lui, cum ar fi un tatuaj, parcă așteptam să zică: „Na, ți-ai mâzgălit chielea, na!”. Simțeam că e modul meu de a dialoga cu lumea de dincolo. Am trăit intens absolut tot, nu m-am prioritizat și m-am hrănit să-i văd pe alții bine. Am trăit viața, nu viața m-a trăit pe mine.

Hai să ne întoarcem mai mult, în copilăria ta. Ești născută după Revoluție în Iași?

Da, chiar în Iași, deși eu sunt din Pașcani. I s-a rupt apa mamei în Pașcani și a ajuns să mă nască în Iași. Mama mai râdea uneori că am fost așa o încăpățânată de mică: „De ce să nu i se rupă mamei apa în Pașcani și să mă ducă cu ambulanța să mă nasc la Cuza Vodă în Iași?” 😀.

A suferit săraca mama niște dureri cumplite.

Cum erau părinții tăi? Aș vrea să îmi povestești puțin și despre tata pentru că până acum ai amintit numai de mama și cred că tata are și el pagina lui…

Tata a fost mai mult absent. Decât m-am trezit eu conștientă, el a fost mai tot timpul plecat în afara țării, la muncă, pe stilul că acolo se fac mai mulți bani. Când eram în clasa I, s-a stabilit în Italia și și-a făcut acte acolo. Mie mi se părea un străin care se perindă prin viața noastră, venea vara și la Crăciun, dar era plecat pentru a ne asigura cumva cele necesare ca să avem parte de o educație bună, așa cum își dorea mama. Pentru el era satisfăcător să știe că el e sursa de venit. Tata era foarte rece, până hăt încoace, după pierderea mamei. Cred că el nu a avut parte de foarte multă iubire în familia lui, așa că nu a știut cât și ce să ofere. După ce mama a plecat, aveam să cunosc un altfel de tată, unul care s-a pierdut, dar care s-a arătat in toată splendoarea lui. O iubea… o iubea în felul lui, dar târziu… Mama ne-a frânt inima foarte adânc tuturor, inclusiv lui, care trăia prin Ea. Tata a devenit un alt om după ce s-au născut nepoții: Vladimir și 8 luni mai târziu Elena. Acum, tata e un om foarte bun, e pâinea lui Dumnezeu, e foarte mândru de mine și de fratele meu, dar dacă îl întrebi, tot meritul i-l acordă mamei. Încă ceva: tatăl meu este cel mai bun bunic care poate să existe.

Otilia Gherasim: „Mama nu avea o imagine, mama era un întreg univers”

Și mama? Cred că dacă te las, nu-ți ajunge o zi…

Mama…

Îmi dau seama că atunci când o educ pe Elena sunt exact ca mama. Și cumva toate drumurile duc la ea. Recent, fratele meu mi-a zis plângând că nu poate să-și ierte faptul că nu mi-a fost suficient alături în diagnostic și speră ca mama să-l ierte. I-am zis: „Mama te-a iertat de mult pentru că eu mi-am asumat să mă duc singură în București, nu trebuie să se încarce nimeni cu ale mele”. Pe noptiera din dormitorul lui era un acatist cu vindecătoarea persoanelor de cancer și atunci am realizat cât de mult s-a rugat el în perioada asta pentru sora lui. Mama mi-a fost de toate și a făcut totul pentru noi.

Asta e imaginea mamei? Cea care a făcut totul pentru voi….

Da. Nu sunt de acord cu cuvântul „sacrificiu”. Eram prima pe clasă și de multe ori venea la ședința cu părinții după o zi de muncă în care poate făcuse vinul sau cine știe ce muncise și nu avea tocmai aspectul ăla de doamnă. Și o certam și îi spuneam: „Mama, știai că vii la ședința cu părinții, de ce nu ți-ai pus mănuși că uite ești mov pe mâini?”. Iar ea îmi răspundea: „Teona, pe mine nu mă interesează ce se vede, ci ce se aude. Mie îmi crește inima când dirigintele tău îmi spune că ești cea mai bună”. Era foarte muncitoare, dar și feminină. La ea nu exista palmă ridicată sau amenințare, însă când ea articula cuvintele, îți dădeai seama că trebuie să schimbi ceva. Și nu ne-a crescut ca la carte, ne-a lăsat să alegem noi. Mama nu avea o imagine, mama era un întreg univers. Reperul, modelul, criticul și umărul meu. Cioran spunea că numai Dumnezeu are privilegiul de a ne abandona. Oamenii fie îți întorc spatele, fie pleacă. Mama nu m-a abandonat nicio clipă, ci doar a urcat trepte să mă vadă de sus.

În vocea ta și în cuvintele tale găsesc o mare aplecare către credință și religie. Probabil de la mama. Dar Dumnezeul ăsta ți-a și luat-o și ți-a dat mulți alți bolovani de dus. Cum se împacă lucrurile astea?

Eu cred că am stat la masă cu Dumnezeu de mai multe ori, iar nota de plată tot nu o achitam eu, ci El, asta după ce îmi negociam toate trăirile astea. Nici când am pierdut-o pe mama nu am fost revoltată că de ce mi-a luat-o, pentru că mă gândeam că ea e mai bine acolo unde e. Când m-am trezit singură că trebuie să cresc un copil, la fel. Elena trebuia să se nască cu malformație, a fost o perioadă super grea, în care mă retrăgeam către Dumnezeu și iată că s-a întâmplat un miracol. Stăteam cu săptămânile la mănăstirea Secu și simțeam că am dialog direct cu el și încercam să-i explic, deși poate că-l supărasem pe alocuri cu deciziile mele. Mi-a dat cât am putut să duc și poate o să-mi mai dea, dar mereu am știut că finalul o să fie apoteotic. Nu știu dacă s-a încheiat purgatoriul meu, îmi place să cred că da, dar nu știu și atunci sunt pregătită.

Trecând prin toate astea, mi se par mizilicuri restul și nu mi se pare nimic greu prin ce am trecut. Poate doar dacă stau și istorisesc cât de greu mi-a fost la 21 de ani, la 24, la 26, parcă mai am momente în care mă gândesc că am avut poate o viață grea. Însă, fără să judec, consider că am trăit o viață în care am primit niște lupte și în care am luptat ca un soldat. Dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat viața asta, nu aș fi avut contextul de a demonstra că pot. Și am putut pentru că El mi-a fost alături. Oricum cred că Dumnezeu este ocupat cu lucruri mult mai importante. Ne lasă să ne descurcăm uneori. Lasă canalul deschis, în schimb, și orice rugăciune ajunge la el. De anul trecut, mai glumesc eu, simt că am semnat contract cu El. Mi-a dat o nouă viață. Sper în asta să fiu mai echilibrată în decizii (măcar în asta să nu fiu proastă, cum mai glumesc cu prietenii)

Dar ce s-a întâmplat cu mama?

Noi suntem din Lunca Pașcani, un cartier mic de lângă Pașcani unde două lucruri merg foarte repede: vorbele oamenilor și vântul. Mama a murit de fibroză miocardică. Avea 44 de ani.

Când ea a murit, erau foarte multe speculații și a trebuit să așteptăm un an să fie necroza făcută și să știu de ce a murit mama. Au fost simple suspiciuni și știam doar că i-a cedat inima.

Nu știu cum, dar mama știa că o să plece și și-a pregătit tot terenul. La Crăciunul din 2013 cumva ne-a pregătit și pe mine și pe fratele meu. Mama îmi spunea niște lucruri pe termen lung care păreau mai degrabă proiecțiile unor vise: „frate-tu o să intre la poliție, o să aibă serviciu cald, familie casă. Dar tu, Teona, tu trebuie să te faci învățătoare, să-ți faci copii, să te liniștești, să nu mai fii așa agitată. Asta în condițiile în care, la 20 de ani aveam prezentări de modă cu haine făcute de mine”.

Nu am băgat-o prea mult în seamă atunci. Pe 2 ianuarie, mă căuta la dialog: „hai să vorbim!”. Pe 5 ianuarie era sfânta Teona și țin foarte mult la sărbătoarea asta de când mă știu, pentru că tot timpul găseam sub pernă bani. Mi-a pus bani sub pernă și mi-a pus mai mult decât îmi punea în mod normal. Peste patru zile urma să predau la clasa a XII-a, un proiect al meu de la pedagogie. Sfânta Teona picase într-o zi de duminică și i-am zis mamei: „Știu că e ziua mea, dar trebuie să mă duc în Iași să-mi termin materialul de prezentat”. Ea a insistat să plec a doua zi, însă eu am zis că nu pot, că trebuie să merg să lucrez.

Aveam o rutină și în fiecare dimineață când plecam din casa în care stăteam în chirie și până în stația de tramvai, vorbeam cu ea la telefon. Am sunat-o a doua zi de dimineață, pe 6 ianuarie, nu-mi răspundea. Am tot insistat, dar nimic. Am coborât în stație, la facultate, m-am dus la seminar și pe la ora 9 a început să-mi bată inima cu putere. La pauză am sunat-o iar pe mama și nu mi-a răspuns. Apoi am primit mesaj de la cumnata mea care îmi spunea că mama se simte puțin rău și mă întreba unde găsește nu știu ce prin casă.

Am alergat spre gară să mă duc la Pașcani, m-a prins din urmă o colegă că-mi lăsasem geanta la facultate și tot drumul până la Pașcani am plâns non stop, fără să știu de ce.

Chiar în ziua aia părinții mei trebuiau să divorțeze și mă gândeam că poate au fost foarte de dimineață la tribunal și mama s-a supărat pe acolo. Când am ajuns, era furnicar la mine la poartă. Din ce mă apropiam de poartă, veneau oamenii la mine plângând și îmi spuneau să fiu tare. Când am intrat în casă…ea era acolo, acoperită. 3 ambulanțe încercau să o salveze până să ajung eu… Știu că m-am întors către ei și le-am zis că: „Stați puțin, mama nu e moartă. Ce faceți?”. Prietena mamei m-a ținut și m-a îndemnat să-mi iau rămas bun că trebuia dusă la legist pentru că fiind sub 60 de ani era moarte suspectă. Când am văzut-o, singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-i zic: „Mama, cum să nu mă vezi tu mireasă?”. Ea tot timpul vizualiza momentul ăla în care o să fiu eu mireasă. Îmi promisese că ea îmi va face rochia.

Citește: Temerar în lupta cu cancerul: Emanuel Schipor, Leul Curajos care îi învață pe copiii bolnavi de cancer cum să învingă boala, motivat de propria victorie

Următoarele zile pentru mine au fost de foc. Am intrat într-un șoc și am început să mă comport puțin irațional, dar cum știam că i-ar fi plăcut ei. Știam că mama zicea să nu călcăm pe covor, să nu pătăm mobila, să avem grijă de lucruri, iar eu încercam să-i urmez toate instrucțiunile cu toți cei care erau în casă. Veneau oamenii și puneau ceașca de cafea pe o mobilă pe care ea a adus-o din Italia și eu mă întorceam către ei, exact cum ar fi făcut ea, să le atrag atenția. Sunt o perpetuare a ei…sau am fost…pentru că eu, spre deosebire de ea, am reușit să stopez multe lucruri. Aveam 27 de ani când ceream un divorț.

Otilia Gherasim: „Când avea Elena un an, am decis să divorțăm, cu o lună înainte să fie nunta”

Hai să vorbim puțin și despre copilul făcut în afara căsătoriei și anulatul nunții… În acest tablou al credinței și al învățămintelor primite de la mama ta, ce a făcut Teona?

Să știi că eu am fost în derivă destul de mult timp. Când s-a prăpădit mama, eu eram în ultimul an de facultate, trebuia să ajung educatoare. Se căuta reporter la presa locală din Pașcani, am fost acceptată și mi-am dat seama că-mi place foarte mult presa. Am început ca un simplu reporter, iar acum sunt jurnalist național. Ulterior, m-am mutat în Iași și începeam să-mi doresc tot mai mult un copil.

Câți ani aveai?

26.

La 26 de ani tu îți doreai foarte mult un copil?

O, dar îmi doream de mult. Iubesc foarte mult copiii, iar în capul meu era ideea că umple golul lăsat de mama. Și tatăl Elenei și-a dorit foarte mult un copil, ne știam din facultate și în 2017, pe final de an am rămas însărcinată. Am avut o sarcină foarte dificilă, știam că se naște cu malformație, am stat internată în spital că era iminență de avort, mi-am dat demisia de pe unde lucram pentru că știam că trebuie să fiu calmă și tatăl Elenei a plecat pentru o perioadă. Într-un final s-a întors, am făcut o cununie civilă, s-a născut Elena fără nicio malformație, un miracol venit prematur, de numai 2,4 kilograme.

Când avea Elena un an, am decis să divorțăm, cu o lună înainte să fie nunta pentru că ne pierduserăm foarte mult pe traseu și era o relație foarte toxică pentru Elena. Am ales copilul.

Pentru mine era foarte important să nu fac a doua greșeală din punct de vedere al credinței. Aveam deja un copil înafara căsătoriei, nu avea rost să-mi mai pun și cununa ca apoi să divorțez. De ce? Doar ca să mă îmbrac în alb și să am alai de nuntă? Aș vrea să ajung în fața altarului o singură dată. Poate nu altar, ci un hambar sau curtea casei noastre, dar să fie omul care-mi aduce liniștea.

Eu am plecat din căsnicie cu o lună înainte de nuntă. Era rochia luată, nașii aleși, formația plătită, restaurantul, meniul, tot. Nunta ar fi ieșit impecabil, însă chipul meu din fotografii ar fi trădat adevărul din spate și nu mai voiam mărturii false 🙂

Am crescut-o pe Elena singură până pe la 3 ani jumătate, când și-a dat seama tatăl ei că acest copil e senzațional. De atunci a devenit prezent în viața ei. Se întâmpla pe la jumătatea tratamentului meu și după ce mă chemase în instanță că m-am mutat în alt oraș să mă tratez.

Ne întoarcem la cancer. Cred că dacă mi s-ar fi întâmplat mie acest diagnostic, primul meu gând era „ce se întâmplă cu copilul meu?”

De asta m-am și comportat tot timpul ca și cum sunt sănătoasă, pentru ea. Nu m-am gândit la moarte, deși citeam în ochii medicilor că nu e bine, că e galopant și e stadiul III. După diagnostic nu am spus nimic nimănui timp de 2 săptămâni. Apoi i-am adunat pe toți și le-am zis că am cancer, mă duc și mă tratez. Am avut o prietenă care mi-a zis – atât a putut ea să livreze – : „Teona, am vorbit cu soțul meu și o creștem noi pe Elena”. A fost jihad. „Cum să o creșteți voi pe Elena? Nu o crește nimeni în afară de mine”. Nu a fost niciodată ideea că nu o să mai fiu.

Otilia Gherasim: „Pierderea mamei, divorțul și creșterea singură a copilului le-a dus de una singură, dar acum a ridicat steagul păcii”

Nu te-ai gândit niciodată?

Nicio secundă! Da, ok, este cancer, este o nouă luptă. Aia e! Știam că nimeni nu o să se ocupe de copilul meu cum m-aș ocupa eu. Și nici nu am fost șocată, frustrată, victimizare, nimic. Am fost foarte calmă. Sigur că am mai plâns în unele momente, mai ales când aveam dureri. Mergeam la chimio, apoi mergeam și îmi luam copilul de la grădi, mă culcam și apăreau durerile. Dar erau ochișorii ăia care îmi spuneau că trebuie să mă ridic. Ea a știut doar că mi-a scăzut imunitatea și că a trebuit să mă tund pentru că am nevoie de calciu. Nu există cuvântul de șase litere, m-a văzut tot timpul machiată, aranjată, îmi aducea pastilele când aveam nevoie, acum știe că mă iau bufeurile, dar nu a fost nimic traumatizant pentru ea, cel puțin așa sper. M-am tuns în prezența ei ca să „am calciu”. Este un copil foarte puternic, colorat, mereu cu zâmbetul pe buze și învăț de la ea foarte multe. Elena este terapie.

Eroii se nasc în spitale de maternitate, apoi cresc părinți fericiți.

S-a întâmplat să o duc mai devreme la grădiniță pentru că aveam Live, s-a întâmplat și să stea în mașină cât eu intram în direct, și nu în fiecare zi o lua mama ei de la grădiniță. De la ora 16.00 telefonul meu devenea comoară. Începeam să sun oameni să văd cine poate merge să o ia de la grădiniță. Într-o zi o lua Ana Maria, sau nana, în alta unchiul, a fost și Vlad cu Măriuca, într-o zi i-a dat să mănânce Ofelia și în multe altele Ema, Ștefania, Delia, Rafaela, Roxana, Mihai Chiperi, Irina, Alice sau Mădălina. La balet mergea cu Marina. Am avut sprijin și sunt recunoscătoare.

Elena trebuia să fie Balanță, dar a devenit Fecioară odată cu prematuritatea din certificat. Pentru toți cei care o cunosc, migdalata noastră nu a fost niciodată prematură, ci mai degrabă precoce.

Din septembrie anul trecut și până acum a schimbat două grădinițe și două orașe, dar nu s-a plâns decât de dor. Dor de oameni, nu de locuri, dor de prieteni, nu de casă.

Astăzi ne privim reciproc cu aceeași admirație mută. Nu i-a fost ușor să mă privească cum trec prin schimbări majore, dar întotdeauna m-a văzut frumoasă. Când am știut că voi învinge un stadiu III al diagnosticului, m-am întors către ea cu aceeași recunoștință, cu aceeași primă privire tradusă: Am reușit, Elena!

Chapeau, ma petite /grande fille!

Apoi m-am hotărât să fiu fericită, pentru că îmi face bine sănătăţii.

Viața este artă. Fiecare dintre noi este un cântec, o strofă dintr-o poezie, un roman sau o pânză pe care o pensulă așterne niște culori. Un menuet ce-și poartă pașii prin marele salon universal din care facem parte cu toții. Suntem piesa cea mai importantă din această operă. Trebuie doar să ne privim în oglindă, să zâmbim și să acceptăm. Astfel vom înțelege că suntem acea bucată de lut care trebuie să întregească marea lucrare, iar după ce-ți vezi vânătăile din genunchi, aruncă-ți privirea în spate pentru că între timp ți-au crescut aripi. Dumnezeu nu eliberează certificate de garanţie, dar te lasă să iei viața de la capăt într-o zi oarecare…un 13 ianuarie, un 16 iunie…

Dar când ai aflat diagnosticul, cum ai reacționat?

Am fost lucidă cap coadă. Doar prezența nanei Elenei în fața spitalului m-a făcut să plâng, însă, în rest, eram pregătită de o ultimă luptă. Așa am simțit. O luptă pe care știam că trebuie să o câștig. Pentru mine, pentru Elena și pentru că mai am multe de oferit. Diagnosticul nu a fost ofertant. Stadiul 3 galopant…

Nu voiam să trec în concediu medical. Voiam să lucrez, să simt pulsul, să nu mă simt bolnavă. Am trăit prin scris în tot acest an. Ce nu puteam arăta, puneam pe hârtie.

Pe 8 martie am anunțat și în rețelele de socializare pentru că voiam să evit telefoane curioase. Postarea era așa:

„Astăzi vorbesc despre lupta unui om care te roagă să nu îi scrii, să nu îl suni, să nu îl cauți.

Ce este femeia?…Trup, suflet, rațiune și multă iubire. Ea este ființa care suportă cele mai multe transformări, dar care rămâne în esență doar o reprezentantă a sexului slab. Și, deși văzută ca a fi slabă, după ce devine mamă, ea este capabilă să se metamorfozeze pe rând în leu, zeiță, profesoară sau psiholog.

Dincolo de toate, unele mame sunt acuzate de masculinitate, altele de prea multă feminitate, sau chiar nuditate. Devin ținte în care se poate trage ușor, în funcție de camuflajul pe care îl aleg să le acopere trupul.

În fiecare zi ducem un război interior prin care nu vizăm eliminarea inamicului, ci urmărim pacea. Suntem soldatul pregătit mereu pentru luptă. Dar sufletul femeii nu este câmp de luptă. Nu ar trebui să fie!

Azi nu este despre mame, ci despre războaiele câștigate de ele…

Teona a uitat cum este să ceară ajutorul și nu pentru că nu l-ar fi primit, ci pentru că se credea singură pe front.

Pierderea mamei, divorțul și creșterea singură a copilului le-a dus de una singură, dar acum a ridicat steagul păcii.

La începutul acestui an a fost diagnosticată cu cancer de sân și și-a promis că este ultimul ei război. Și-a pregătit inclusiv armata pentru a-l câștiga. Zilnic o instruiește și este mulțumită de rezultate. „1.000.000 de soldați intră într-un copil care-și motivează mama”, ne asigură ea. Are alături OAMENI ămeizing, medici buni și un psihic în erecție. Mi-a spus că vrea să-și facă publică povestea, asumată și că s-ar bucura să nu fie considerată un Breaking News, oricât de mișto ar părea detaliile care dau dramaturgia. A lăsat și un mesaj:

„La mulți ani, mamelor! Trăiți în liniște și nu vă mai înrolați în războaie care nu sunt ale voastre sau în care trebuie să luptați singure! Acceptați ajutor când vi se oferă și învățați să-l solicitați atunci când propriile arme nu sunt îndeajuns. Sau, cel mai bine, renunțați de tot la lupte inutile. Așa cum pe mine m-a învățat un diagnostic”.

Ai spus că nu ai simțit negarea, șocul, furia. Care a fost cel mai greu moment din tot anul 2022?

Am auzit o vorbă foarte deep: Când nu mai plângi, înseamnă că te-ai vindecat. Ei bine, vestea despre care îți spun îmi aduce și acum lacrimi. Nu voi mai avea copii! A fost crunt! Am plâns o săptămână în fața tuturor! Fratele meu m-a întărit la telefon, Emei i s-a făcut rău când m-a auzit cum eram și cred că a fost prima dată când am fost efectiv slabă. Atunci mi-am urlat durerea. Nu suportam să mai aud: „O ai pe Elena”, în vreme ce eu mă visam mamă de Alexandru! Atunci am simțit că am cuvântul ăla din 6 litere. Atunci am testat și emoțiile astea. Cancerul mi-a luat această bucurie, și îmi era ciudă că nu am știut să mă bucur când am avut-o pe Elena. Credeam că voi putea rescrie povestea altfel cândva, însă anumite cărți nu au și volumul doi. Ai doar un bestseller și atât. Spun asta pentru că Elena este un copil tare reușit deși a crescut într-o familie monoparentală și cu o absență paternă. După ce am urlat în pernă suficient, a încolțit ideea adopției. Nu acum, însă acesta este visul meu. Să reușesc să adopt!