Unele albume ne însoțesc o vreme. Unele voci devin iubiri de-o viață.
Ori de câte ori o întâlnesc pe Rozana Mihalache, am senzația că undeva în fundal se aude vocea lui Leonard Cohen. Îl iubește de când era adolescentă, a corespondat cu el și a mers pe urmele lui în Hydra. Acolo a scris mare parte din Sunt aici, primul ei volum de (ne)poeme.
Rozana este poetă și coordonatoare artistică a clubului Green Hours, casa jazzului din București. Dacă o asculți vorbind sau îi citești poemele, ai senzația că își poartă iubirile, despărțirile, pasiunile și absențele ca pe niște șiraguri de perle. Ceva din muzica și poezia cu care trăiește pare să o însoțească peste tot.
Și pentru că muzica este atât de prezentă în viața ei, am rugat-o pe Rozana să ne dezvăluie câteva dintre piesele și albumele care i-au fost alături de-a lungul timpului.
Care este prima melodie de care îți amintești că te-ai îndrăgostit? Unde o ascultai și ce îți plăcea atât de mult la ea?
I’m Your Man – Leonard Cohen. Eram în clasa a IX-a și tocmai mă împrietenisem cu un coleg pe care-l pălmuisem inițial, pentru că-mi zisese ceva foarte urât. El mi l-a adus în viață pe Cohen și țin minte și acum fluturii din stomac și din genunchi care mă ridicau de la sol. Nu cred că era vorba doar de melodie, de versuri, ci de o lume întreagă pe care cea mai frumoasă voce mi-o așternea la picioare. Părea că privesc Pământul de sus.
Theo îl chema pe băiatul care mi l-a prezentat pe Leonard Cohen. Și totul a pornit de fapt de la o carte, Beautiful losers, pe care i-o făcuse cadou mamei lui. Înțeleg că nu s-a simțit prea flatată de alegere, așa că romanul a ajuns la mine. Frumoșii învinși a însemnat și firul roșu care m-a condus la muzica lui Cohen. Și de atunci o tot descopăr, mă tot înfrupt din ea.
Prietenii mei, Theo și Leonard, au plecat. Acum ei privesc Pământul de sus. Și îmi place să cred că, din când în când, ne facem cu mâna și ne trimitem bezele.
Ce melodie sau album îți amintește imediat de o perioadă din copilărie ori adolescență? Povestește-ne puțin despre viața ta de atunci.
Fată dragă – Mădălina Manole. Radio Vacanța, august, Sf. Mărie, concertele de pe scena radioului din Mamaia, o fotografie cu ea, pe care am primit autograf. Am pierdut fotografia, dar îi țin minte semnătura cu înflorituri.
„Fată dragă nu fi tristă / Fiindcă e păcat / Fără lacrimi nu există / Dor adevărat”.
Mi-e dor de mine mică, așteptând-o pe fata cu părul de foc pe plaja încinsă de la Mamaia. Țărmul infinit, felul în care se colora cerul la apus, algele, drumul prin apă, până la bazin, apoi până la gât, gustul mării, piersici zemoase, spălate cu apă minerală, nisip pe coate, satul de vacanță, cu mirosul lui de porumb fiert și vată pe băț. Norișori ambulanți. Era singura mea vacanță, singura noastră vacanță din an și ne puteam preface, eu, mama și tata – dar mai ales eu – că suntem o familie obișnuită, adică fericită. Cred că încă am rămas cu impresia că familiile fericite sunt cele obișnuite. Dar cine nu-și dorește să fie ieșit din comun?
Există o piesă pe care o asociezi cu o persoană importantă pentru tine? Cum a ajuns să îți amintească de ea?
Caramels, bonbons et chocolat, adică Paroles, paroles – Dalida și Alain Delon. Mama mea nu vorbea franceză, dar cred că înțelegea, știu că îi plăcuse mult când a studiat-o – prea puțin – în clasele primare. Iar mama mea, îndrăgostită de Alain Delon, adora această melodie. Nu aveam la ce să o ascultăm când eram eu mică, dar când o auzea la radio sau mai târziu, când mi-a luat, cu mari eforturi financiare, calculator și am descoperit eu Winamp-ul, respectiv piesele pe repeat, ceva în privirea ei se schimba.
La 48 de ani ai ei (neîmpliniți) și 22 ai mei (recent împliniți), când mama a intrat într-o comă din care nu a mai ieșit, într-unul din eforturile mele de a ajunge la ea, am pus Paroles, paroles pe telefon, la terapie intensivă, și au început să-i curgă lacrimile. Medicii nu au avut nicio explicație. Creierul îi era inundat de sânge. Dar eu am știut că mă auzea și că nu mai avea mult până să plece de tot. Eram amândouă împăcate.
În 2017, când a venit Alain Delon la TIFF, l-am întâlnit pe stradă în Cluj, în fața restaurantului unde mă așezasem cu o prietenă. Era superb. M-am gândit la mama și am simțit că-mi face cu ochiul.
Ce album ascultai într-un moment în care viața ta se schimba?
Getz/Gilberto, în Hydra, 2018, de ziua mea. Când am împlinit 30 de ani, am mers în Hydra, pe urmele lui Cohen, cu prietena mea Cătălina. În seara în care am ajuns, am intrat într-un bar, în care am aflat de la patron că mai mergea și David Gilmour, și pur și simplu ne minunam de insuportabila ușurătate a frumuseții.
Ne-am așezat într-un colț, din boxe se auzea albumul Getz/Gilberto și barmanul făcea gin tonic fosforescent. Acolo am împlinit 30 de ani. Un an mai târziu publicam prima mea carte de (ne)poeme, scrisă în mare parte în Hydra și ilustrată de Cătălina Flămînzeanu.
Însă povestea acestui album care s-a culcușit în inima mea merge și mai departe. În vara lui 2019, o rog pe Cătălina să-mi aducă din Santorini o pereche de cercei roșii pe care eu ezitasem să-i cumpăr. Prima oară cînd i-am purtat, Ana Dubyk, o cântăreață de jazz care-mi place mult, s-a uitat într-un asemenea fel la ei, că mi i-am scos din urechi și i-am pus în palmă.
Trec cîteva săptămâni și Ana îmi scrie că s-a văzut la Plai Festival cu Bebel Gilberto, fiica lui João Gilberto, și atât i-a admirat cerceii, că Ana i-a făcut cadou. Bebel a cântat prin lume purtând cerceii mei roșii. Asta dacă mai era nevoie de vreo dovadă cum că Pământul e rotund.
E vreo melodie care te duce înapoi la o poveste de dragoste? Ce îți amintește despre acea perioadă?
I Will Wait for You – Nana Mouskouri și Michel Legrand din Les parapluies de Cherbourg (deși nu-mi plac musical-urile).
El găsise mai multe variante și a făcut un playlist, inclusiv variațiuni pe această temă. Credeam că acela e drumul meu, că toată frumusețea s-a strâns într-o cadă plină de spumă, în care beam șampanie și ascultam versiunea lui Sinatra de la I Will Wait For You. Dar curând spuma s-a risipit și au rămas doar trupuri goale care nu se mai recunoșteau. M-a părăsit între zboruri, în aeroportul din München. A încercat să revină de câteva ori. I-am scris un blestem de dragoste.
Mă sună de ziua mea. Sper că a șters acel playlist.
Ce piesă ai descoperit la un concert sau într-un loc anume și nu mai poți asculta fără să te gândești la seara aceea?
Nu e un loc, e un film. Love Actually. De atunci o iubesc pe Joni Mitchell. Așa am descoperit Both Sides Now și de fiecare dată când o ascult, mă gândesc la filmul meu preferat de Crăciun.
Ai un cântec sau un album la care revii când îți este greu sau când ai nevoie de curaj? Ce face el pentru tine?
Why Don’t You Try – Leonard Cohen. Doar ascultați versurile.
Și, când eram mai tânără, când mă simțeam frumoasă, eventual înainte de vreo întâlnire, aveam plăcerea vinovată de a asculta Eric Clapton – Wonderful Tonight.
Ce ascultai când erai mai tânără și ai redescoperit cu alți ochi mai târziu? S-a schimbat muzica sau te-ai schimbat tu?
Sunt destul de constantă în gusturi. Dar am mici plăceri – să le zicem vinovate: Dan Spătaru, Whitney Houston, Mirabela Dauer, Eminem. Nu ratam Cerbul de Aur sau Festivalul de la Mamaia.
Iar aseară m-am trezit lăcrimând la trecerea de pietoni pentru că dintr-o mașină se auzea Adrian Minune – De ce mă părăsești iubirea mea. Când eram mică, nu exista duminică fără miros de grătar și sunet de manele din vecini. Iar unele erau bune. Nu se compară cu muzica lăutărească pe care o ador, nu vorbim de un tezaur aici, dar vorbim despre o perioadă destul de lungă în care oamenii au plâns pe manele. Și mi se pare mai adevărat să plângi pe manele vintage decât pe Selly, să zicem.
Ce piesă spune ceva despre tine acum? Nu neapărat preferata ta din toate timpurile, ci una care se potrivește cu felul în care te simți în prezent.
Nick Cave – Get Ready For Love.
Sunt alți artiști, alte piese sau alte albume de care te leagă o poveste anume sau care te fac să te simți într-un anume fel? Ni le poți împărtăși?
Cred că sunt zeci, cel puțin. Dar știi cum e, când ai presiunea momentului nu te poți gândi la tot.
Tom Waits îmi amintește de cineva care mi-a schimbat viața și pe care-l salut tot trimițând bezele spre nori. Patti Smith mă plimbă cu gândul la o iarnă în care un bărbat pe care-l iubeam m-a dus să văd cai în Dieppe, pe malul mării, acolo unde picta Monet, muzica lui Bach sau Claudio Arrau interpretând Valsurile lui Chopin mă fac să mă gândesc la perioada în care eram însărcinată și ascultam multă muzică clasică.
Arturo Benedetti Michelangeli și Maurizio Pollini mă fac inevitabil să plâng.
Eu am avut un playlist când am născut. Mă mir că încă mai pot să ascult piesele alea.
The Doors îi puneam fiicei mele când era foarte mică.
Iar Serge Gainsbourg ascult când sunt în dispoziție festivă și senzuală.
Are sens? Nu, nu-i așa? Je m’en fous pas mal.
Foto principală: Raluca Duțescu
