Căutare

Share this article

Dacă urmăriţi, o dată la patru ani, ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice şi dacă aveţi răbdare, la defilarea delegaţiilor, pînă spre capăt, atunci veţi observa, în mod sigur, trei sau patru persoane cu pancarta şi drapelul Republicii Vanuatu: conducătorul de delegaţie, vreun oficial, un arbitru şi, poate, un sportiv sau doi. Nici nu au cum să fie prea mulţi, ţara toată numără în jur de două sute şi cinzeci de mii de locuitori, cu tot cu cei din delegaţie.

Poate că pentru majoritatea românilor acest micro-stat din Oceania, această conglomeraţie de insuliţe din Pacificul de Sud nu ar fi însemnat nimic, dacă nu s-ar fi pomenit recent numele Vanuatu în contextul ordonanţei 13, cea cu „dezincriminarea” corupţiei. Pentru că, acolo, la capătul lumii, un om politic, ajungînd să-l înlocuiască pe preşedintele ţării pentru cîteva zile, s-a autograţiat! (totuşi, o bilă albă pentru politicienii din Vanuatu: niciunul nu are doctorat plagiat. La ei nu există nicio Universitate!).

Pentru mine Vanuatu înseamnă mai mult decît un fapt divers pentru că am petrecut acolo o săptămînă, în iunie 2007. După două luni de stat şi scris în Noumea pentru Cartea de la capătul lumii (Polirom), am ales să ieşim din peisaj, pînă la plecarea spre România, adică o săptămînă, şi am ales cel mai apropiat vecin al Noii Caledonii, Vanuatu, la o oră de avion. (În ediţia a doua  a cărţii, publicată în 2015, tot la Polirom, am evocat şi această călătorie de o săptămînă, mai pe larg).

Am ales să stăm doar în port-Vila, capitala ţării. O aşezare alcătuită dintr-o stradă largă şi lungă, urmărind contururile unui golf şi  avînd, de-o parte şi de alta, frişopuri (duty free, adică). Pentru că nu există taxe, toată ţara e un frişop. La unele găseşti şi mărfuri nefalsificate!

Singurul punct din programul nostru de acolo era întîlnirea cu un personaj extraordinar, Nicolai Michoutouckine (Mişutuşkin, în grafie românească), un pictor rus născut în Franţa şi stabilit în Vanuatu, după cîţiva ani petrecuţi în Noua Caledonie. (La trei ani după trecerea noastră, NM s-a stins din viaţă).

„Şi cum dăm de el?” – l-am întrebat pe Max Shekleton, consulul onorific al Marii Britanii în Noumea, cel care ne-a şi spus, de altfel, să-l căutăm. „N-aveţi cum să nu daţi de el. În cel mai rău caz, întrebaţi pe oricine de pe stradă unde să-l găsiţi pe pictorul rus.”

Am dat de el chiar „în centrul” localităţii, avea o galerie de artă (sînt două în total). L-am recunoscut, deşi au trecut anii peste el lăsînd semne,  era, încă, un bărbat frumos, cu o barbă albă, îmbrăcat cu un fel de cămaşă bizară, colorată, un model făcut de el însuşi. Prima surpriză: ni s-a adresat, în româneşte cu „Bună ziua, ce mai faceţi?”. Asta e normal să ţi se întîmple în Roma, în Paris, în Chicago, dar, în Vanuatu?! Primul alb pe care-l vezi să te salute în româneşte?! Mai ştia cuvinte, fusese de două ori în România, înainte de ´89, la Institutul Aslan, era prieten cu regretatul Paul Barbăneagră, exilatul la Paris… (dar asta e o altă poveste).

A treia zi, cînd i-am vizitat casa de pe malul mării, un domeniu de un hectar pe care se află răspîndită cea mai mare colecţie de totemuri din Pacificul de Sud, m-a mai uimit ceva: o icoană ortodoxă pe care scria „Măicuţa Domnului”, cumpărată  într-una din vizite. Icoană românească în Vanuatu!

Am petrecut cîteva ore bune împreună, am aflat de la el poveşti extraordinare despre cultul cargoului, o religie nouă născută în zonă (adică răspîndită şi în Papua-Noua Guinee, şi în Insulele Solomon), am reuşit să-i iau şi un interviu în care a povestit o parte din viaţa sa aventuroasă, despre drumul pe jos din Paris pînă în India, drum care s-a terminat la Sydney! Şi altele, şi altele. Aşa, ca să rămînă o dovadă. 

Ar mai fi multe de spus, dar, pe repede înainte vă mai reţin cu două vorbe.

Populaţia majoritară trăieşte în triburi şi, acolo, în mediul lor natural, pentru că e vorba de tropice, nu e nevoie de îmbrăcăminte. Băştinaşii îşi pun haine pe ei doar cînd merg la oraş. Şi, totuşi, bărbaţii poartă, la ei acasă, un etui penian, un fel de ţeavă protectoare, care se numeşte în două feluri (în limba bişlama): big namba şi smol namba. Atică sînt triburi care poartă big namba, în vreme ce altele se mulţumesc cu un namba mai mic. Dar, se spune, mărimea etuiului nu e întotdeauna în strînsă legătură cu mărimea conţinutului!

Dacă ajungeţi în Vanuatu, neapărat să încercaţi carnea de vită, una dintre cele mai bune, spun cunoscătorii. Animalele sînt hrănite cu tot felul de ierburi aromate şi asta se simte şi-n biftec, şefi bucătari din toată lumea îşi doresc să se întîlnească, măcar o dată în viaţă cu această carne de vită ! Vorba imnului vuanuatez: Yumi, Yumi, Yumi.

Citiţi şi: Ioan T. Morar s-a mutat de 4 ani în sudul Franţei: „Îmi doresc tot ce am. Sunt fericit!”

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO