Căutare

Share this article

Ioana Chicet-Macoveiciuc este cunoscută în blogosferă ca „prinţesa urbană”, aşa cum se numeşte blogul său. Scrie cu sinceritate despre experienţele sale – de la călătorii sau iubire, la ceea ce înseamnă să fii mamă. Titlurile cărţilor sale („O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă”, „Te iubesc orice-ai face”, „Mami, e gata?”) vorbesc de la sine şi întăresc tematica pe care Ioana a adoptat-o pe blogul său şi în evenimentele pe care le organizează.

Ai pornit blogul „Prinţesa Urbană”, având o altă tematică. Cum s-a întâmplat shift-ul către parenting şi cum ai devenit o sursă de inspiraţie pentru mamele-urbane?

Scriu pe blog de aproape unsprezece ani şi întotdeauna am scris despre mine. E un blog personal, pe care scriu ca să mă vindec, ca să mă exprim, ca să găsesc acceptare şi ca să fiu de folos altora care au nevoie de acceptare şi vindecare. Blogul nu este o strategie, n-a fost niciodată. E un loc de terapie, iniţial pentru mine, acum s-a transformat într-o comunitate de oameni care încearcă să fie şi să facă mai bine. Cât călătoream mult, scriam mult despre călătorii. Când vizitam restaurante şi cinematografe, am scris despre asta. Când m-am îndrăgostit, am scris despre iubire. De când am rămas însărcinată, acum şase ani, scriu mai mult despre viaţa de mamă, despre copii, despre joc şi joacă, pentru că asta fac şi asta sunt acum.

Dacă acum câţiva ani „prinţesa urbană” era o sintagmă care te definea, cum te-ai numi acum, dacă ai începe un blog? Te-a schimbat maternitatea?

Nu ştiu dacă m-a definit vreodată cu adevărat sintagma asta, a fost o glumă de tânără îndrăgostită, cu fluturi în cap. Nu ştiu ce domeniu ar avea acum blogul meu, poate numele meu, poate un amestec de gânduri de femeie, mamă şi scriitor. Nu e cazul să mă gândesc la asta, pentru că se pare că sunt legată pe vecie de brandul Prinţesa Urbană. 🙂

Maternitatea m-a învăţat să nu mă grăbesc, să nu mai scormonesc trecutul şi să nu mai planific viitorul. M-a învăţat să mă iert, să-mi dau pauze, că sunt demnă de iubire şi că e foarte fain să stai tu cu tine, măcar câteva clipe pe zi. De când am copiii am învăţat să mă bucur de somn, de mâncare, de cărţi şi de familie.

Vorbeşti cu multă sinceritate pe blog despre experienţele personale. Cât de mult contează această deschidere pentru cititorii tăi? Ai simţit vreodată că ai spus/scris prea mult într-o anumită privinţă?

Da, de multe ori ştiu că spun prea mult, dar asta este un fapt necesar dacă vreau ca textele mele să mişte, să schimbe, să nască emoţii din cele valoroase, grele, esenţiale. Nu poţi mişca un om înşirând informaţii seci. Dacă nu rupi bucăţi din tine, dacă nu te dezbraci şi nu laşi sângele şi rănile la vedere, vei scrie doar nişte texte pe care le vor citi nişte oameni. Dacă vrei ca vorbele tale să mişte lumi, trebuie să te pui acolo, sub ochii şi în mâinile lor şi să accepţi tot ceea ce vor face cititorii tăi cu vorbele tale, cu tine, de fapt.

Spuneai la un moment dat că scrisul e un fel de terapie pentru tine. Cum facem să evităm tabuu-rile din zona de parenting şi de experienţe în creşterea copiilor? De ce nu vorbim (mai ales mamele) despre lucrurile dificile?

Nu vorbim despre ce e greu, despre ce ne doare, pentru că am crescut cu ruşine. E ruşine să spui că nu mai poţi. E ruşine să-ţi speli rufele în public. E ruşine să plângi şi să te plângi. E ruşine să ceri ajutor, trebuie să te descurci, aşa cum s-au descurcat mii şi milioane de femei înaintea ta.

Dar hei, noi nu mai trăim în comunitate acum, nu mai avem satul care să ne înveţe, să ne arate, să ne susţină. Suntem doar noi, departe de familie, cu joburi stresante, cu soţ ocupat, noi, care n-am văzut niciodată vreun bebeluş adevărat până la al nostru, noi, care vedem în filme că la cinci zile după ce naşti arăţi ca înainte de sarcină, ieşi în club cu prietenele şi faci sex cu iubitul.

Iar realitatea te loveşte ca un tir. Maternitatea poate fi grea, dureroasă, chinuitoare la început, dacă ai aşteptări nepotrivite.

Cred că ajută mult să ai alături prietene bune, care să te asculte, să te sprijine, să-ţi rămână alături. Ajută să implicăm tatăl copilului, bunicii, să cerem ajutorul specialiştilor, să nu ne lăsăm să alunecăm pe panta depresiei şi a singurătăţii.

Care a fost cel mai „puternic” mesaj primit de la cititoarele tale? Cum de au ajuns unele dintre ele „guest writeri” pe blogul tău? Nu mulţi bloggeri fac asta.

Invit de câţiva ani cititoarele să scrie articole pe blog pentru că m-am gândit că cei care citesc zilnic s-ar bucura să audă din când în când şi altă voce, să vadă şi alte experienţe şi concluzii decât pe ale mele. Majoritatea celor care au publicat texte pe blog au decis, după ce-au primit valul de comentarii, reacţii şi judecăţi, că nu sunt făcuţi pentru asta. 🙂

Înţeleg de ce, e greu să primeşti tot ce au oamenii să-ţi spună după ce i-ai invitat să-ţi privească inima pe dinăuntru. Uneori e dureros. De cele mai multe ori însă e incredibil şi surprinzător. Oamenii simt, vibrează cu tine, reacţionează, plâng, râd, se schimbă, uneori scriu înapoi să mulţumească. Primesc zilnic mesaje tulburătoare despre efectul pe care-l au cărţile sau articolele mele asupra marilor sau micilor cititori. Ele îmi dau aripi şi mă motivează să scriu zi şi noapte, cât pot de bine şi de adevărat.

Cărţile tale vorbesc (şi în titlu, dar şi printre rânduri) despre iubire. În câte feluri putem spune copilului „te iubesc”?

Copiii ne ascultă cuvintele şi ne citesc ochii, chipul, gesturile. Îi iubim când stăm cu ei, atenţi la ei, pe podea printre jucării. Când râdem sincer cu ei. Când ne tăvălim printre perne. Când putem asculta plânsul lor, deşi el ne doare. Când facem curse cu bicicleta. Când umplem bucătăria cu făină. Când îi apreciem pentru ceea ce sunt şi le spunem asta. Când îi credem şi îi ascultăm şi îi tratăm cu respect.

Dacă ar fi să sintetizezi în câteva cuvinte învăţăturile, experienţele pe care le-ai acumulat până acum (ca mamă, blogger, scriitor etc.) în materie de parenting, ce ai vrea să nu uite niciodată părinţii? Care ar fi mesajul tău?

Părinţii trebuie să ştie că tuturor ne e greu în anumite momente. Că tuturor ne vine s-o luăm la goană uneori. Că toţi suferim şi ne pierdem cu firea. Dar că e important să nu stricăm relaţia cu copiii noştri, care este cel mai preţios lucru din lume. Că este OK şi chiar recomandabil să căutăm ajutor (la treburile casnice, printre prieteni, la soţ, în terapie) pentru a ne păstra un echilibru, pentru a ne împlini nevoile, pentru a ne vindeca rănile copilăriei, iar astfel vom putea fi pentru copiii noştri ghizii şi sprijinul de care au nevoie.

Ce evenimente pregăteşti pentru toamna asta? Ai cumva şi o carte „în sertar”?

Pe 9 septembrie lansez alături de Editura Univers o colecţie de cărţi pentru părinţi numită Educaţie cu blândeţe, din care fac parte deocamdată trei titluri internaţionale foarte bune. Pe 24 septembrie voi lansa următorul roman, care este foarte diferit de tot ce-am scris până acum, este o poveste intensă de iubire. 🙂 În noiembrie va apărea şi următoarea carte pentru copii, care va continua seria cu Ema şi Eric, pe care copiii îi iubesc deja.

De la ce principii nu abdici atunci când scrii? Dar atunci când eşti cu familia ta?

În scris, refuz să mint (ficţiunea nu se pune, aceea este o convenţie, rostită şi asumată din start şi de mine, şi de cititori), nu complic lucrurile, încerc să nu rănesc pe nimeni cu vorbele mele.

În familie, valorile noastre sunt bucuria de a fi împreună, adevărul, respectul, cooperarea şi sprijinul. Suntem aici unii pentru alţii mereu, petrecem mult timp împreună, colaborăm în toate şi ne bucurăm unii de ceilalţi.

Blogul tău este unul dintre cele mai citite bloguri din România. Şi este, spuneai, principala ta sursă de venit. Care crezi că a fost reţeta succesului pentru tine în acest domeniu? Şi ce ingrediente n-ar trebui să lipsească unui blogger care vrea să exploreze acest domeniu?

Nu ştiu care a fost reţeta succesului, nu mi-am propus niciodată sa fac meserie din blog. Acum, ca am ajuns aici şi fac asta, cred că a contat mult că am scris în fiecare zi, cu entuziasm şi plăcere, că nu am spus minciuni, că am încercat să păstrez comunicarea cu cititorii, pe care i-am invitat la evenimente şi întâlniri faţă în faţă, cărora le-am răspuns mereu la mesaje, că am construit cu fiecare o relaţie onestă.

Cred că e imposibil să fii scriitor (de blog sau de cărţi) dacă nu eşti pasionat de scris, dacă nu citeşti şi nu scrii enorm, dacă nu poţi primi constructiv o critică, dacă nu ai timp şi resurse emoţionale să te oferi (aproape) cu totul.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO