Ionuţ Stancovici, omul care face imposibilul posibil pentru copiii fără părinţi şi persoanele cu dizabilităţi. Îi urcă în caiac şi pe schiuri, iar acum vrea să doteze pârtiile cu scaune speciale pentru cei care nu pot merge, dar învaţă să schieze - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Ionuţ Stancovici este un tânăr din Satu Mare care, teoretic, avea tot ce-i trebuie: o sursă bună de venituri, o familie, liniştea de a face ce-i place şi cum îi place. Dar pentru Ionuţ liniştea nu e tocmai un deziderat. Şi-a schimbat aproape peste noapte cariera, trecând din domeniul financiar în cel sportiv fără să clipească. A devenit instructor, arbitru, apoi antrenor al lotului naţional de caiac slalom.

Dar tot nu era suficient, aşa că a început, în cadrul asociaţiei înfiinţată de el, Caiac Smile, să înveţe copiii din casele de copii din judeţ să meargă cu caiacul, să înoate şi să schieze. Apoi a urcat pentru prima dată în caiac o persoană cu dizabilităţi şi misiunea lui avea să fie tot mai clară. Trebuia să-i ajute pe cei cu probleme locomotorii să facă lucruri ce păreau imposibile. I-a dus pe apă, apoi pe pârtii şi i-a învăţat să schieze. A construit scaune speciale pentru ei şi le-a dus pe mai multe pârtii din România.

Acum vrea şi mai mult. Vrea să doteze 10 pârtii din ţară cu scaune speciale pentru persoanele cu dizabilităţi, astfel încât oricine să poată merge acolo şi să înveţe să coboare cu schiurile. Pentru asta are însă nevoie şi de bani, aşa că a pornit o campanie de strângere de fonduri menită să schimbe nu doar accesul celor cu dizabilităţi pe pârtie, dar şi mentalităţi.

Spune-mi, te rog, cum ai ajuns tu să începi acest proiect? Cum ai ajuns să te gândeşti că ai putea duce oamenii cu dizabilităţi pe pârtia de schi?

Când am deschis Asociaţia am mers pe ideea de sport de performanţă, să facem caiac slalom, care este sport olimpic, dar nu era deloc promovat în România. Este un sport care presupune foarte multă adrenalină. Nu ştiu dacă ai văzut vreodată caiac slalom, e partea aia mai extremă, cu râuri de munte, cascade, porţi.

Ionuţ Stancovici, fondatorul Caiac Smile

Ştiam de el, dar nu ştiam că e probă olimpică.

Este şi noi reprezentăm deja de 2 ani România la campionatele mondiale. Juniorii mei, de 15, 16, 17 ani, sunt cei mai tari.

Dacă tot am mers în direcţia asta, te rog să-mi spui mai întâi cum te-ai apucat de caiac. Că de acolo a pornit totul.

Cred că sunt deja 13 ani de atunci. Eram la o partidă de tenis de câmp şi am văzut pe cineva care venea cu caiacul să se dea pe râul Someş, e un râu care străbate oraşul Satu Mare. Şi când am văzut caiacul ăla de plastic a fost ceva… am pus jos racheta şi am fugit la ei să văd ce e acela, cu ce se mănâncă. Mi-au arătat cum funcţionează, s-au dat puţin pe acolo şi i-am rugat ca dacă ştiu pe cineva care vrea să vândă unul, să-mi spună că eu vreau să cumpăr. După 2 săptămâni m-au sunat. Am mers şi l-am cumpărat şi de atunci aproape numai caiac ştiu.

Ionuţ Stancovici: „În caiac ei nu simt diferenţa. Tu nu-ţi poţi da seama cine e cu dizabilităţi şi cine nu pentru că noi folosim partea de sus a corpului, iar partea de jos nu se vede.”

A fost un fel de dragoste la prima vedere?

Clar! M-am îndrăgostit total de sportul ăsta. Am luat atunci caiacul ăla şi m-am dus pe primul lac, să-l încerc. Imediat după, am plecat pe Someş cu el, unde era viitură. M-am răsturnat, am luat vreo 3 rânduri de copaci, am reuşit să-mi scot caiacul dintr-un copac. A fost nebunie curată pentru mine. Mi-am dat seama cât de fain e sportul ăsta pentru că îţi aduce atâta adrenalină. Şi de acolo a pornit toată distracţia.

Înţeleg că tu erai un tip sportiv oricum.

Da. Toată viaţa mea am făcut sport.

Şi mereu ai avut atâta nevoie de adrenalină?

Da. Înainte de asta făceam snowboard extrem. Eram aşa nebun după asta că plecam dimineaţa 200 de kilometri, până la Borşa şi mă întorceam seara. Numai ca să ştiu că urc singur pe munte, cobor printre copaci. Toată viaţa am căutat partea asta de adrenalină. M-a tentat mereu să văd ceva mai deosebit, mai interesant. Am avut şi motoare de viteză, numai lucruri din astea.

Ionuţ Stancovici, fondatorul Caiac Smile

Ai primit tu la naştere o nevoie mai mare de adrenalină.

Cred că. A scăpat mai mult în pahar, la mine.

Să ne întoarcem la caiac!

După ce am început treaba asta l-am dus la un nivel apropiat de performanţă. Am mers să îl învăţ mai bine, am fost în Austria să învăţ slalom. Apoi am pornit Asociaţia, iniţial pentru caiac.

Dar acum mulţi ani am văzut o filmare cu soldaţi americani, veniţi din război cu diverse răni, care când se întorceau acasă erau primiţi într-un club sportiv unde erau învăţaţi să facă sport. Iar primul loc în care erau duşi era caiacul. Atât de frumos vorbeau despre sportul ăsta, spuneau că e singurul loc în care se simt normali. Într-adevăr, în caiac ei nu simt diferenţa. Tu nu-ţi poţi da seama cine e cu dizabilităţi şi cine nu, pentru că noi folosim partea de sus a corpului, iar partea de jos nu se vede.

Şi atunci mi-am spus că dacă voi face vreodată un club sportiv – deja începeam să visez la asta – mă voi îndrepta şi spre ei. Ceea ce am şi făcut! Din primul sezon am luat un băiat care era în scaun cu rotile şi l-am pus în caiac, la piscină, bineînţeles. I-a plăcut foarte mult libertatea de mişcare şi faptul că din exterior nu mai făcea nimeni nicio diferenţă între el, cu dizabilităţi şi oricine altcineva.

Ionuţ Stancovici: „Nu ne permiteam să cumpărăm aşa ceva, dar gândindu-mă că românul a inventat şi chinezul, am luat un prieten care era monitor de ski ca şi mine şi am căutat o soluţie.”

De acolo a început distracţia. Au venit 1, 5, 10, ne-am îndreptat către tot mai multe persoane cu dizabilităţi şi apoi a venit iarna. Noi aveam deja activităţi cu ei, cu copiii din casele de copii, cu copii de la tot felul de asociaţii, din medii defavorizate şi am stat să mă gândesc ce fac cu ei în iarnă. Pentru că tonusul pe care am reuşit să li-l aduc în iarnă, după 3-4 luni în care să nu facă sport sau să nu mai avem contact cu ei însemna că în anul următor ar fi trebuit să o iau de la capăt.

Nu am vrut asta, aşa că am început să citesc, să studiez puţin, să-mi dau seama ce-aş putea să fac ca să-i pun pe schiuri. Pentru ceilalţi, din casele de copii şi din medii defavorizate, aveam fiecare zi de duminică dedicată lor. Luam 10, 20 de copii şi îi învăţam să schieze. Veneau cu noi la pârtie, se bucurau cu noi, râdeau cu noi, îi ţineamă alături, dar nu ştiam ce să fac cu persoanele cu dizabilităţi.

Am studiat sit-ski-ul, scaunele pe care suntem acum pe cale să le ducem în toată ţara, doar că era foarte scump. Ţin minte că am găsit atunci cu 3.500 de euro un sit-ski mai profesionist. Acum e 6.500 de euro.

Nu ne permiteam să cumpărăm aşa ceva, dar gândindu-mă că românul a inventat şi chinezul, am luat un prieten care era monitor de ski ca şi mine şi am căutat o soluţie. Am luat scaunul, am dat jos roţile, i-am pus picioare de fier, l-am pus pe schiuri şi gata, am avut un scaun inventat de noi. După asta l-am dus direct la pârtie, am luat câţiva dintre băieţii cu dizabilităţi, le-am pus casca pe cap şi am zis să vedem ce iese.

Am pornit tot în extrem puţin, dar eu ştiu că ei de-aia se şi îndrăgostesc de sporturile astea care dau adrenalină, cum e caiacul, schiul. La caiac pluteşti, eşti pe apă, există riscul să te răstorni. Pentru ei e mult mai intersant decât este pentru noi. La schi a acelaşi lucru. Pe ei îi atrage mult mai mult, se schimbă atât fizic, cât şi psihic.

Vâzând toate lucrurile astea mi-am dat seama că trebuie să mergem mai departe. Am fost în Austria, unde am învăţat cum să-i pun pe ei pe schiuri, cum să-i învăţ. Tot acolo am văzut un lucru care eu zic că a fost o mică mare schimbare: un tată care a avut un accident la Dakar şi era pe pârtie cu băiatul lui. Băiatul schia pe pârtii negre, tatăl a învăţat atunci, în 3 zile, şi deja mergea cu fiul lui pe pârtii negre. Alta – mama era în scaun, tatăl şi băiatul schiau. Mama a stat cu noi 4 – 5 zile, a învăţat să schieze, apoi o vedeai zi de zi pe pârtie, împreună cu soţul şi fiul ei, se bucurau împreună de asta.

Eu am fost plecat în Austria cu un băiat din Satu Mare, şi el, tot în scaun cu rotile. L-am învăţat acolo să schieze şi i-am şi arătat tot ce observam eu în jur. I-am şi spus: „Îţi dai seama că acum, când ne întoarcem acasă, ce vedem aici trebuie să ducem în toată ţara.” E păcat să nu se bucure toată lumea de alunecarea pe zăpadă, de schi, de bucuria de a fi în iarnă alături de familia ta pentru că aceste persoane stau închise în casă în perioada asta.

Care e diferenţa dintre a învăţa să schieze un om care-şi poate folosi picioarele şi a învăţa o persoană cu dizabilităţi să facă asta?

Este puţin mai complicat în al doilea caz pentru că tu trebuie să accesibilizezi sportul pentru omul acela. Fiecare are o altă problemă de sănătate. Uite, cum am fost eu cu Adrian în Austria, el stă într-o parte, nu are numai problema cu picioarele. Instructorii de acolo au şi zis că nu se aşteptau ca el să poată schia, dar Adrian a ajuns unul dintre cei mai buni de acolo.

Trebuie să adaptezi sportul ăsta pentru fiecare în parte. El nu mai poate să întoarcă din spate pentru că nu îşi simte şoldul, el trebuia să întoarcă din cap. El aşa făcea ca schiul să ia urma lui.

Ionuţ Stancovici: „Luând misiunea asta în braţe şi lucrând foarte mult cu persoanele cu dizabilităţi înveţi să te bucuri foarte mult de tot ceea ce faci.”

Acum, după atâta experienţă pe care am câştigat-o în fiecare an, recunosc că trebuie să ai un mare curaj să lucrezi cu ei. Am văzut că sunt foarte mulţi oameni aici, în România, care se tem să intre în asta, nu vor să încerce să-i înveţe. Mi-au zis că îi duc, îi ajută, ne sprijină proiectele cu orice, dar nu-şi asumă riscul să cadă din mâinile lor aceşti oameni.

Eu n-am avut problema asta. Având, probabil, partea asta mai extremă am reuşit să le-o transmit şi lor şi au învăţat că e frumos să cadă pentru că se ridică şi merg mai departe. Întotdeauna, la finalul antrenamentului sau al zilei, ei ies încărcaţi maxim şi se simt extraordinar.

Deci e o mică diferenţă când vine vorba de învăţat să meargă pe schiuri, dar de ce zic că e mică? Şi la persoanele care nu au astfel de probleme şi vin să înveţe să schieze trebuie să le adaptezi mişcările, să îi duci la nivelul la care nu mai frânează mereu pentru că văd că e frumos să alunece pe zăpadă.

Ce este însă foarte frumos este faptul că accesibilitatea asta o faci împreună cu el şi e mult mai deschis decât o persoană fără probleme de sănătate. Acesta din urmă poate fi speriat că alunecă, panicat şi nu mai spune nimic, nu mai ştie care picior nu-i stă bine sau orice altceva, în timp ce persoana cu dizabilităţi îţi spune foarte clar: „Uite, eu din coloană nu simt partea asta, dar am simţit că merge dacă întorc din umăr.” Te ajută să-l ajuţi şi asta e foarte fain.

Chiar mă gândeam care variantă este mai uşoară, căci sunt o mulţime de oameni care nu au nicio problemă de sănătate, îşi doresc să facă lucruri, dar sunt răpuşi de teamă.

Mie-mi place să lucrez cu toţi. Probabil că de-aia şi învăţ sute, mii de oameni deja, pentru că eu mă distrez în timpul ăsta. Luând misiunea asta în braţe şi lucrând foarte mult cu persoanele cu dizabilităţi înveţi să te bucuri foarte mult de tot ceea ce faci. Te bucuri când le înveţi pe ele, dar te bucuri când îi înveţi şi pe cei care nu au probleme, dar sunt mai cu dizabilităţi decât ceilalţi, atât de speriaţi sunt. Bucuria e foarte mare în orice situaţie.

Ionuţ, tu pari a fi un profesor foarte bun. Ce pregătire ai? Cu ce te-ai ocupat până să te apuci de asta?

Acum, dacă îţi înşir CV-ul, sunt eu şi sfinţii. (n.r.: râde) Eu am terminat liceul sportiv, la clasa de fotbal, după care lucram cu tata în ferma de oi. Eram ciobănaş. De acolo am mers direct în domeniul bancar, unde am lucrat 11 ani, dar am fost consultant financiar în domeniu, la firma mea, nu am fost angajat în bancă.

Cum aşa?

Da, ştiu, e o întorsătură… M-am dus întotdeauna numai în capete. După 11 ani de consultanţă financiară, obsedat deja fiind de caiac, am luat decizia să mă duc înspre sport din nou. Am început ca instructor sportiv, după care am făcut toate cursurile – de monitor, de antrenor… Acum sunt antrenorul lotului naţional de caiac slalom.

Facultăţi am 3. Îţi dai seama, de la oi am ajuns să am 3 facultăţi. (n.r.: râde) Am terminat Facultatea de Drept, Contabilitate şi Informatică de Gestiune şi acum sunt în ultimul an la Facultatea de Sport, ca să devin profesor-antrenor.

Când apuci tu să faci toate astea?

Păi, acum, noroc cu pandemia că le fac online. N-am cerut, dar m-am adaptat.

Explică-mi, te rog, de unde ai tu atâta deschidere să ajuţi, să faci bine.

Vai, nu ştiu să-ţi spun clar. Chiar îmi cerea cineva să-i spun o întorsătură de destin care m-a adus aici. Nu există aşa ceva, nu ştiu. Eu ştiu că am mers mereu înainte, mi-am făcut treaba unde am fost trimis să mi-o fac.

Uite, când eram la oi, cu tata, aşa am avut deschiderea asta către domeniul bancar, că trebuia să-l ajut pe el. Noi încasam bani de câteva ori pe an şi cu ei trebuia să te gospodăreşti tot anul. L-am ajutat pe el şi mi-am dat seama că îmi place foarte mult treaba asta. Am început apoi să-i ajut pe toţi ciobanii din zonă, pentru că puteam. Am ajutat foarte multă lume şi după ce am ieşit din domeniu, mai ales în criza din 2008-2009, apoi la cealaltă criză financiară. Mereu am avut chestia asta – dacă pot să ajut, o fac.

Când am ajutat prima persoană cu dizabilităţi, când m-am uitat la el şi am văzut ce simte, cum simte, cât de mult se bucură, am luat-o pe drumul ăsta fără să-mi dau seama. Am început să ajut tot mai mulţi şi uite că am ajuns acum să facem un program naţional dedicat celor 858.000 de persoane cu dizabilităţi, accesibilizăm o ţară pentru ca ei să poată merge să schieze. La fel fac şi cu caiacul, încerc să îl dezvolt în cât mai multe zone din ţară. Urmează sălile de sport special făcute pentru ei.

Am foarte multe idei, dar toate astea îmi vin din discuţiile şi viaţa pe care o am alături de ei. Persoanele cu care eu am început treaba asta, pe care le-am pus prima dată în caiac, ele fac deja parte din clubul meu, clubul meu sportiv care este ca o familie. Ne vedem, discutăm absolut orice, ne ajutăm. Eu am îmbrăţişat misiunea asta alături de ei pentru că şi ei vin cu mine, să facem ceea ce ne-am propus. Fiecare munceşte în alt domeniu şi îşi iau concediu de la serviciu ca să meargă cu mine, să dea exemplu pe pârtiile din ţară, să arate că se poate schia şi ce se mai poate face.

Mie mi se pare că faci mai mult decât de a le da posibilitatea să facă lucruri pe care poate nici nu şi le imaginau posibile. Voi normalizaţi o situaţie.

Ce fain ai văzut-o tu! Aşa e, exact asta le spuneam şi eu, că proiectele astea nu fac decât să aducă un lucru normal în vieţile lor.

Pentru că dacă eu vorbesc acum cu tine şi zic să ne vedem la pârtie, la Braşov, tu îmi zici că eşti în blugi, mergem aşa, că acolo sunt schiuri, clăpari, snowboard de închiriat. E ceva normal să găsim la orice pârtie ceva pentru noi 2. La fel vreau să creez o normalitate astfel încât persoanele cu dizabilităţi să ştie că la pârtie există un scaun adaptat pentru ele. Dacă vor să meargă cu familia, cu prietenul, cu iubita, să poată să ia scaunul acela. Sau dacă sunt singuri, îi ajută monitorul sau salvamontistul, astfel încât să se bucure şi ei de zăpadă şi de iarnă.

Voi aţi şi montat anii trecuţi scaunele acelea pilot, să le spun aşa.

Da, eu am dus scaunele alea ale noastre, rustice, în 5 locuri din ţară, iarna trecută. Aşa am reuşit să îmi dau seama din feedback-urile primite de necesarul care este în ţară. Am dus la Vatra Dornei, la Braşov, la Cheile Grădiştei, la Feleac şi ne-au sunat după o săptămână să ne spună că sunt foarte multe persoane care vin, vor şi au nevoie. Şi toţi mă sunau să mă duc înapoi, să îi ajut, că nu puteau să ducă atâtea persoane. Aşa că m-am dus din nou cu băieţii ăştia ai mei, cu dizabilităţi, în toată ţara şi asta am făcut tot sezonul: am pus oamenii ăştia pe schiuri, i-am făcut să se bucure de zăpadă şi aşa a început şi proiectul ăsta pe care îl avem acum.

Acum am pornit o campanie de strângere de fonduri la nivel naţional. De ce? Pentru că pe toate pârtiile din România pe care am fost veneau oamenii să mă întrebe cum se pot implica şi de ce nu ştiu nimic despre acest proiect. Atunci mi-am zis că e cazul să facem o campanie în care să permitem oamenilor să doneze: 10, 50, 100 de lei, să ştie omul că iarna asta care vine, când se vede pe pârtie cu mine şi cu persoanele cu dizabilităţi sau oriunde ar fi, nu trebuie să fiu eu, să zică către copilul lui: „Uite, tata a donat pentru proiectul ăsta. Tata a vrut să fie o normalitate asta în România.”

Ionuţ Stancovici: „Eu sunt convins 100% că vom reuşi să îl facem şi vom ajunge la nivelul la care vor veni turişti cu dizabilităţi la noi, ca să practice schiul.”

La Vatra Dornei ni s-a schimbat însă puţin proiectul pentru că eu am învăţat acolo o fată să schieze singură. În momentul în care o motivam, încercam să trag de ea, să o fac să-i placă şi să se bucure de sportul ăsta, ea mi-a zis: „Bun, Ionuţ, eu învăţ acum, dar eu sunt de aici. Unde te mai prind eu pe tine cu scaunele? Eu când mai schiez anul ăsta. Unde mergi? Ca să văd dacă îmi permit să umblu după tine, prin ţară, să schiez cu scaunele pe care le ai tu.”

Atunci mi-am dat seama că tot ce există în Europa nu merge în România. În Europa se duce un club sportiv, cum sunt eu, care am 4-5 scaune, te învaţă, după care tu mergi şi-ţi cumperi scaunul. La noi nu merge aşa ceva pentru că tu nu ai 6.000 – 6.500 de euro să-ţi cumperi un astfel de scaun şi atunci mi-am dat seama că noi trebuie să dotăm pârtiile-cheie, poate 10 pârtii din România, pentru că atunci altfel vine omul să înveţe de la mine când ştie apoi că se duce, îşi ia scaunul şi schiază singur. Asta pentru cei care pot să schieze singuri. Pentru ceilalţi mergem şi învăţăm familia cum să-i plimbe, să se bucure împreună de pârtie.

De aceea am decis să schimbăm total proiectul şi a ajuns acum unic în lume. Nimeni, nicăieri în lume nu şi-a dotat pârtiile din ţară ca să fie accesibile persoanelor cu dizabilităţi. Dotează cluburile, nu pârtiile.

Eu sunt convins 100% că vom reuşi să îl facem şi vom ajunge la nivelul la care vor veni turişti cu dizabilităţi la noi, ca să practice schiul. Ei vor şti că pârtiile astea au scaun pentru ei şi vor veni să se dea. Şi tocmai de-aia mă bucur şi mai tare că tu ai văzut lucrul ăsta ca pe o normalitate.

Sigur, asta într-o ţară în care pentru mulţi dintre ei accesul este încă o mare problemă.

Să ştii că eu mă cert cu ei pe treaba asta pentru că ei nu se fac vizibili. Foarte rar îi vezi pe stradă şi tocmai, cu atât mai mult, cred că proiectul ăsta e atât de important. Eu am să vorbesc peste tot şi am să le arăt oamenilor cât de important este să îi scoatem pe ei din case. Câţi au fost cu mine pe pârtii anii trecuţi? 300, 400. Iar prin asta ajungem acum să accesibilizăm o ţară întreagă pentru ei.

Vor să se dea cu caiacul pe toate marile lacuri din România? Haideţi să facem asta! Dacă ei ies şi ne ajutăm unul pe celălalt, după care ne ajută restul oamenilor, putem să mai facem o campanie şi să accesibilizăm şi lacurile din ţară pentru caiacele adaptate special pentru ei. Încerc să le arăt ce putere au împreună, dar pentru asta trebuie să iasă din casă. Pe cel care stă în casă eu nu ştiu cu ce pot să-l ajut, că nu ajunge informaţia la mine. Dacă vine şi-mi spune cum pot să-l ajut, eu o fac.

La fel a fost şi cu copiii din medii defavorizate. Veneau copii din casele de copii şi stăteau o zi întreagă cu mine, cu caiacul. Stăteau la plajă, se bălăceau, le dădeam masa de amiază, făceam tot felul de sporturi şi de distracţii cu ei şi îmi spuneau că singura lor vacanţă din an este ziua în care i-am chemat eu acolo. Îţi dai seama ce s-a schimbat când mi-au spus ei lucrul ăsta? Ei, toată vara, vin în fiecare zi, pe rând şi-şi petrec zilele la mine, la lac. A fost de ajuns să-mi spună şi eu am făcut să fie posibil.

La ei cum ai ajuns? Cum i-ai adus la tine, la caiace?

Eu caut copii care să facă sport, să facă performanţă şi aşa am ajuns să-i văd, să-i cunosc. M-am gândit că cei de aici ar putea fi şi un pic mai motivaţi şi aşa am început să-i aduc la caiac. Am chiar o fată care acum face performanţă la mine, fată venită din casa de copii.

Am văzut cât de mult se bucură şi de acolo am organizat pentru ei să poată veni oricând pot şi îşi doresc. Acum, copiii din casele de copii din Satu Mare ştiu şi să se dea cu caiacul, să schieze, să înoate, să facă stand-up paddle. De anul acesta am început şi cu copiii din casele de copii din Maramureş şi din Cluj.

Observi schimbările pe care le aduc lucrurile astea asupra lor?

Oricine le vede. E atâta bucurie pentru ei, nu au cum să nu se schimbe. Iar ei vin aici şi fac sport, se bucură de el şi nici nu realizează că lucrul ăsta se duce spre performanţă.

Am şi un proiect pentru cei care au ieşit din casele de copii, cei de peste 18 ani. Mergem la o fabrică unde tundem iarbă, fabrica îi plăteşte, pe unii îi angajează. Avem o mulţime de proiecte faine, toate pornite din discuţiile cu ei.

Care sunt cele mai mari provocări ale tale? Presupun că banii sunt o mare problemă.

Eu nu pot să spun asta. Eu sunt dedicat misiunii mele şi nu prea mă uit la partea financiară pentru că îţi vine. Cât timp tu faci astfel de lucruri, totdeauna o să ai.

Cea mai mare provocare pentru mine, acum, este să realizez acest proiect la nivel naţional. Sunt 100% că îl facem pentru că avem această putere de a reuşi, dar sunt şi foarte curios cum reacţionează lumea şi îmi doresc să găsesc o posibilitate să îi anunţ pe toţi. Vreau să afle toţi, vreau să ştiu cum reacţionează, cum li se pare proiectul. Aceste feedback-uri îmi dau mie putere să merg la următorul proiect, probabil tot la nivel naţional şi să le dau şi lor şansa să se implice în tot ce vine.

Tu pari aşa, de neoprit. Ai un mega proiect în desfăşurare, nu-ţi pui o clipă problema că nu îl duci la capăt şi deja te gândeşti la următoarele. Cum? De unde atâta încredere şi energie?

Asta vine tot din partea mea extremă, cred, dar şi din feedback-urile pe care le primesc de la oamenii ăştia. Eu tot ce fac fac cu zâmbetul pe buze şi lor ajunge să li se pară treaba asta ca fiind nu doar posibilă, dar şi foarte uşoară.

Uite, acum, în iarna asta o să merg la toate pârtiile din ţară câte 2-3 zile. Îţi dai seama, călătoresc foarte mult… Dar eu nu le arăt lucrurile astea, eu le arăt că merg şi pot să fac lucruri pentru ei. Acum încerc să iau legătura cu toate asociaţiile din ţară, să le povestesc despre proiect şi să îi adun pe cât mai mulţi acolo.

Tu eşti sportiv. Iubeşti sportul, înţelegi ce aduce el în viaţa şi capul unui om. Vreau să le explici şi celor care nu au această deschidere către sport, să înţeleagă de ce ar trebui să fie alături de voi în proiectul ăsta.

Până la urmă e vorba de integrare socială. Noi, prin sport, asta facem, integrăm aceste persoane. Tu, acum, când o să vii pe pârtie o să vezi pe schiuri un om cu dizabilităţi. Poate tu nu schiezi, vii doar să te dai cu sania, să arunci cu bulgări sau să faci un om de zăpadă, dar ai să-i vezi pe pârtie pe cei care schiază sau poate nu schiază, sunt doar plimbaţi, dar e un lucru care automat te motivează. Poate ţie ţi se pare imposibil să faci aşa ceva sau te sperie, dar vezi că alţii – pentru care chiar era imposibil până acum – fac lucrurile astea şi le place.

Plus că este integrarea asta socială. Noi, la pârtie, ne vedem 20, 40, 50, când venim cu asociaţiile. Ei se văd, se întâlnesc, leagă relaţii, nu se mai simt singuri. Deja nu mai e vorba de asociaţie – ieşi cu cei 5 într-un parc, undeva – ei vin acum la schi, se bucură de adrenalină, intră în contact cu mii de oameni care poate îi salută, îi încurajează.

Se întâmplă des asta pentru că noi suntem români, avem sufletul foarte mare. Vin oamenii de pe pârtie, îi salută, fac poze împreună, discută, îi încurajează şi eu cred că asta se întâmplă şi printre cei care nu vin la pârtie pentru sport. Eu cred că şi pe ei îi motivează să vadă energia asta, bucuria oamenilor care ajung să facă aşa ceva.

Citeşte şi: George Baltă, rugbystul aproape ucis pe teren şi căruia medicii i-au mai dat 3 ore de trăit. Cum arată viaţa unui om care nu se lasă învins: a supravieţuit operaţiei, s-a recuperat mai mult decât se credea că e posibil, a învins depresia, iar acum e maratonist şi luptă pentru drepturile celor cu dizabilităţi – LIFE.ro
Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO