Iulia Filiomon, femeia anului în diaspora. Sau cum să duci în Germania cultura, tradiția și obiceiurile românești și toată lumea să te aplaude pentru asta

Iulia Filimon este o sibiancă plină de viață și de resurse nebănuite ce-i dau tot timpul energie și multă bună dispoziție. Spune că seamănă cu tatăl ei care a învățat-o încă de mică dacă stai, trebuie să faci ceva pentru că „deșteptul se odihnește în două ore cât prostul în zece”.

A plecat în Germania în urmă cu zece ani, nu pentru că i-ar fi lipsit prea multe acasă. Avea o carieră frumoasă, avea o familie iubitoare, dar soarta a făcut ca soțul ei să primească un job bun în Germania, iar ea nu putea rămâne singură, mai ales că nu apucase să-i facă un copil 😊

De mică, Iulia Filimon mergea la Clubul Copiilor (fosta Casă a Pionierilor) ca la ea acasă. Prima dată s-a dus să vadă cum e pentru că era foarte aproape de casa ei și tatăl ei era administrator acolo. Nu a mai plecat decât atunci când s-a desființat această instituție, asta după ce a absolvit toate cercurile și după ce a primit și un job acolo.

Iulia Filimon spune că de când se știe, viața ei a avut mereu o a doua viața. Dimineața era la școală sau la job, seara și în weekend se ocupa de arta populară.

Ajunsă în Germania ducea dorul activităților ei și o necăjea ideea că românii de acolo nu aveau ocazia să se adune și să arate ce știu a face. Dumnezeu i-a aranjat însă lucrurile. Ca să învețe limba și mai bine, Iulia Filimon a decis să se facă voluntar la un azil de bătrâni și curând a fost invitată la centrul familial din localitate, unde i s-a dat posibilitatea să organizeze întâlnirile românilor. A început să facă șezători, să țină ateliere de cusut, brodat, de citit, de orice putea aduce românii împreună și deschide porțile sufletelor celor din jurul ei. Într-un cuvânt, a dus arta populară românească în Germania și toată lumea a aplaudat-o. Zilele trecute a fost votată femeia anului în diaspora, iar azi Iulia Filimon ne-a spus că tot ceea ce i s-a întâmplat a fost pentru că Dumnezeu a vrut să fie așa. Dar mai bine să-i cunoaștem povestea:

Iulia Filimon: „Eu sunt economistă de meserie, doar că viața mea întotdeauna a avut o a doua viață”

Iulia, aud la tine un accent tare frumos. De unde îl ai?

De acasă, de la Sibiu. 😊 Mulți îmi zic: „A, știu, ești de la Sibiu!”. Încă păstrez regionalismele și parcă nu pot scăpa de ele.

Ce vârstă ai? Se spune?

Se spune 😊 Am făcut anul acesta 40 de ani.

Ești în Germania de mult timp?

Se fac zece ani acum, luna aceasta.

Și unde lucrezi?

Lucrez într-o firmă de resurse umane, pe partea de personal. De trei ani sunt disponent de personal în compania asta, am lucrat și disponent de transport. Eu sunt economistă de meserie, doar că viața mea întotdeauna a avut o a doua viață 😊. Exact așa era și în România. Acasă era la facultate, sau am lucrat în bancă, am lucrat contabilă vreo zece ani, dar mereu am avut arta populară pe weekend.

La opt ani am început să fac artă populară la Clubul elevilor, fostele case de pionieri, pentru că locuiam lână clubul elevilor și tata lucra acolo ca administrator. Am frecventat toate cercurile posibile, de la grafică, pictură, radio și până la dansuri populare. M-am lipit foarte tare de cercul de cusături și țesături pentru că bunica mea mi-a insuflat de mică pasiunea asta. Rămâneam la ea și o vedeam cu cosea, țesea și am prins drag de ce făcea ea, astfel că în casa ei am și făcut muzeul de artă populară.

După școală, mergeam în fiecare zi la Clubul elevilor și asta am făcut zi de zi, până la 18 ani, când profesoara mea ieșea la pensie și inspectorul școlar mi-a propus să-mi depun actele pentru un post, că altfel s-ar fi desființat cercul respectiv. Eu terminasem un liceu de arhitectură și amenajare, aveam tot felul de diplome, era imposibil să nu iau concursul, mai ales că nu-și mai depunea nimeni candidatura. Și astfel am mai rămas ca maistru instructor la Clubul elevilor până în 2004, când s-a desființat clubul de tot. 😊

Faptul că părinții mei sunt oameni din domeniul turismului și au avut mereu bani, au lucrat la hoteluri, au lucrat peste tot, cumva s-a impus ca una dintre noi, eu sau soră-mea, să fim contabile ca să ajutăm acasă. Așa că a trebuit să fac o meserie normală, am mers la Facultate, am făcut Științe Economice, am făcut și un master, dar tot nu mi-a ieșit pasiunea asta din sânge. În weekend-uri eram la Muzeul Satului, eram la tot felul de ateliere, de festivaluri cu copii, coseam, țeseam, iar când am ajuns în Germania, trebuia să fac ceva în sensul acesta.