Căutare

Share this article

Alecu Solomon este un renumit regizor de film documentar de la noi care, în primăvara acestui an, a ales să dezvăluie publicului său o interesantă istorie de familie. A organizat, alături de istoricul Adrian Buga, o expoziție retrospectivă dedicată mamei sale, Yvonne Hasan, artist plastic și profesoară de arte, prietenă din adolescență a Ninei Cassian, cu care a împărtășit aceleași convingeri comuniste.

Evreică de origine, (hazan este, în zona mozaică, un cântăreț de sinagogă), dintr-o familie de negustori persecutați din motive etnice în anii 40, a aderat la comunism de timpuriu. A fost arestată la 18 ani și anchetată de Siguranța Statului, iar experiența detenției a marcat-o pentru toată viața. Nu s-a dezis niciodată de alegerile ideologice din adolescență, însă a trăit o viață modestă, departe de privilegiile epocii și regimului la instalarea căruia a ajutat și ea.

De ce ați simțit să faceți această expoziție dedicată mamei dumneavoastră?

Mama nu a avut niciodată o expoziție retrospectivă acoperitoare. Făcea o expoziție la 6-7 ani, cu ultimele lucrări, dar cam atât.
Eu am mai încercat, chiar în timpul vieții ei, să organizez un eveniment similar, dar nu am reușit și iată că acum a fost cu noroc.

Am lucrat foarte bine cu istoricul Adrian Buga – doi ani a durat pregătirea vernisajului – care o cunoștea pe mama și căruia i-am propus să se ocupe el de expoziție, am mers la MNAC, unde am găsit un spațiu adecvat, timp în care am realizat că unele lucrări, mai ales colajele, aveau nevoie de restaurare.

Expoziția retrospectivă Yvonne Hasan și Adrian Buga, curator

Dar unde au fost păstrate tapiseriile, colajele?

La diversele ateliere ale mamei, care s-au mutat de colo-colo, odata cu fiecare mutare a ei. Apoi, când a renunțat la ultimul atelier, toate au ajuns acasă, unde, zeci de ani, au stat într-un pod.

Care a fost impactul, reacțiile vizitatorilor, ale oamenilor care au cunoscut-o și au ajuns acolo?

Mama și-a separat foarte bine toată activitatea ei pedagogică de tot ce făcea în atelier, iar marea majoritate a studenților ei de la Arte nu știau că lucrează ca artist, iar dacă știau părea că este mai mult o anexă a preocupării principale, pedagogice.

Așa se face că pentru majoritatea celor care au cunoscut-o și au ajuns acolo a fost o surpriză să realizeze cât și cu ce intensitate a lucrat toată viața.

Mama nu a avut niciodată un statut public de artistă, s-a scris foarte puțin despre activitatea ei în timpul vieții și nu era nicicum în cercurile de PR așa cum erau ele pe vremea aceea: revistele sau rețeaua aceea de expunere și achiziții, în care mama nu a intrat niciodată.

„Evoluția sferei”, tapiserie de Yvonne Hasan

Exista un sistem de achiziții de stat, pentru muzee și expoziții mai mari. I s-au cumpărat niște lucrări cred că prin anii 70, foarte puține, undeva la Fălticeni, dar în afară de asta nimic.

Așa și-a dorit ea sau regimul nu a agreat-o?

Cred că trebuia să te împrietenești cu oamenii care decideau aceste lucruri, ca și acum, nu? Iar mama nu avea deloc chef de așa ceva. În plus, cred că avea o discreție înnăscută care i-a folosit în sensul că atunci, dacă erai prea vizibil, imediat stârneai tot felul de întrebări, dar dacă stăteai în banca ta, și îți vedeai de munca din atelier, nici nu te vedea nimeni, dar nici nu aveai probleme.

Vorbim despre o epocă în care majoritatea artiștilor producea opere la comandă, mai ales portretele lui Ceaușescu, sau din ce în ce mai puține imagini cu industrie ori agricultură. Deci ori făceai asta, ori rămâneai în umbră. Deși avantajele erau clare și nu țineau doar de un statut public, ci chiar de recompense financiare semnificative, adică oamenii câștigau foarte bine din aceste portrete la comandă sau din picturi cu muncitori ori țărani.

Însă în afara acestei lumi existau zeci de artiști care nu făceau asta și care se zbăteau și pentru supraviețuire, dar care nu erau neapărat cenzurați în mod sistematic. Piața de artă, în acele vremuri, avea niște reguli un pic mai complexe, nu însemna doar pictură de comandă și artă cenzurată, ci era mai mult decât atât.

„Întâlnire”, Yvonne Hasan

Iar mama nu era nicăieri în schema asta. Făcea rar câte o expoziție la Simeza, nu reușea să vândă mai nimic, iar în ultimii 20 de ani nu mai reușea nici să fie inclusă în expozițiile mari, colective.

Or, mama și-a luat doza de conformism destul de devreme, după care s-a lecuit complet.

Cred că ideea asta de autopromovare i-a fost străină complet. Dar avea libertatea și o tenacitate extraordinară: până la 80 și ceva de ani ea a mers pe jos, zi de zi, la atelier, 45 de minute dus și tot atâta întors. Era un om extrem de disciplinat și hotărît, iar această atitudine cred că a și ținut-o în viață atâta vreme.

Ce credeți că ați primit de la ea?

E greu să mă gândesc detașat la asta. Dar cred că această disciplină a lucrului și cred că și discreția, cu toate că eu sunt mult mai social decât era ea.

Prin anii 80, pe la 15 ani, mama mi-a luat un aparat Super 8, începusem să fac fotografie, cinefilie, cu care am filmat, amândoi, călătoriile și vacanțele pe care încă le petreceam împreună. Am găsit acum aceste filme, iar Adrian Buga a fost de părere să le proiectăm la expoziție, în vreme ce mie mi se părea că n-ar fi o idee bună, până la urmă erau niște filme de familie. Dar am înțeles că folosesc fiindcă arată o țară netrucată, fără propagandă, dar sunt și niște exerciții de filmare utile.

Îmi era greu să îmi imaginez că putem expune asta. Deci se pare că am căpătat și eu reflexul de a separa viața publică de cea de familie.

Yvonne Hasan în atelier. 1974

Aș vrea să știu mai multe despre ea, dincolo de rezumatul biografic pe care îl găsim în documentările publice! Cum era și cum s-a format?

Mama era născută în 1920 și cred că formarea ei a început din perioada interbelică. Până la instalarea comuniștilor, după 1947, ea era deja adultă.

Era la liceu în 1940, când a fost exclusă din învățământul public pentru că era evreică, iar asta cred că a însemnat, pentru acea generație un șoc de formare.

Să trăiești într-o lume care îți spune că trebuie să dispari, în mod repetat, timp de ani de zile, după multe alte întâmplări și episoade, iar toate astea să continue și mai și în anii războiului, până la amenințarea cu deportarea, cred că te formează într-un fel.

Tatăl ei era negustor, dar cred că magazinul s-a închis, asta pentru că în vremea războiului începuse un proces de asimilare a evreilor și de românizare. Iar tot ce era business local trebuia trecut la români get-beget. Proprietățile și afacerile evreilor treceau prin această comisie și se alocau românilor mai români.

Iar tot procesul venea peste o familie de evrei care s-au implicat direct în istoria țării: străbunicul a făcut războiul de Independență, bunicul fusese în războiul Balcanic. Deci fuseseră niște evenimente în care familia încercase să se integreze și să își câștige dreptul de cetățeni români. Or, asta nu a contat deloc atunci și inclusiv casa a fost naționalizată.

În acest climat antievreiesc, sora mai mare a mamei, Gabriela Crișan, a intrat în UTC, în ilegalitate, iar mai târziu, prin intermediul Ninei Cassian, colegă de școală, de bancă, cu mama și prietene foarte apropiate de la 15 ani, a intrat și mama. Surorii ei i se păruse prea riscant pentru o puștoaică de 16-17 ani. Dar Nina a inclus-o și pe ea.

Maria Constantin (stânga), Eva Cerbu, Alma Redlinger si Yvonne Hasan, cercul artistelor formate la Școala lui Maxy. 1975.

Ce a însemnat această înscriere în UTC? Promisiunea de demnitate?

Probabil că da. Cred că era singura alternativă care pentru ele promitea un soi de statut egal cu restul lumii și, în același timp, făceai ceva, te opuneai acestui regim, criminal.

Cert este că în februarie 1944 au fost arestate amândouă surorile. Au venit și le-au ridicat de acasă. UTC-ul, ca și PCR-ul, era organizații în afara legii, iar activarea acolo era un delict grav. Atunci a căzut practic o întreagă rețea: unul dintre colegii lor de partid, Dan Lazarovici, a fost prins și torturat, ceea ce i-a adus și sfârșitul. Mama avea vreo 19 ani, dar anchetatorii s-au prins repede că nu era o piesă importantă din rețea și că era prea mică de vârstă, așa că au lăsat-o în pace, iar după vreo lună-două, i-au dat drumul.

Mătușa mea însă, care era mai mare, a fost torturată și a rămas pentru toată viața cu o coloană distrusă. Iar de acolo a mers direct la spital unde a rămas internată până după 23 august.

Cum s-a schimbat viața lor după 23 august 1944?

A fost o schimbare foarte pozitivă pentru generația lor, altfel nu se vedea nicio ieșire din situație. Era o țară în care ți se spunea că trebuie să dispari: ori pleci, ori te rezolvăm noi, iar între timp îți luăm tot.

Deci pentru ele cred că a fost o reală senzație de eliberare și că li se deschide o oportunitate istorică.

Cu casa ce s-a întâmplat?

Ei au contestat la tribunal, iar cu toată tergiversarea asta, s-a întâmplat 23 august, casa nu a mai fost rechiziționată.

În 1945 mama a intrat în partid și a rămas acolo până s-a terminat, dar nu a avansat în ierarhie. S-a dus la școală, a făcut Litere și Filozofie, dar la facultatea de Filozofie, iar asta o făcea în paralel cu studiile de artă și apropierea de M. H. Maxy.

Prietenia ei cu Nina Cassian cum a evoluat?

Relația a rămas, până la dispariția lor, la fel de strânsă. S-au regăsit după revoluție, după ce Nina emigrase, în 1985. Altfel, în copilărie, îmi amintesc că ne vedeam foarte des. Și mi-a rămas în minte așa cum era, o persoană strălucitoare, și ca inteligență, și ca umor.

Iar mama era opusul ei, fiindcă era mai degrabă introvertită, tăcută, fără expansivități de niciun fel. Erau complementare.

Yvonne Hasan, Petre Solomon și Nina Cassian (1948)

Cum a ajutat-o M.H. Maxy?

Cred că a format-o, câtă vreme învățământul artistic românesc era destul de academic. Oricum, din aceleași motive, pentru că era evreică, nu avea voie la școala de Arte, așa că Maxy a venit ca o alternativă salvatoare. Când a dat de el cred că a dat, de fapt, de un om extrem de cultivat și conectat la curentele modernismului european, lucrase în Germania în anii 20, era un tip cosmopolit și unul dintre promotorii avangardei românești. Deci un om extrem de liber și în cultura și în practica lui artistică. A influențat-o hotărîtor și a rămas legată de el până când acesta a murit. Se vizitau, a ajutat-o foarte mult, venea în atelierul ei.

Practic ea nu a făcut școală artistică, universitate, ci aceste cursuri ale lui Maxy, ani de zile, de prin 43 până mult după război a continuat să meargă.

O vreme o însoțea și Nina Cassian, iar mai târziu le-a cunoscut pe prietenele ei, Alma Redlinger și Eva Cerbu, cu care a format și legături de viață, dar și profesionale.

Iar toată această influență de avangardism a influențat-o pe la începutul anilor 60, când mama și-a găsit o nouă vocație, și a descoperit colajul, un constructivism cu materiale diverse, de la lemn, la țesătură ori ziare.

Apoi a scris niște studii despre avangarda românească, despre Maxy, Brauner, care au și apărut în 1966-1967.

Yvonne Hasan, Expo Galateca (2009)

Percepția, relația, atitudinea față de regimul comunist cum s-au schimbat?

Eu am cunoscut-o pe mama, m-a făcut târziu, la 41 de ani, în faza în care era complet deziluzionată de ceea ce și-a imaginat în anii 40 că ar putea ieși din aceste idei marxiste. Era pe deplin lămurită că era o făcătură. Nici nu s-a folosit deloc de privilegiul de a fi aderat timpuriu la mișcarea comunistă, dar nici nu s-a dezis public, deși cred că la un moment dat și-ar fi dorit.

Tot cu amărăciune!

Da, dar a funcționat pentru multă lume care a crezut atunci. Pe de altă parte, cred că vedem România interbelică prin niște ochelari care idealizează perioada. Dar cred că era o lume foarte nedreaptă, coruptă și urîtă de fapt. Iar mai ales pentru oamenii marginalizați, excluși pe criterii etnice și sociale nu cred că perioada aia a însemnat vreo pierdere. Sigur că trecerea de după a fost la fel de dureroasă.

Iar mama s-a stins cu această amărăciune față de credințele ei din tinerețe?

Spunea uneori că s-a simțit trădată, manipulată și mințită, dar știa că s-a amăgit singură. E drept, de pe altă parte, nici nu exista o alternativă care să îi promită un alt parcurs social.

Cum v-au influențat credințele ei?

Cred că mi-au dat un soi de bagaj care m-a ajutat să mă pot apăra apoi de ideologie și un soi de distanță, care cred că mi-a folosit. Sigur, și o cunoaștere mai bună a istoriei trăite.

Câte de deschis vorbeați despre aceste lucruri?

Vorbeam deschis, dar de la o anumită vârstă, când ai mei au avut convingerea că nu mă voi apuca să repet la școală.

Tata trăia din traduceri, în special, din literatură engleză și franceză, lucra acasă, iar noi ocupam un spațiu format din două camere.

Mama mergea la școală, apoi la atelier, iar după ce s-a pensionat mergea doar la atelier. O vreme am mers și eu la atelierul ei, când nu aveam cu cine să rămân. acolo am învățat cumva că este o prostie să crezi că artistul produce stând în poziție lotus și meditând. Dimpotrivă, arta necesită disciplină, concentrare și tenacitate.

Alecu Solomn și Adrian Titieni (1988)

Cum a văzut mama aplecarea dumneavoastră către vizual și fotografie?

Cred că foarte bine. Ea m-a format și m-a încurajat. Desenam de mic, vorba aceea, stând pe lângă ea, ce puteam să fac? După aceea am mers la Liceul Tonitza, apoi m-am pregătit să dau la Arte Plastice, din fericire nu am intrat.

De ce „din fericire”?

Fiindcă era o școală groaznică, unde se intra, sigur, și cu pile dar și cu un soi de dresaj de formulă academică care îți lua orice chef de a fi creativ. Trebuia să desenezi într-un anumit fel.

Nu am intrat și am zis mersi, pentru că, după ce am fost în armată, m-am orientat către film. Aveam o mătușă fotografă, Diana Drill, portretistă, care avea un atelier pe lângă Lido și, de pe la 15 ani, mergeam zilnic acolo și lucram cu ea.

Mama era foarte cinefilă, iar în opera ei apar niște lucruri interesante care amintesc de o mișcare descompusă, oameni, cai în mișcare. Deci un soi de secvență cinematografică. În plus, citea mult, mergea cu plăcere la film.

Țin minte că se uita cu religiozitate la o emisiune la TVR a lui Tudor Caranfil, în care prezentau și secvențe din filme la cererea telespectatorilor. Și a scris și mama de câteva ori, iar Caranfil a difuzat ce a solicitat ea. Îmi amintesc de un film georgian, a lui Shengelaia, nu mai știu cum se numea, care nu ieșise încă pe ecranele românești, dar el îl avea, cine știe de unde. Vedea în general cinema est-europeană, din lumea comunistă, dar foarte interesantă fiindcă era foarte creativ, inventiv și stilistic, și narativ.

Cum a văzut apoi evoluția dumneavoastră în film?

N-aș zice că mă sfătuiam cu ea, dar era mândră de mine, desigur.

Mai târziu eu am simțit nevoia să recuperez ce mi s-a părut că am moștenit de la tata, partea asta literară. În anii 90, după ce tata a murit, în 1991, poate și din acest motiv, am făcut un film despre prietenia lui cu Paul Celan, un film despre câinii din București, la care am lucrat cu Mircea Cărtărescu, apoi unul despre Caragiale.

Ce admirați la mama?

Un soi de onestitate crudă, spunea lucrurile fără niciun fel de menajament. Și la fel făcea și cu ea. În plus, avea această tenacitate și dedicație în ce făcea ea. Era un cap foarte limpede și foarte nerezistent la minciună, dublat de un soi de creativitate tenace. Iar asta se vede și în ce a lucrat ca artistă, fiindcă nu s-a ținut niciodată după mode.  

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO