Lecții de viață cu Lavinia Răducanu, nepoata lui Johnny Răducanu, femeia care a dat alte tonuri muzicii țigănești: „ Tocmai intrasem la masterat la Scala, urma să studiez cu mari maeștri, iar boala a venit ca o lovitură care a întrerupt acest drum”

Lavinia Răducanu este artist, doctor în muzică, lucrează la Universitatea de Vest din Timișoara, unde, alături de studenți, a reușit să pună în scenă primul spectacol de music-hall de la noi, Voivodinele, fiicele lui Dracula.

Lavinia a început să cânte de când se știe, din familia ei care a dat țării câteva nume importante de muzicieni: Johnny Răducanu sau Nicolae Răducanu.

Povestea Laviniei capătă accente de glorie când vorbim despre intrarea ei la Conservator și visele de diva pe marele scene ale lumii, dar o turnură importantă o iau lucrurile atunci când niște tumori ce necesitau intervenție chirurgicală o scot din scenă și o forțează să treacă la pauză vocală.

Întâmplarea a făcut că în această perioadă, când totul părea fără o ieșire bună pentru tânăra artistă, a învățat ce înseamnă iubirea, de la omul care i-a demonstrat-o repetat, prin fapte, actualul ei soț, Gabi Muzicaș.

Când ai jucat ultima dată în Șatra?

Lavinia Răducanu: Ultima data cred că se întâmpla undeva prin 2006. Șatra a fost un spectacol organizat de Teatrul Maghiar din Timișoara, regizat de Beatrice Rancea, care a fost ulterior pus și în limba română, la Teatrul Fantasio din Constanța.

Cum ți s-a părut acest spectacol și ce a stârnit în tine?

Lavinia Răducanu: Eu știam bine filmul, iar spectacolul a fost extraordinar. Cred că a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale mele în teatru. Pentru mine a însemnat foarte mult, deschiderea și către o altă meserie decât cea de Operă, deschiderea către noi opțiuni; a fost marcant pe scurt. Șatra a fost momentul în care eu m-am regăsit.

Am sentimentul că și ce faci tu acum este foarte legat acea experiență, nu?

Lavinia Răducanu: Da, avem Taraful Rromak, care și-a luat esența din acea experiență. Acolo este muzica țigănească clasică, o muzică ce nu se mai știe și pe care noi o reluăm în acest proiect de suflet. Vom reveni cu această muzică, spre publicul nostru, imediat ce se termină această pandemie, pentru a putea cânta live.

Ce este Taraful Rromak?

Lavinia Răducanu: Este o orchestră cu instrumente reci, cu care eu interpretez muzică țigănească clasică: muzică de film, de spectacol, iar acum vom adăuga și compozițiile noastre. Un element inedit este că sunt singura solistă din lume care a interpretat swing manouche vocal.

Taraful Rromak a apărut imediat după Șatra, într-o perioadă în care eu nu am mai putut fi pe scenă, când trebuia să îmi revin dintr-o depresie profundă, datorată și tratamentului, dar și situației în care mă aflam. Atunci soțul meu m-a provocat să lucrez, să îmi refac registrele vocale și să reușim să închegăm acest grup.

Taraful Rromak este un proiect de suflet, iar în el am reluat piesele din Șatra, pe care le-am cântat și pe scena de la Avignon, la Festivalul de teatru, vreme de doi ani la rând.

Cum ai început să cânți și de ce?

Lavinia Răducanu: Nu cred că a fost o decizie a mea, fiindcă părinții m-au dus la Liceul de muzică din clasa I. Așa au considerat ei că trebuie făcut. Acolo am studiat pianul până în clasa a XII-a, dar luam și cursuri de canto. Mai departe, am găsit firesc să merg spre Conservator și către canto clasic. Era destinul pentru care mă pregătisem în toți acești ani. Am vrut să-mi fie puțin mai ușor și am decis să trec de la instrument la canto; voiam ceva mai simplu, dar care să-mi aducă mai multă celebritate și aplauze, cum vrea orice tânăr, avid după recunoaștere. (râde)

Cine din familia ta cânta?

Lavinia Răducanu: În familia mea, educația muzicală era foarte importantă. Tata a fost inginer, dar el vedea muzica drept ceva esențial în formarea noastră, a copiilor. Bunicii noștri, tata și frații lui au studiat muzica de mici și au vrut ca și noi, urmașii lor, să facem la fel. Tata a studiat chitară, pian și vioară, spre maturitate, cânta în corul bisericii, dar cu toate astea a terminat liceul de mate-fizică, Liceul Bogdan Petriceicu Hașdeu, iar apoi a devenit inginer. Fratele tatălui meu, Nicolae Răducanu, a făcut nai cu Fănică Luca și a fost în aceeași generație a lui Gheorghe Zamfir sau Damian Luca, iar unchiul nostru a fost Johnny Răducanu, jazzman. Pe scurt, muzica a fost un must-have al familiei noastre.

Cum ai ajuns în Șatra?

Lavinia Răducanu: Eram deja la Timișoara, studentă în anul II la Conservator, iar Beatrice Rancea făcea casting pentru acest spectacol. Cum eu eram proaspăt transferată la Timișoara, de la Oradea, nu știam mare lucru despre ce se întâmpla acolo.
Beatrice a cerut niște nume din facultate, fete și băieți de etnie, cu care ar putea lucra. Așa am ajuns să o cunosc. Eu, inițial nu trebuia să joc în Șatra, ci eram asistenta și consiliera ei în privința unor detalii de finețe legate de costume, fiindcă își dorea să creeze un spectacol autentic.

Ulterior, a ajuns la concluzia că aș fi personajul potrivit pentru Rada.

Ce s-a întâmplat și de ce ai ieșit din acest spectacol?

Lavinia Răducanu: Eu m-am îmbolnăvit în timpul acestui spectacol. De fapt în tinerețe am sesizat, după o răceală persistentă, care părea fără vindecare, că este nevoie să fac investigații suplimentare. Așa am descoperit boala.

Coincidența a făcut ca eu să plec în Italia, să mă operez, iar Beatrice a decis să renunțe la funcția de director al Teatrului Constanța, iar spectacolul nu s-a mai jucat. Altfel, cred că spectacolul ar fi continuat.

Ce s-a întâmplat cu operația ta? Care era boala?

Lavinia Răducanu:  Am avut niște chisturi, unul dintre ele chiar pe corzile vocale, iar ultima operație, cea de-a 9-a, a fost pentru a extirpa această tumoră. Din fericire au trecut anii, am făcut tratamentele necesare și am scăpat.

Știu că intrarea soțului tău în această ecuație a fost una foarte interesantă! Povestește-mi!

Lavinia Răducanu: Eu și soțul meu ne știam de foarte mult timp, de la Teatrul Maghiar de Stat. La vremea aceea nu era soțul meu, desigur. După ce m-am operat el a decis să rămânem împreună, fiindcă altfel nu se mai putea. (râde)

De fapt, această boală mi-a afectat cei mai frumoși ani din viață: între 22 și 30 de ani, când toate ți se întâmplă în viață, când teoretic trebuie să te așezi la casa ta, să ai un copil, să construiești o carieră, să ai o meserie, dar la mine toate acestea s-au întâmplat împreună cu boala.

Cât ai stat în pauză vocală și cum te-ai apucat din nou să cânți?

Lavinia Răducanu: După fiecare operație stăteam în pauză vocală, dar după ultima operație am stat aproape un an fiindcă am vrut neapărat să mă reîntorc spre operă.

Urmarea a fost că am revenit în ambele zone, și în Operă, și în muzica țigănească, am trecut peste afecțiune și totul este în regulă.

Cum te-a schimbat această boală, cum te-a afectat ea?

Lavinia Răducanu: Cred că schimbarea a fost în bine, de fapt, pentru că o astfel de boală te provoacă să îți restabilești prioritățile în viață.

La 22 de ani îți dorești o carieră, să pleci peste hotare, să ajungi la Scala di Milano sau la Metropolitan Opera, din New York, fiindcă eu eram foarte orientată spre Operă, ca și acum de altfel, și îmi doream să fiu pe acele scene. Era o certitudine pentru mine, fiindcă tocmai intrasem la masterat la Scala, urma să studiez cu mari maeștri, iar boala a venit ca o lovitură care a întrerupt acest drum.

Era exclus să am o căsnicie în planurile de carieră, așa cum mi le făcusem atunci. Eram o femeie de carieră și nu-mi imaginam la acel moment că aș fi putut fi soție sau mamă.

Boala însă mi-a dat contextul să iau totul pas cu pas, să văd lucrurile din altă lumină și să stabilesc altfel prioritățile. Am realizat că trebuie să îmi fac timp pentru un iubit, pentru o familie, pentru a avea și a crește un copil. Am vrut și eu să văd ce înseamnă viața, ce înseamnă să fii om, să trăiești în adevăratul sens al cuvântului fiindcă, până nu suntem loviți de un fulger sau nu dăm de o experiență neplăcută, nu ne dăm seama cât de valoroasă este viața.

 Cum te-a ajutat soțul tău sau familia ta în acest proces?

Lavinia Răducanu: Gabi m-a ajutat pentru că nu a plecat. Putea ieși din viața mea, dar el a rămas și a fost alături de mine. Ne-am mutat împreună după ultima operație, iar ulterior acestei intervenții viața noastră s-a construit puțin câte puțin.

Pentru Gabi a fost puțin mai greu pentru că a primit și reacții și atitudini poate nu prea plăcute.

Adică?

Lavinia Răducanu: Aveam un comportament de divă la vremea aceea și mi-a fost foarte greu să accept că sunt în pauză vocală, că el este partenerul meu de viață și că nu toată lumea trebuie să îmi facă mie pe plac. Sigur că mi-a fost greu să cobor cu picioarele pe pământ, iar Gabi m-a ajutat enorm, fiindcă a fost tot timpul lângă mine și m-a ajutat, practic, să reînvăț să trăiesc.

Am decis să devin alt om, adică am înțeles că scena nu este totul în viață și mai important este să fim cineva și să lăsăm ceva în urma noastră, lucruri frumoase: o familie, un copil, o educație bună, să lăsăm puțină istorie dacă se poate, câte ceva despre cine am fost, ce am făcut, cu ce am participat noi, zi de zi, la această viață și ce am lăsat util și pentru alții, idei, modele… Mai ales, făcând parte din această etnie, cred că este nevoie de modele.

Asta am încercat să fac: m-am stabilizat în România, mi-am deschis o școală privată, am dus educația mai departe, până la a urma un doctorat, iar acum sunt asistent de cercetare în cadrul Universității de Vest.

De ce ai ținut să faci doctoratul?

Lavinia Răducanu: Mi-am dorit foarte mult să intru în sistemul universitar, să fiu profesoară, fiindcă mi-am dorit o stabilitate, mi-am dorit mai mult de la această viață, pe care o vedeam deja altfel.

De ce ai crede că mediul universitar îți oferă această stabilitate?

Lavinia Răducanu: Nu, dar acolo am posibilitatea să lucrez, să aduc ceva nou în contextul în care noi vrem să deschidem o secție universitară de music-hall în România, la Universitatea de Vest din Timișoara, la Facultatea de Muzică și Teatru. Am început deja demersuri serioase, avem deja spectacole, iar toate acestea sunt în premieră.

Avem deja compoziția soțului meu, Gabi Muzicaș, Voivodinele, fiicele lui Dracula, am realizat music-hall-uri originale, scrise special pentru studenții noștri, fiindcă ne dorim să creștem.

Ai pomenit despre etnia ta și-mi dau seama că este un subiect important pentru tine. Probabil, blestemul și binecuvântarea ta. Explică-mi puțin!

Lavinia Răducanu: Așa este. Și sunt încă prejudecăți la tot pasul. Ele te și întăresc, dar te și afectează.

Ești dintr-o etnie, lucrezi într-un anumit domeniu și la un anumit punct, dacă te ridici mai mult decât e cazul devii persona non grata. „Totuși, tu ești țigan, nu?”

Din copilărie te lovești de asta și te obișnuiești. Și nici măcar nu spun aici că ar fi vorba despre rasism. La fel cum unii spun altora: „ești gras!” sau „ești prea schilod!”, la fel și noi suntem țigani.

Dar e ceva ce poate să-ți taie aripile, nu? Cum ai reușit să depășești aceste descurajări?

Lavinia Răducanu: Pe mine nu prea mă interesează gura lumii. Sunt un om tranșant și destul de dur, iar când îmi doresc ceva în viață muncesc foarte mult pentru a-l obține și reușesc. Și, slavă Domnului!, nu trăim într-o țară rasistă.

Tu cum îl educi pe copilul tău, de 11 ani, să nu se lase doborît de aceste cuvinte pe care le aude?

Lavinia Răducanu: Îi spunem să procedeze cum am făcut-o și noi, eu și tatăl lui, să nu ia lucrurile personal și să înțeleagă că pe oameni îi deranjează, de fapt, acțiunile lui, nicidecum etnia sau apartenența la un grup a lui.

Planurile tale pe mai departe și cum ți le-ai ajustat în această perioadă de pandemie?

Lavinia Răducanu: O dată ce se termină pandemia, vreau să îmi reiau munca la Operă. Mă pregătesc pentru niște spectacole pe scena din Timișoara. În egală măsură, lucrăm la revenirea Tarafului Rromak, cu tot ce înseamnă el.

Noi am ajuns în toată Europa cu această orchestră, în evenimente organizate de Consiliul Europei, în festivaluri și vom reveni în forță în această formulă.