Loredana Munteanu, artistă: „Mulți ani am fost trecută în agendele oamenilor ca „Loredana nu mușcă” sau ca „Loredana livrează dragoste”. Acum sunt Loredana, „Wear Fior”” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Loredana Munteanu este spirit liber și creatoarea asociației Arta nu mușcă, una dintre creatoarele Livrez Dragoste – atelier de scrisori, iar de un an de zile pictează cămăși și spune povești vizuale la Wear Fior.

Cum treci de la facultatea de sociologie, la Festivalul de muzică clasică de la metrou, la scrisori de dragoste pentru oricine a vrut să guste nostalgia comunicării de altădată, la Tramvaiul poeziei, la 6 luni de bursă și relaxare la Barcelona, cu gândul că de fiecare dată mai rămâne ceva de descoperit. Ne povestește Loredana Munteanu.

Spune-mi, când a fost limpede pentru tine că drumul tău va fi altfel, că nu vei lua o carieră cu o rutină clară și un urcuș predictibil? Când ți-ai asumat tu această alteritate, cu riscul de a nu reuși, de a nu plăcea, de a nu fi acceptat?

Loredana Munteanu: Cred că răspunsul este de găsit dacă mă uit cu mulți ani în urmă, iar dacă am fi avut această discuție acum 3-4 ani nu m-aș fi simțit confortabil să-ți împărtășesc ce am să spun acum. Am crescut fără tată, de la 7 ani, iar simpla articulare a acestor cuvinte m-ar fi făcut atunci să mă simt puțin descoperită. Dar acum sunt ok să zic asta. Până la urmă nu a fost nicăieri vina mea.

Cred că o bună parte din copilărie am crescut cu acest stigmat, al faptului că părinții mei au divorțat. Mi se părea că sunt diferită, iar asta părea că îi îndreptățește pe alții să mă arate cu degetul. Am trăit o rușine interioară.

Pe de altă parte, singură cu mine și cu sora mea, mama ne-a oferit foarte multă libertate. Iar toată perioada care a urmat a fost o lungă și frumoasă libertate: nu aveam nimic de dovedit nimănui, mama nu ne cerea absolut nimic, nici măcar să facem ordine în casă. Să zicem că sora mea și-a permis mai multe, dar eu am devenit extrem și plictisitor de cuminte, fata care-și făcea temele întotdeauna, învăța și lua note mari la toate materiile, fără să ceară vreodată ajutor de la mama sau de la altcineva. Mama nu mă controla, venea doar la ședința cu părinții, unde afla că sunt cuminte și cam atât. (râde)

Pe de altă parte, toată viața mea mama m-a lăsat să decid întru totul și nu a intervenit nici măcar o dată, chiar dacă uneori, în anumite momente cheie, parcă mi-ar fi trebuit un sfat mai ferm de la ea, mi-ar fi plăcut să vină și să-mi spună: „uite, Loredana, ai opțiunea asta sau, dimpotrivă, limitează-te doar la asta!”. Dar ea a preferat să spună: „Lasă că o să știi tu mai bine ce trebuie să faci sau ce o să faci!”.

Loredana Munteanu, creatoare Wear Fior

Zi-mi două momente cheie în care simțeai nevoia de o direcție mai fermă?

Loredana Munteanu: Mi-ar fi plăcut să dau examen de admitere la Facultatea de Psihologie, dar atunci exista prejudecata că numai dacă ai o problemă mintală te adresezi unui psiholog. Așa că era o problemă reală dacă pot să profesez mai departe, dacă voi avea clienți și așa mai departe. Atunci aveam nevoie de un sfat poate de o mai mare fermitate, dar mama mi-a zis: „Lasă că o să-ți dai seama! Până dai bacalaureatul ai tot timpul să te hotărăști”. (râde) Dar am discutat apoi și cu colegele mele și ele îmi spuneau că oamenii se simt rușinați să meargă la psiholog, iar eu știam ce înseamnă rușinea. Așa că am decis să las deoparte ideea cu admiterea la Psihologie și am intrat la Sociologie.

După ce am terminat facultatea, înainte de Master, mi-ar fi plăcut să îmi iau un an pentru voluntariat în străinătate, să explorez mai mult și mai îndeaproape problemele și situația reală a lumii. Dar nici acolo nu am primit vreun îndemn clar, ferm, așa că abandonat gândul și am dat examen la Master.

Adevărul e că am avut o înțelegere cu mama, dintotdeauna, ca pe tot parcursul studiilor mele să nu mă preocupe banii, să nu caut să mă angajez sau să găsesc resurse pentru a plăti chiria ori întreținerea. Iar acesta a fost un mare avantaj, care mi-a dat voie să îmi creez acea bulă de la 19 ani pe care am încercat să mi-o păstrez neschimbată până acum, la 34 de ani. (râde)

Cum ai ales, în pofida direcției pe care ți-o dădea facultatea, spre o corporație, de pildă, să mergi înspre zona artistică?

Loredana Munteanu: Mi-am dorit foarte mult să lucrez la Ministerul de Externe, voiam să colaborez cu o ambasadă, voiam ocazia de a călători și de a avea o experiență internațională. Așa că am studiat științe politice și sociologie. Dar, lucrând pentru profesorii mei din zona de sociologie, am încercat și colaborări în campanii electorale, mi-am dat seama că era un drum cu care nu mă potriveam deloc. Eu îmi construisem acea bulă despre care îți povesteam, unde mă simțeam bine și eu însămi, iar munca însemna multă tensiune, multe conflicte, informații trunchiate, date și cifre pe care le vedeam la televizor dar care nu aveau nicio legătură cu ce știam eu din documente, așa că am spus nu! Sunam profesorii, le spuneam că erau greșite datele din știrile televizate și auzeam un implacabil „Taci, Loredana!”. Or, asta nu puteam accepta. Nimeni nu poate să-mi spună să tac sau cum și ce să fac. Așa că era extrem de limpede că locul acela nu era pentru mine.

Loredana Munteanu

Pe de altă parte, îmi vedeam colegii, care se angajaseră în companii multinaționale, pentru care drumul era clar, o carieră ascendentă, un apartament, o familie, o mașină, credite și un succes exprimat în cifre de vânzări. Lor li se părea o mare realizare, dar mie mi se părea apăsător pentru un copil de 20 de ani ideea unui credit și toate aceste poveri financiare.

M-am îndepărtat de această direcție, dar cu cât mă îndepărtam, cu atât îmi era mai neclar ce trebuie să fac eu, cu mine, pentru mine. Iar opțiunile momentului nu erau foarte generoase. Puteam să îmi fac afacerea mea, dar pentru asta aveam nevoie de bani de investiție, ceea ce mie, evident, îmi lipsea.

Pe de altă parte, pe parcursul facultății și al masterului, mama nu m-a întrebat o clipă dacă m-am gândit mai departe de anii de studii, dacă am plan, dacă mi-e limpede ce vreau să fac cu viața mea mai departe. Nimic din toate acestea. Aveam în continuare libertatea deplină.

Partea bună din toate acestea însă este că am făcut master în antreprenoriat social, în ideea de a susține cauze sau inițiative civice, practic în logica dorinței mele de dinainte de a începe masterul.

Pe de altă parte, trebuie să-ți mai spun că în toți acești ani eram nelipsită de la evenimentele culturale. În Galați îmi lipsiseră aceste lucruri, nu aveam cinematograf, aveam teatru, dar trebuia să așteptăm trupa de la București să vină, să joace, o dată pe an. Când am ajuns în București, unde aveam să descopăr mai multe teatre, unde exista Operă, despre care auzisem doar la tv, nu văzusem nimic din ea la mine în oraș, am început să „devorez” evenimentele culturale, m-am abonat la newsletter-ele instituțiilor mari din capitală, mergeam la operă și cred că la toate spectacolele de teatru. Eram însetată. Descoperisem toate locurile frumușele din oraș, cu obiecte de poveste sau cu oameni fascinanți, ei bine, cu asta îmi ocupam timpul.

Așa a apărut ideea de a facilita accesul oamenilor, în special al tinerilor, la cultură. Am discutat cu profesorul de la master, când îmi pregăteam dizertația, iar el mi-a sugerat să fac o organizație, un ONG.

Mi-am dat seama că îmi plăcea ideea ca mai mulți tineri să îmbrățișeze arta, dar arta este un prilej de petrecere a timpului, nu o nevoie, așa că dacă nu afli despre ea, nu știi ce ți-ar aduce, nu te duci. Așa încât a început să-mi placă ideea de a deveni o legătură între toți acești tineri care și-ar dori să descopere arta și artă în manifestările ei în oraș.

Am creat un ONG, în 2012 și i-am găsit acest nume fascinant, Arta nu mușcă, iar două sau trei luni mai târziu am și venit cu o propunere de proiect, unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut în viața mea, Festivalul de muzică clasică de la metrou, organizat timp de cinci ani.

(613) Festivalul de Muzica clasica la Metrou/ Metrorex – YouTube

Ce mi-a plăcut cel mai mult atunci și a rămas laitmotivul vieții mele a fost că am reușit să fac, din nimic, ceva. Am trimis un email, fără să fi știut nici măcar formularea consacrată în comunicarea cu instituțiile publice, dar am făcut-o și le-am povestit un pic despre idee. O săptămână mai târziu mi-au răspuns și m-au invitat la biroul Metrorex să le povestesc mai multe despre acest concept. (râde). Eu aveam doar o idee.

M-am dus cu toată îndrăzneala și curajul în această sală de întâlniri de la Metrorex, unde unde era doamna Evelyn Croitoru, care avea să devină cel mai important om în dezvoltarea și susținerea proiectului, iar în rest doar bărbați. A fost ușor intimidant, dar mi-a trecut repede și, cu tot aplombul de care eram capabilă, am spus lucrurilor pe nume. M-au ascultat atent, mi-au spus că sună bine, dar că așteaptă de la mine să revin cu ceva scris.

Câteva zile mai târziu m-au sunat și mi-au propus să facem totul în două săptămâni. Veneau Zilele Bucureștiului, iar ideea festivalului parea una creativă și atipică pentru călătorii Metrorex.

Loredana Munteanu în Tramvaiul poeziei, un proiect cultural urban al asociației Arta nu mușcă.

Mi-am sunat prietenii, artiști, le-am povestit despre ideea mea și despre interesul celor de la Metrorex, i-am avertizat că nu există finanțare, dar nici vreo proiecție pentru asta într-un timp atât de scurt, și i-am întrebat despre șansele realiste de a coopta în proiect niște artiști, pentru un concert de maximum o oră și cu un program fain. Așa am ajuns la parteneriatul cu Conservatorul din București.

Evenimentul a ieșit atât de bine, complet peste așteptările mele, atât pentru artiști, care nu s-au simțit nicio clipă în rolul de oameni care cântă la metrou și cineva s-ar simți obligat să-i dea niște bani ca unui cerșetor, iar publicul, pentru cele 60 de minute cât a durat evenimentul a venit cu reacții spectaculoase.

Anul următor, am primit timp și încredere și am putut obține buget pentru artiști, așa cum meritau, de fapt, să primească.

Ce ți-a adus ție această experiență?

Loredana Munteanu: Mi-a dat mai multă încredere și atunci mi-am dat seama ce înseamnă să fii antreprenor cultural.

Pe de altă parte, din fericire eu încă am avut suport financiar de acasă, fiindcă altfel nu era bine deloc. (râde) Așa că am putut continua proiectul cultural. Altfel, dacă ar fi trebuit să-mi iau un job, nu știu dacă aș mai fi putut fi la fel de concentrată pe ce aveam de făcut. Dar mi-am dat seama că a trebuit să fiu consecventă, iar primii ani am mers pe principiul că nu am nimic de pierdut, deci toată lumea care putea avea vreo legătură cu proiectul primea un email de la mine, un telefon sau ne vedeam la o cafea și o discuție de parteneriat sau finanțare.

Însă mi-am dat seama destul de repede că dintr-un proiect, oricât de bine ar fi ieșit festivalul, nu îmi puteam permite să mă întrețin timp de un an. Așa că am creat noi evenimente și acopeream zona cultural-artistică în proiecte sau campanii ale brand-urilor, care voiau conținut și în această direcție.  

Nu am ținut niciodată evidența sumelor pe care le facturam în fiecare lună, nu mi s-a părut important, iar lucrurile încă fluctuau în acea perioadă. Cumva nu mă deranja, fiindcă era, e drept, o nesiguranță la mijloc, dar pe de altă parte aveam libertate. Iar libertatea merita acest preț.

Loredana Munteanu

Dar tu ce voiai?

Loredana Munteanu: Știam foarte bine ce nu voiam, dar nu știam exact ce îmi doream. Iar asta a fost hiba până pe la 30 de ani, cred.

Ce s-a limpezit la 30 de ani?

Loredana Munteanu: Am făcut pace cu mine. Mi-am dat seama că simplul fapt că am reușit în toți acești ani, cu toate aceste proiecte, iar că an de an, din nimic în ceva, am creat ceva înseamnă că sunt pe drumul bun, că acolo e calea mea, în antreprenoriat în zona cultural artistică. Dar de fiecare dată am simțit că mai rămâne ceva în mine de descoperit. Chiar și acum mă gândesc așa. Cred că aș fi genul acela de băbuță de 60 de ani care mai descoperă ceva și dă o întorsătură radicală vieții sale. (râde)

Pe de altă parte, îmi era limpede că doar din acest ONG nu am cum să câștig banii de care aveam eu nevoie. În plus, nu voiam să pun presiune pe mine, dar nici să fac rabat de la munca mea. Așa că m-am uitat din nou la ce știam să fac și am decis că trebuie să fac un business. M-am asociat cu o prietenă și am creat Livrez dragoste – atelierul de scrisori.

Mulți ani am fost trecută în agendele oamenilor ori Loredana nu mușcă, ori Loredana livrează dragoste. (râde)

Proiectul există și acum, are succes mai departe, ceea ce mi-a dat o mare bucurie.

Totul a pornit de la o idee simplă: am primit o scrisoare de la un băiat, mi-a plăcut foarte mult și mi-am zis „ce idee bună!”. Cum ar fi să facem ceva prin care să încurajăm oamenii să revină  la forma clasică de comunicare, scrisul. Iar proiectul să facă parte din Arta nu mușcă. Până la urmă nu aveam nimic de pierdut. (râde)

Așa a apărut conceptul prin care în fiecare lună câte un brand să finanțeze conceptul, așa încât oamenii să nu trebuiască să plătească pentru scrisori. Doar că a funcționat ceva timp și nu mai găseam finanțare. Doar că în aceste luni ne-a contaminat energia care se crea atunci când scriam scrisorile către destinatarii lor. Tot procesul de a le compune, scrie frumos, sigila și a le expedia pe bicicletă era fascinant.

Așa că ne-am gândit să creăm o firmă prin care să rulăm tot procesul. Toată lumea, când auzea, ne „încuraja”: „Nu o să meargă! Cum să meargă? De ce v-aș plăti pe voi să scrieți scrisori pentru mine?”. Iar eu răspundeam: „Bine! Scrie tu! De ce nu scrii?”, moment în care îl vedeam cum se dezactivează: de unde iei hârtie, de unde iei cerneală, ce faci dacă nu ai inspirație sau nu ai scrisul frumos? (râde)

 La început nu-ți imagina că a mers spectaculos, dacă te gândești la profit, am și primit niște oferte de la niște investitori care nu înțeleseseră foarte bine ce făceam noi și aveau solicitări nerealiste dar le-am refuzat oferta și am continuat într-un mod care a dat o altă turnură afacerii. M-am întors la parteneriatul bun pe care îl aveam cu Metrorex și am creat un eveniment: ce ar fi dacă la 6:00 sau la 7:00 dimineața, când intri în metrou dai peste o ploaie de scrisori, pe bănci, pe jos, peste tot? Iar pe scrisoare scrie: ia-mă!, sau deschide-mă!, sau du-mă la serviciu!, sau dă-mă omului pe care îl iubești!, adică toate mesajele care te fac să te prinzi într-un joc ce s-a rostogolit apoi săptămâni la rând. Era joc, era distractiv iar în scurtă vreme am atras atenția nu doar a oamenilor, ci și a brandurilor.

Apoi m-am retras, când afacerea avea succes.

Cămașa cu valuri, primul model creat de Loredana Munteanu

De ce te-ai retras?

Loredana Munteanu: Împlineam 30 de ani, fusesem într-o călătorie de o lună în Asia, iar atunci am avut și răgazul și gândul de a avea mai multă claritate pentru viața mea. Între 19 și 30 de ani mă zbătusem să aflu care este rostul meu, ce este pentru mine și, deși proiectele ieșeau, aveau succes, eu rămâneam cu acest sentiment că sigur este ceva mai mult decât atât, ce așteaptă și merită să fie descoperit.

M-am întors din excursia în Asia, am intrat în casă, m-am reconectat la lume, iar primul gând a fost că business-ul acela nu mai era pentru mine. În toată călătoria mă rugasem pentru claritate, fiindcă toată viața mea de până atunci nu avea nimic despre claritate în ea, iar primul gând care-mi venise în minte la  întoarcerea în lumea dezlănțuită a fost că trebuia să schimb ceva din ce făceam. A fost un semn.

Sigur că m-am gândit la ce urma să fac în lipsa acestui business. Ne întrețineam, și eu, și partenera mea, foarte bine din el, mama era mândră. (râde) Dar cumva nu mai voiam.

Atunci am realizat că în timpul cât am dezvoltat business-ul am neglijat zona de artă, organizația, Arta nu mușcă. Nu aș fi putut să mă implic așa cum îmi doream în amândouă.

Venise din nou vremea pentru Arta nu mușcă, așa că am decis să încep un master în Arte. De ziua mea, în septembrie 2018, am susținut interviul de admitere. Am devenit masterandă, lunile au trecut, eram studentă din nou, era drăguț, aveam niște bani puși deoparte, dar nu erau îndeajuns. Mai mult decât atât, în ianuarie, anul următor am plecat într-o nouă călătorie, în America de Sud de data asta. S-a făcut luna martie, ușor, ușor și am aplicat la AFCN cu o idee care a și fost finanțată ulterior, Tramvaiul poeziei. În același timp, am aplicat la o bursă în Barcelona. Cumva, de la 20 de ani, știam în sinea mea că voi ajunge să locuiesc pentru o vreme în acest oraș catalan. Și s-a întâmplat, fiindcă am fost admisă și la bursa din Barcelona.

Am locuit șase luni în Barcelona, atât a durat bursa, dar le-am simțit ca pe o vacanță, fiindcă veneam după o lună de muncit pe brânci pentru Tramvaiul poeziei. Eram singură, îmi ieșisem cumva din ritm, am avut o mică echipă, dar greul tot eu l-am dus. Volumul de muncă a fost foarte mare, tot timpul se întâmpla câte ceva cu STB-ul, sunam, verificam, rezolvam apoi o luam de la capăt. Iar când am ajuns în Barcelona, pe plajă, mi-am zis: „gata, aer, vacanță!” și m-am super-relaxat. Aveam nevoie de asta și mi-am luat exact ce aveam nevoie. Așa cum am făcut mereu.

Faptul că am libertatea să mă culc când vreau, să mă trezesc când vreau și să nu dau socoteală nimănui, dacă greșesc ceva mă cert doar pe mine sau faptul că acum, după ce termin dialogul cu tine, deși am de lucru multicel, pot să zic hai să las ce am de lucru și să ies afară să mă bucur de lumina asta superbă, de primăvară, iar de muncit pot să muncesc și la noapte pentru mine este îndeajuns. Lumina de astăzi nu mi-o mai întoarce nimeni.

De ce pictezi cămăși?

Loredana Munteanu: Pictam haine pentru mine și pentru cunoscuți de când am venit în București. Când am ajuns în oraș și am descoperit atât de multe magazine nu mi-a venit să cred. Doar că, din clipa în care am descoperit la mine, la facultate, încă o colegă cu aceeași cămașă am simțit că trebuie să fac ceva diferit la ce aveam eu. Așa încât fiecare lucru pe care simțeam că ar mai putea să-l aibă altcineva „pățea” ceva: îl pictam, tăiam, coseam, schimbam nasturii, îl purtam altfel. Nu neapărat de a fi eu, Loredana, altfel, ci de a purta altfel lucrurile, de a le da un alt aer.

Când a început pandemia tocmai revenisem din Barcelona. M-am întors și am zis: „trei luni de stat în casă este ceva minunat pentru mine!”. (râde) Doar că, după prima lună de lockdown nu a mai fost așa bine.

Loredana Munteanu și pasiunea ei pentru cămăși pictate

„Ce fac eu cu viața mea profesională?”, mi-am zis prin aprilie 2020. Cu Arta nu mușcă am realizat că nu pot face nimic, într-o perioadă în care toate fondurile mergeau spre spitale, echipamente medicale și tot ce ținea de terapia COVID-19. Nu puteam să cer bani pentru cultură.

Ușor, ușor a venit vara, s-au ridicat restricțiile și am ajuns la mare. Dintotdeauna mi-au plăcut cămășile bărbătești, iar cu ocazia aia mi-am pictat o cămașă cu valuri. Și am îmbrăcat-o. Este un model tare drag și acum mă emoționez când cineva alege chiar acel model.

Am luat cămașa cu valuri și am ieșit pe plajă. Prietenii mă văd, rămân uluiți și mă întreabă de unde este cumpărată. Am râs și le-am explicat că este opera mea. „Îmi faci și mie una?”, m-a întrebat ea îndată. Brusc m-am văzut în dificultate fiindcă pentru mine puteam face orice îmi trecea prin cap, dacă greșeam puteam încerca altceva, dar acum aveam o răspundere pentru cămașa și „comanda” prietenei mele.

Am pictat, cămașa a fost văzută de alți prieteni, iar dintre ei a venit cineva care și-a dorit propria cămașă. Și tot așa au început să curgă rugămințile. Spun așa pentru că făceam totul gratuit. Și așa s-au întâmplat lucrurile în acea vară. Doar că iubitul meu de atunci mi-a zis la un moment dat: „De ce nu faci mai mult? Mai organizat?”. Iar lângă sfatul lui a venit și cel al unei prietene foarte apropiate, Oana.

M-am întors la vechiul meu crez, ce-am de pierdut?, și am început să gândesc totul coerent, în termeni de business. Am cumpărat două sau trei cămăși, mai multe culori și am început să mă joc cu ele, ca să am ce să postez pe Instagram. (râde) Și dacă nu le voia nimeni le-aș fi purtat eu. Încă aveam de mers la mare.

Am căutat un nume și o estetică.

Așa a intrat în scenă cutia cu liste. Vorbeam mai devreme despre lipsa mea de claritate. Atenție, această lipsă nu se vede deloc în felul în care lucrez: respect deadline-urile și mă organizez bine în lucrurile pe care le am de făcut. Așa se face că am sute de liste, cu locuri de văzut, cu locuri văzute, cu obiecte, cu opere de artă și, desigur, o listă a cuvintelor preferate.

Am scos lista cu acele cuvinte preferate din limba română și m-am uitat peste ea. Atunci mi-a sărit în ochi cuvântul fior. Am închis ochii și am văzut un fior cum curge pe linia spatelui unei femei. Am zis: „asta e!” Așa s-a născut Wear Fior.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO