Magda Crasnojan, fotoreporter, diagnosticată cu cancer: „La moartea mea, până în ziua aceea, nu mă gândisem niciodată. Nu împlinisem 40 de ani.” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Magda Crasnojan este fotoreporter, a lucrat în presa locală, dar și pentru publicații naționale sau Mediafax. Înainte de pandemie a ieșit din presă și s-a angajat la o companie brașoveană. Acolo a aflat diagnosticul de care ne temem cu toții: cancer.

Acum, după o serie de intervenții și mai multe vești proaste, amestecate și cu speranță, Magda așteaptă finalizarea terapiei chimio și începutul recupărerii. Dintre toate lucrurile posibile pentru ea în acest moment, Magda își dorește din nou să meargă.

Dacă și tu crezi că poți susține recuperarea Magdei, folosește datele de mai jos:

Cont lei: RO64INGB0000999912654282

Titular: Claudiu Loghin

Cum arăta viaţa ta înainte de a primi acest diagnostic?

Magda Crasnojan: Aveam o viaţă normală. Lucram la un depozit de materiale de construcţie, la contabilitate, mergeam la serviciu, la cumpărături, veneam acasă, găteam –  pentru că mama este foarte bolnavă, nu putea să stea în picioare, să gătească –mă culcam, iar dimineaţa, la 6:00, o luam de la capăt. O viaţă ca a tuturor.

Pe la începutul lui octombrie a anului trecut însă am început să am nişte ameţeli foarte puternice pe care le-am pus pe seama stresului, a oboselii. Adevărul este însă că abia ajungeam la birou, atât de intense erau.

Asta până când, într-o zi am observat că nu-mi puteam coordona bine scrisul atunci când notam comenzile. E drept că mă durea capul frecvent, dar nu te gândeşti, la fiecare durere de cap, că ai o tumoare.

Într-o seară i-am spus mamei că nu mai pot să scriu. Ea m-a pus să strâng pumnul, am reuşit, dar în câteva zile nu am mai putut să îmi folosesc mâna deloc. Nici măcar să ridic o ceașcă cu cafea. Între timp am ajuns la ginecolog, iar acolo s-a văzut tumoarea. Îmi dăduse doamna doctor o grămadă de investigaţii şi începusem că mă programez la toate, dar între timp m-a lăsat piciorul stâng, nu de tot, încă mergeam, dar târâiam piciorul.

Magda Crasnojan, în perioada în care diagnosticul era dintr-un alt univers

Atunci am mers la neurolog, care mi-a spus că am pareză, iar sfatul lui este să uit de investigațiile abdominale, să mă ocup de pareză pentru că o să rămân cu sechele pe viaţă.

Am venit acasă cu mama, iar doua zi am ajuns cu salvarea la Spitalul de Neurologie din Brașov. Am crezut că am făcut un AVC, nu m-am gândit atât de departe, la o tumoare. Dar un medic foarte drăguţ a zis că trebuie să stau internată câteva zile. Eu m-am gândit că fac tratament, apoi îmi trece. M-a dus într-un salon izolat, din pricină de Covid, iar în seara aia am făcut un CT. De acolo, medicul a ieșit cu o faţă lungă şi mi-a spus: “Doamnă, e o problemă. Aveţi ceva crescut acolo”. Eu am întrebat: “O tumoare?”. “Da”, a zis.

În momentul ăla am simţit cum îmi cade cerul în cap. Nu făcusem încă 40 de ani.

Am rămas blocată, dar mi-am adunat puterile și am anunţat-o pe mama. Ea a înţepenit.

Primul gând apoi a fost să fumez o ţigară pentru că nu puteam să procesez vestea. M-au lăsat să fumez în baie, iar atunci mi-a venit în minte o replică dintr-un film: “e posibil să mori”.

Eram siderată.

Te gândiseşi până atunci vreodată la moarte?

Magda Crasnojan: Până atunci nu. Deşi am avut decese în familie, tata a murit în 2007, dar la moartea mea nu m-am gândit niciodată. Aveam o viaţă activă, normală.

După mai multe săptămâni la neurologie, în Brașov, într-o zi de sâmbătă m-au transferat la Cluj cu salvarea. Drumul a fost greu pe targă, mă durea spatele. Dar am ajuns într-un final, m-am internat, a venit la mine un doctor cu foarte multe foi de semnat (din cauza riscului intra-operator), apoi a venit brancadrierul care m-a ras în cap. Nu aveam părut lung, dar a fost o senzație tare ciudată când am rămas fără păr. O infirmieră mi-a făcut un duş şi m-a așezat în cărucior, chiar dacă puteam merge.

În lift m-a pufnit plânsul.

Am ajuns în sala de operaţie, m-am întins pe masă; tremuram din toate încheieturile. Am zis că mi-e frig, dar mie îmi era frică.

Era marți, 14 decembrie 2021.

A venit anestezista şi de-acolo nu mai știu nimic. M-am trezit în salon. Am aflat ulterior că operația a durat 5 sau 6 ore, iar eu mi-am revenit repede. Nu am stat deloc la ATI, iar preț de vreo două ore am avut o stare de leşin, dar mi-am revenit.

Mi-am sunat mama şi fratele, care erau şocați că după o operaţie ca asta vorbesc atât de coerent. Şocul meu a fost altul: nu îmi puteam mişca piciorul şi mâna. După operaţie, abia mă ridicau la marginea patului, iar să stau acolo era un efort uriaş.

Am depăşit momentul critic şi m-au trimis la Braşov, dar nu acasă, ci la spital, pe secţia de neurochirurgie. Acolo nu ştiau ce să-mi facă, în afară de perfuzii. După o săptămână, două m-au trimis acasă. Singura soluţie era kinetoterapia.

Cum te descurci cu banii? Cum reuşeşti să te descurci cu aceste cheltuieli?

Magda Crasnojan: Foarte greu ne descurcăm pentru că salariul meu era de 2.000 de lei, așa sunt veniturile în Brașov, acum sunt în concediu medical şi iau salariul întreg, dar banii se duc repede pe facturi, pe medicamente, pe mâncare. Mai e pensia mamei, dar e mică şi ne descurcăm greu. Cât am fost la Cluj, au strâns colegii din presă bani şi ne-am mai descurcat cu ei. Dar s-au dus. Ne mai ajută fratele meu cu facturile, să ne rămână nouă banii de mancare.

Ce urmează să faci tu mai departe pentru vindecare?

Magda Crasnojan: Acum am început chimioterapia, pentru că eu aveam o tumoare pe ovar, că de acolo a plecat spre creier. Se miră toţi doctorii şi azi cum s-a dus direct la creier şi nu s-a oprit la ficat, la sâni.

În 20 mai m-am operat la burtă şi a fost foarte complicat. Atunci, o doctoriţă de la stat m-a trimis acasă să mor, că am cancer de gradul IV. I-a și zis mamei: “lăsaţi-o în pace, nu o mai chinuiţi, că nu are nicio şansă”.

Am vorbit cu colegii din presă, cu Claudiu Loghin, cu Oltiţa şi mi-au aranjat o întâlnitre cu un medic din privat. Dar gândul meu era la bani. Aveam nevoie de 10.000 de euro pentru intervenție. Claudiu a zis că facem o campanie şi o să facem rost de bani. Și ajutorul a venit, chiar datorită unor cunoscuți din familie, oameni cu suflet generos, care au achitat facturile pentru întreaga intervenție.

Operația abdominală mi s-a părut mai grea ca cea de la cap. Dar au trecut durerile, am găsit un oncolog și am făcut prima şedinţă de chimioterapie. Urmează încă 5. Dacă după acestea 6 şedinţe totul e bine, nu mai fac. Dacă nu e bine, mai fac încă 6.

Ce-ţi doreşti tu acum?

Magda Crasnojan: Să scap de chimioterapie. E greu de suportat. Am emoții pentru a doua şedinţă, dar sper să fie bine.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO