Căutare

Share this article

Cei mai mulţi copii visează să zboare privind cu jind la urmele lăsate de avioane pe cer. Magdalena Aldea, căpitan de aviaţie în Armata Română n-a visat la asta, dar a îmbrăţişat provocările vieţii. Când profesorul de matematică i-a spus mamei că n-are şanse să intre la Liceul Militar pentru că îi lipseşte ambiţia, Magdalena i-a arătat că se înşela. Când i s-a spus că nu poate face militărie, şi-a înghiţit lacrimile şi a mers mai departe. Când s-au scos 5 locuri pentru fete la Aviaţie şi-a spus că unul trebuie să fie al ei. Nu pentru că era pasionată, ci pentru că era cea mai mare provocare.

S-a îndrăgostit de zbor şi de tot ce înseamnă el în armată. Atât de mult încât a zburat în fiecare sarcină până în ultimul trimestru. Este căpitan, pilot de gradul I, zboară pe IAR 330 PUMA şi îşi doreşte să ajungă instructor şi apoi să facă acrobaţie aeriană. Primul copil i-a redeschis pasiunea pentru scris şi de 3 ani îşi împărtăşeşte gândurile pe blog. Să vedem ce înseamnă să fii femeie, pilot militar, soţie, mamă, blogger şi, mai nou, fotograf şi ce-ţi trebuie ca să poţi să faci atâtea lucruri într-o vreme în care toată lumea se plânge de lipsă de timp.

Cum ajunge un copil mic, frumos, drăguţ, finuţ pilot de elicopter?

Nu mi-am închipuit niciodată că am să ajung pilot. Nu a fost vreun vis din copilărie. În schimb, când a trebuit să-mi aleg un liceu și pentru că o aveam pe soră-mea acolo, am ales Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. Mama a făcut presiuni destul de mari ca să merg acolo. Noi n-aveam o situaţie financiară foarte bună şi considera că în felul ăsta obţineam o siguranţă materială. Gândeşte-te că acolo îmi erau asigurate toate rechizitele, hainele, hrana și stăteam la internat. Dar dincolo de asta era şi cel mai bun liceu din oraş, iar eu și frații mei eram în cele mai bune clase, eram printre primii la învăţătură. Toţi 3 am fost la Olimpiade. Mama încerca să compenseze lipsa banilor cu învăţătura. Ştia că aia e singura cale ca noi să ieşim cumva din situaţia în care ne aflam. Şi atunci am încercat să intru la cel mai bun liceu, cu cei mai buni profesori. Nu doar pentru că era un liceu militar, dar mama scăpa de multe griji şi cheltuieli în acest fel, aşa că a făcut presiuni reale ca eu să dau acolo. Dar provocarea la mine a fost că profesorul de matematică s-a întâlnit cu maică-mea şi i-a spus că eu n-aş reuşi să intru pentru că nu sunt la fel de ambiţioasă ca soră-mea. Ăla a fost click-ul care m-a determinat să încerc. Când am văzut că am luat o notă mare la capacitate, am mers şi am dat admiterea. Când am văzut că am luat şi admiterea mi-am zis că astrele se aliniază, liceul ăsta chiar o fi pentru mine.

Dar înainte ce ţi-ai fi dorit să faci?

Nu aveam nimic clar. Este un alt liceu în Câmpulung, Dragoş Vodă, care era o variantă. Aveam o prietenă a cărei soră era şi ea la Liceul Militar însă sora ei renunţase pentru că nu făcea faţă presiunii, aşa că noi am spus că nu mergem pe culoarul ăsta al surorilor noastre pentru că suntem mai libertine, vrem altceva. Dar când mama mi-a pus pe masă toate problemele noastre şi mi-a prezentat realitatea, decizia a fost clară. N-a fost poate visul meu să ajung acolo, m-am dus cumva împinsă de la spate, dar mi-am asumat decizia şi n-am regretat-o. În clasa a XI-a, când trebuia să ne alegem o armă pentru mai departe, am aflat că s-au scos nişte locuri pentru fete la Aviaţie. Nu era o premieră, dar era a doua sau a treia generaţie. Şi nu era an de an, se scoteau câte 2 locuri pentru fete odată la 3 sau 4 ani. Atunci se scoseseră 5, dar noi nu ştiam câte sunt, ştiam doar că aviația are locuri și pentru femei. Şi am zis că şi dacă e un singur loc, eu trebuie să încerc.

Am început să învăţ fizică, dar hopul cel mare l-au reprezentat probele medicale. Am mers mai mult de 30 de elevi la INMAS, fete şi băieţi şi-au picat pe brânci. Am rămas 3 fete după probele medicale şi brusc toată lumea a început să se uite la noi de parcă era mare lucru de capul nostru, deşi noi nu făcusem încă nimic. Când mi-am dat seama cum se uită oamenii la noi am înțeles că trebuie neapărat să iau admiterea, că ar trebui să fiu fraieră să ratez. Am învăţat şi m-am dus la Academia Forţelor Aeriene din Braşov.

Ce anume te-a atras la Aviaţie: provocarea, faptul că erau puţine femei?

Cred că a fost o multitudine de factori. În primul rând mi se părea wow, suna foarte bine. Oricum habar n-aveam ce înseamnă cu adevărat. Nu întâlnisem un pilot în viaţa mea, nici nu mersesem vreodată cu avionul până atunci, dar mi se părea foarte interesant. Mi s-a părut foarte interesantă meseria de pilot şi m-a atras şi faptul că erau puţine locuri pentru fete, era o provocare pe care trebuia să o accept.

Şi cum a fost când ai realizat cu adevărat ce înseamnă Aviaţia?

A, după ce am ieşit din Academie, după ce am terminat şcoala. Mi se pare că au fost momente în care eram într-un vis. Nici primul zbor nu m-a trezit la realitate. Mi se pare că trebuie să compilezi informaţia. Nu e totul numai zborul, e şi viaţa de unitate militară, şi ce se întâmplă într-o escadrilă, şi misiunile pe care le ai. Adică zborul e frumos, e palpitant, îţi dă o adrenalină interesantă, dar felul în care tu te mobilizezi ca să fii pilot în aeronava respectivă şi să execuți misiunea cu profesionalism și responsabilitate, aceasta reprezintă meseria de pilot din punctul meu de vedere.

Ce ţi s-a părut cel mai greu în şcoală?

Partea asta de motor, de aerodinamică. Mi se pare că fetele, în general, n-au aplecare spre disciplinele astea. A fost şi asta o provocare. Cred că eu am învăţat de 2 sau de 3 ori mai mult ca să ajung un băiat care înţelegea, probabil, noţiunile astea din prima. Dar mi s-a părut un plus pentru mine pentru că odată ce-l reţineam, nu-l mai uitam. Învăţam greu, mult mai greu decât altcineva, dar apoi nici nu mai uitam.

Cum e viaţa unei femei în şcoala militară, într-o unitate militară?

Cu provocări multe. Mi se pare că trebuie să renunţi la câteva lucruri, dar poate câştigi altele. Renunţi un pic la feminitate, renunţi la libertate, dar câştigi o forţă pe care în civilie poate nu ai avea-o.

Eu nu ştiu cum e în civilie, dacă eşti sau nu ţinut în palme de ceilalţi. Bănuiesc că în orice colectiv e greu, dar pe vremea mea, în şcoală băieţii ne spuneau în faţă că noi nu puteam să facem anumite lucruri, că noi suntem favorizate, că dacă noi suntem fete credem că putem obţine lucruri mai uşor. Automat erau nişte ştampile pe care le aveam în frunte, plus că noi eram a treia generaţie de fete în Liceul Militar şi în anul 4 am avut o companie întreagă, doar din băieți. Erau foarte duri şi foarte convinşi că locul fetelor nu e acolo. Au fost tot felul de situaţii, dar te duceai, plângeai în pernă, apoi veneai mai forţoasă în faţa băiatului, încercai să arăţi că poţi. Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că eram un copil, foarte copil şi nu prea ştiam cum să gestionez lucrurile astea. Probabil le-am trăit aşa, cum au venit, aşa le-am făcut faţă.

Spune-mi ce ţi-a adus ţie zborul când l-ai descoperit cu adevărat.

E o fericire pe care nu ştiu s-o explic. Ştii cum e sportul, când faci înot şi apoi zâmbeşti ca prostul? Mi se pare că după ce aterizez am aşa, un zâmbet tâmp pe faţă. E ca şi cum mi s-ar fi întâmplat ceva extraordinar. Te simţi foarte bine, e o satisfacţie foarte faină pe care o ai, dar e tot un cumul de factori, nu doar zborul în sine. E faptul că ai terminat misiunea, că totul a fost OK, că ai aterizat în regulă, că tot ce ţi-ai propus ai reuşit. Sigur, mai sunt şi zboruri după care spui că ai fi putut face altceva mai bine, dar e foarte fain, e o satisfacţie pe care nu ştiu dacă o regăseşti în orice meserie sau poate nu în felul ăsta.

Spune-mi cum e acum să fii femeie printre atâţia bărbaţi, să lucrezi într-un astfel de mediu?

Acum e mai simplu. Acum, de când m-am maturizat eu.

E mai simplu pentru că te-ai schimbat tu sau ei?

Cred că şi, şi. E mai simplu pentru că şi ei s-au schimbat. Oricum am ajuns acum într-un mediu în care oamenii sunt maturi, au familii, au soţii acasă, au fete şi ne tratează cu totul diferit, cu mult mai mult respect. Pe de o parte ei spun că am adus latura sensibilă escadrilei şi că e bine că sunt şi femei, că se cunoaşte asta şi în relaţiile pe care le avem în escadrilă, şi în felul în care pilotăm. Nu e nevoie de forţă fizică ca să pilotezi o aeronavă, asta e clar. Ei zic că e interesant că ne-am pus şi noi amprenta în felul nostru feminin.

Pe de altă parte mi se pare că nici eu nu mai sunt aşa de sensibilă ca în liceu. Reuşesc acum să trec prin filtrul meu ce trebuie să pun la suflet şi ce nu, cum trebuie să reacţionez într-o anumită situaţie. În orice mediu e complicat pentru că sunt oameni diferiţi, dar acum e mult mai simplu. Ne cunoaştem, avem o relaţie foarte frumoasă la muncă şi mi se pare că avantajul într-o astfel de meserie este că suntem o echipă, ţinem unul cu celălalt şi ne cunoaştem foarte bine. Trebuie să zburăm în echipaj şi trebuie să-ţi cunoşti foarte bine partenerul de zbor, să ştii ce-i trece prin minte, cum reacţionează în situaţii de criză, cum reacţionează la vreme urâtă, la orice poate apărea.

Povesteşte-mi despre un zbor care ţi-a rămas în suflet.

Am un instructor care a ieşit la pensie, acum e la fabrica de elicoptere, la Braşov şi m-a luat în câteva zboruri acrobatice, în care a evoluat la BIAS şi la alte show-uri aeriene. Mi-a arătat nişte lucruri senzaţionale. N-am mai trăit aşa ceva, e foarte fain. Mi-a rămas în suflet şi mereu rememorez toate evoluţiile pe care le făceam împreună cu el.

Te tentează şi partea asta de acrobaţie?

Da. Mi se pare că e o evoluţie în cariera mea. Aş vrea să devin instructor, apoi să fac acrobaţie. Mi se pare că atunci stăpâneşti atât de bine aeronava încât nu mai are secrete faţă de tine.

Ai o meserie riscantă şi te gândeşti să faci lucruri şi mai periculoase. Ai un bărbat pe care îl iubeşti şi 2 copii acasă. Nu te constrânge asta în niciun fel, că sunt multe femei care atunci când apar copiii sunt mult mai precaute şi temătoare?

Eu m-am întors la muncă la 5 luni după ce am născut-o pe Sara. Prima mea senzaţie când m-am urcat în aeronavă a fost să fiu ceva mai precaută, aveam sufletul strâns. Nu-mi dădeam seama dacă mi-e frică sau nu, ce se întâmplă cu mine. Am înțeles însă repede că sunt doar emoţii, nu există frică atâta vreme cât tu ştii foarte bine ce ai de făcut. Dacă aeronava nu are secrete faţă de tine, dacă tu ştii ce poate şi ce poţi tu, n-are cum să-ţi fie frică. Ţi-e frică de tine? Dacă e să ţi se întâmple ceva, poate să-ţi cadă şi un ghiveci în cap. Nu mi se pare cu nimic periculoasă meseria asta atâta vreme cât ştiu foarte bine în ce mă bag, sunt profesionistă, înainte să mă urc în aeronavă o controlez, oamenii cu care lucrez sunt de încredere.

Cum şi unde ţi-ai cunoscut soţul? E tot militar?

Nu, e arhitect. Şi cred că nu m-am căsătorit cu un militar pentru că ştiu foarte bine ce înseamnă meseria asta. Pe soţul meu l-am cunoscut prin vărul meu, tot arhitect şi ne-am căsătorit la 3 luni de relaţie. A fost o nebunie, dar când ne-am cunoscut nu cred că ştiam că un bărbat foarte fi atât de mişto. Nu a fost excesiv de galant, dar era foarte autentic. El e un boem, cântă la pian, la chitară, recicla, îi plăceau numai lucrurile astea frumoase, îmi arăta case prin Bucureşti, mă ducea pe toate străduţele astea cu clădiri vechi. Mi se pare că perioada de 3 luni, de tatonare, a fost foarte faină. M-a cucerit. Am riscat foarte mult, nu recomand nimănui să facă aşa, m-am aruncat orbeşte în căsnicie, dar sunt foarte fericită că am ales asta.

El e foarte calm şi foarte blând şi învăţ foarte multe lucruri de la el. Suntem firi total diferite, dar îl iubesc foarte mult şi cred că aşa am reuşit să trecem peste toate, cu multă înţelegere şi iubire. El m-a făcut să iubesc muzica de jazz, el m-a făcut să îmi placă fotografia, a adus o mulţime de lucruri artistice în viaţa mea de care aveam mare nevoie.

Şi lui cum i se pare să aibă o soţie, pilot militar?

La început i se părea interesant, frumos, dar după aceea a început să resimtă altfel totul. I se pare foarte periculos tot ce fac, mereu mă pune să îl sun când aterizez. Bine, se panichează pentru că nu ştie ce înseamnă, nu înţelege în adevăratul sens al cuvântului ce înseamnă meseria asta. Doar trăind aşa ceva poţi să înţelegi şi să nu te temi. Când m-a văzut odată la un zbor de acrobaţie a zis că el nu mai poate să vadă aşa ceva.

Cum a fost când ai rămas însărcinată cu primul copil?

Am zburat în ambele sarcini până în luna a şasea sau a şaptea. În afară de faptul că mi-a fost foarte rău, nu m-a afectat deloc. Am avut o stare de sănătate bună, mi-am păstrat tonusul şi energia. Am zis că-mi păstrez stilul de viaţă, ce contează că sunt însărcinată? După ce a venit Sara s-a schimbat viaţa mea şi perspectiva, dar nu asupra meseriei. Mie asta mi se pare foarte fain, că reuşesc să fac distincţia între familie şi meserie. Intru pe poarta unităţii, dau jos haina de mamă şi pun pantofii în cui. Iau bocancii şi combinezonul şi mă focusez pe treaba pe care o am de făcut. Când plec încerc să nu vorbesc acasă despre muncă, ci să-mi iau înapoi rolul de mamă, din familie. Nu poţi aduce cu tine în aeronavă problemele de acasă şi nici invers.

Cum te-ai schimbat de când au apărut copiii în viaţa ta?

Eu zic că în bine. Mi se pare că m-am schimbat în bine pentru că încerc mereu să devin eu un om mai bun pentru că îmi dau seama că sunt un exemplu important şi asta pune o responsabilitate mare pe umerii mei. Nu pot să le zic copiilor mei să mănânce sănătos în timp ce eu mănânc nişte chips-uri, trebuie să le arăt că mănânc şi eu sănătos.

Copiii ţi-au mai adus însă ceva, un blog. Ţi-a plăcut mereu să scrii?

Cred că mereu am cochetat cu asta. Am scris şi în revista liceului, mergeam la cenaclu de poezie, scriam jurnale, simţeam nevoia să scriu. După ce am născut-o pe Sara am deschis blogul şi de când am postat primul articol a fost aşa, ca o dependenţă. E ca un al treilea copil al meu. Scriu despre ce mi se întâmplă, despre ce cred.

Pe tine mama te-a împins către cariera militară. Tu cum ai să procedezi cu fetele tale?

E greu. Mereu spunem că n-o să fim ca părinţii noştri. Mi-ar plăcea să fiu mama aia de treabă, prietena fetelor care să zică „Fă cum crezi. Tu să fii fericită!” Cred că asta şi vreau în principal, să fie ele fericite. Dar pe de altă parte mi se pare că la un moment dat copiii nu ştiu ce să aleagă şi e bine să îi îndrumi. Mama nu m-a obligat să dau la Liceul Militar. Ştiu că sunt părinţi care le impun copiilor, dar ea nu m-a obligat. A insistat însă şi a încercat să îmi arate exact cum stă situaţia. Eu nu cred că la vârsta aia realizam, eram o visătoare şi nu ştiam ce urmează şi ce mă aşteaptă. Acum îi mulţumesc pentru faptul că s-a ţinut de capul meu şi al fraţilor mei. Nu ştiu dacă aveam vreo şansă altfel, dacă reuşea să ne ţină în facultate.

Ce anume din educaţia primită de acasă crezi că te-a adus în punctul în care ai ajuns acum?

Cred că felul în care eu şi fraţii mei am fost crescuţi ne-a influenţat vieţile şi ne-a adus unde suntem noi astăzi. Nu ştiu să zic un lucru anume, cred că a fost un cumul de factori. Mama ne-a crescut cum a ştiut ea mai bine, ea neavând un model matern şi crescută doar de tată de la vârsta de 3 ani. Tatăl ei, preotul satului, un om aspru, dar corect a avut grijă să-i sădească mamei principii şi idei de viaţă pe care mama, la rândul ei, ni le-a transmis nouă. Sunt sigură că nu i-a fost uşor, dar uitându-mă în spate ştiu clar că a făcut tot ce a depins de ea ca noi să fim bine şi să avem o şansă în viaţă.

Ce mesaj le-ai transmite fetelor care vor să urmeze o carieră militară?

Să-şi asume decizia. Să se intereseze foarte mult despre ce înseamnă viaţa asta pentru că nu e ca orice altă meserie. Îți aduce, însă, multe satisfacţii, pe multe planuri. Odată ce alegi să faci ceva şi să fii acolo înseamnă că îţi şi asumi lucrurile pe care le trăieşti.

E ceva ce ai schimba în viaţa ta, ce ţi-ai fi dorit să faci şi nu ai făcut sau, dimpotrivă, ceva ce ai făcut şi ai fi vrut să nu faci? Ai vreun regret?

Nu cred. N-aş schimba nimic chiar dacă am făcut multe greşeli. Mi se pare că şi lucrurile astea mai aiurea care ţi se întâmplă îţi dau altele din care să înveţi. John Fowles, în „Magicianul”, zice că regretele sunt ca nişte cărămizi pe care alegi sau nu să le cari cu tine. Dacă te încăpăţânezi, le cari toată viaţa, dacă te împovărează, laşi sacul jos şi mergi mai departe.

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO