Maria Ploae: fetița desculță cu oile, actrița ca o icoană

Există o poveste pe care Maria Ploae a spus-o în câteva interviuri și care, de fiecare dată, îți oprește respirația puțin. Copil fiind, la Dealu Perjului, în Bacău, păzea oile familiei pe câmp. Într-o zi, un paznic i le-a confiscat. Fetița a izbucnit în lacrimi. A plâns cu atâta ardoare, cu atâta forță și autenticitate, încât paznicul a cedat și i-a dat oile înapoi.

Poate că acela a fost primul ei rol. Primul în care a convins pe cineva de ceva cu totul și cu totul.

Maria Ploae s-a născut pe 19 februarie 1951, în localitatea Dealu Perjului, din județul Bacău, și a parcurs unul dintre cele mai neașteptate drumuri pe care le-am văzut vreodată în teatrul și filmul românesc: de la o copilărie la marginea câmpului, cu cinci frați și lumina de gaz în Căminul Cultural al satului, până la scenele celor mai importante teatre din București și zeci de roluri de film care au rămas.

Maria Ploae și copilăria la lumina de gaz și mama care juca pe scenă

Părinții ei, Tache Giugaru și Victoria Pavelia, au avut cinci copii, din care Maria era cea mai mare. Locul în care s-a născut e o zonă izolată, la 40 de kilometri de Bacău, ocolită de drumuri mari și de schimbare. Când Maria Ploae s-a întors acolo, ani mai târziu, spunea că a găsit natura aproape intactă: pădurile, relieful, izvoarele, toate la fel. Oamenii, în schimb, plecaseră. Rămăseseră doar bătrânii.

De la 5-6 ani a descoperit scena, nu dintr-o intenție anume, ci pentru că mama ei, Victoria, juca în piesele Căminului Cultural al satului. Venea tot satul să vadă spectacolele montate „la lumina de gaz” a lămpii. Fetița o privea pe mama ei devenind altcineva sub ochii ei, seară de seară, și ceva în ea a rămas acolo, la acel Cămin Cultural, chiar și când ea a plecat.

„M-am născut într-o familie modestă, la țară, cu cinci copii, dar chiar și acolo, la grădinița aceea modestă la care mergeam, exista o scenă și, de pe scenuța de o jumătate de metru, mi-a plăcut să recit poezii, deși aveam o emoție teribilă. Am rămas cu această emoție și astăzi”, povestea ea.

Înfierea și un nou nume: Maria Ploae

La 12 ani, viața ei s-a schimbat complet. Sora tatălui ei, Elena, locuia la București și era căsătorită cu Ion Ploae. Cei doi nu aveau copii și doreau să-i ofere fetei o educație mai bună decât ar fi putut-o oferi un sat din Bacău. Tache și Victoria Giugaru au acceptat. Maria a plecat din Dealu Perjului și a ajuns în capitală.

La început îi spunea unchiule-bunghiule, nu tată. Dar Ion Ploae a înfiat-o legal, și așa fetița Giugaru a devenit Maria Ploae.

Povestea numelui are și ea farmecul ei. Ion Ploae provenea din Oltenia, dintr-un sat unde aproape toți se numeau Ploaie. Accentul a dispărut în timp și a rămas Ploae, fără i. „Dar a fost predestinat, fiindcă am avut o ploaie de succese în viață”, spunea Maria Ploae cu zâmbetul acela al ei, discret și cald.

Părinții adoptivi au crescut-o cu dragoste și i-au transmis pasiunea pentru poezie. Mama Elena i-a dus mai târziu și copiii la biserică, plantând în ea o sămânță a credinței care avea să înflorească mult mai târziu, la 50 de ani.

Examenul ratat și a doua șansă

La București, Maria s-a înscris la Școala Populară de Artă, unde a urmat cursuri de actorie cu actrița Maria Potra. A absolvit Liceul „Dimitrie Bolintineanu” și a decis: vrea la Institut.

Prima tentativă, în 1971, a eșuat. Erau 150 de candidați pe cinci locuri. A picat. A fost dezamăgire serioasă, genul care te face să reconsideri totul. Și totuși, Maria Ploae a decis să mai încerce o dată.

În 1972 a intrat la IATC, obținând unul din cele cinci locuri scoase la concurs. La clasa profesorilor Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher. Colegi de grupă: Horațiu Mălăele și Dan Condurache.

„Am fost o generație bună. Pe atunci intram puțini actori la Institut și sistemul nu era depășit. Elevii luau mult de la profesorii lor”, își amintea ea. Octavian Cotescu, mărturisea Maria Ploae, era un actor extraordinar cu o carismă fantastică și un profesor care investa enorm în studenți. Ceea ce le-a predat, înainte de orice tehnică, a fost autenticitatea.

Maria Ploae, Mircea Veroiu și școala de cinematografie

Încă din studenție, Maria Ploae a fost remarcată. Sergiu Nicolaescu i-a oferit un rol în „Un comisar acuză” (1974), iar Mircea Veroiu i-a încredințat rolul Sidei din ecranizarea romanului „Mara” de Ioan Slavici, în filmul „Dincolo de pod” (1976). A jucat alături de Irina Petrescu, Leopoldina Bălănuță, Petrică Gheorghiu, înainte să-și termine studiile.

Mircea Veroiu a fost, spunea ea, școala ei de cinematografie. „De la el am învățat să fiu actriță de film, pentru că la Institut nu ne învățau asta.”

Maria Ploae și-a amintit mereu că în film există o viață paralelă, nevăzută de spectator, pe care o trăiești și nu o uiți niciodată: momente teribile, fantastice, de pe platouri de filmare, care nu dispar odată cu ultimul cadru. Îți rămân în corp, în miros, în sunet.

Nicolae Mărgineanu și Maria Ploae: dragostea care a venit de două ori

Și tot pe platou s-a întâmplat ce nu planificase nimeni.

L-a întâlnit pe Nicolae Mărgineanu la filmările pentru „Frații Jderi”. Pe atunci era operator și era căsătorit. A simțit o afinitate pentru el din prima clipă, dar au rămas prieteni. Atât. Filmările s-au terminat, drumurile s-au despărțit.

S-au reîntâlnit la „Muntele ascuns”, în 1974. Era tot operator, dar divorțat. „Atunci ne-am îndrăgostit unul de celălalt”, povestea ea.

El culegea flori de stâncă pe platou, flori albe și violet și roz, cu firișoare de iarbă lungi, și i le aducea în bucheți. „Stătea cu buchetul și nu îndrăznea să mi-l dea.”

S-au căsătorit în 1976. De atunci, Maria Ploae povestește aceeași poveste, de fiecare dată cu aceeași căldură, ca și cum s-ar fi întâmplat săptămâna trecută.

Rolurile care au rămas și familia care s-a construit

Căsătoria cu Nicolae Mărgineanu, care a trecut între timp de la operatorie la regie, a schimbat și traiectoria cinematografică a Mariei Ploae. A jucat în aproape toate filmele lui: „Ștefan Luchian” (1981), „Întoarcerea din iad” (1983), „Un bulgăre de humă” (1989), unde l-a întruchipat pe Veronica Micle alături de Adrian Pintea în rolul lui Eminescu, „Undeva în Est” (1991), „Faimosul Paparazzo” (1999), „Binecuvântată fii, închisoare” (2002), „Logodnicii din America” (2007), „Cardinalul” (2019).

Dar generațiile crescute în anii ’80 o știu mai degrabă din „Dumbrava minunată” (1980) sau din „Promisiuni” (1985), filmul Elisabetei Bostan pentru care a câștigat Premiul de interpretare la Costinești. Iar „Pintea” (1976), unde a jucat alături de Florin Piersic, a fost unul dintre primele ei roluri cu adevărat mari.

Din viața personală s-a construit o familie artistică rară. Au trei copii împreună: Ana Mărgineanu, regizor de teatru și film, care a ajuns să o regizeze pe mama sa în spectacole la Teatrul Foarte Mic; Nicolae Mărgineanu Jr., specialist multimedia; Oana Maria Mărgineanu, actriță. Pe lângă ei, Nicolae Mărgineanu a mai adus în familie pe Petre, fiul din prima căsătorie, compozitor de muzică de teatru și film. Astăzi, Maria Ploae povestește cu emoție despre cei șase nepoți și despre „iubirea totală, diferită față de cea pentru copii”, pe care a descoperit-o devenind bunică.

Socrul ei, Nicolae Mărgineanu senior, a fost un mare psiholog român, închinat în temnițele comuniste vreme de 16 ani la Aiud, Pitești și Jilava. L-a cunoscut la nunta lor. „Când l-am cunoscut eu, ieșise de ceva timp din pușcărie. Un om cu curtenie de modă veche, fermecător, care povestea mai degrabă lucrurile frumoase din acea perioadă. Și avea din ce.”

Maria Ploae: întâlnirea cu credința și rolurile refuzate

Maria Ploae este o prezență discretă în spațiul public, dar atunci când vorbește despre credință, vorbește deschis și fără reținere.

În 1993, colegul ei actor Dragoș Pâslaru, care trăise Mineriada din 1990 și se hotărâse să devină călugăr, a invitat-o la o slujbă. A ajuns la un preot, Părintele Paul Mărăcine, și a plâns fără să știe de ce. „Nu eram plină de păcate, mi se părea că am dus o viață frumoasă și totuși plângeam. Era un plâns de ușurare, un plâns bun, care mă liniștea.”

Din acel moment, Maria Ploae a început să meargă regulat la biserică. Ea și soțul ei au un duhovnic, se spovedesc, țin posturile, se împărtășesc.

Filmul „Binecuvântată fii, închisoare” (2002), în care a jucat-o pe scriitoarea și jurnalista Nicoleta Valery Grossu, arestată în 1949 pentru că fusese nepoata lui Iuliu Maniu, a marcat-o profund. „După ce am realizat filmul acesta, care m-a marcat și m-a schimbat în bine foarte mult, am refuzat roluri.” Nu orice rol negativ, preciza ea, ci rolurile care batjocoreau credința sau care conțineau replici nepotrivite cu ceea ce simțea că datorează, după ce Îl cunoscuse mai bine pe Dumnezeu. „Am simțit că am o datorie ca prin ce fac să aduc mărturie.”

Ce a rămas

La 75 de ani, Maria Ploae are grijă de grădină, se plimbă prin parc și se bucură de nepoți. Joacă rar, dar joacă. Premiul de Excelență primit la TIFF 2020 a venit ca o recunoaștere oficială pentru o carieră de peste patru decenii, cu peste 40 de filme la activ. În 2002, a fost decorată cu Ordinul Național Pentru Merit în grad de Cavaler.

Pe contul ei de Facebook scrie simplu și adevărat: „Sunt un om fericit. Prin voia lui Dumnezeu și, puțin, prin strădania mea.”

Ce e fascinant la Maria Ploae e că, de-a lungul tuturor interviurilor din atâția ani, cuvântul pe care îl folosește cel mai des e bucurie. Nu succes, nu glorie, nu recunoaștere. Bucurie.

Bucurie de natură, de copii, de poezie, de Dumnezeu, de florile de stâncă pe care un bărbat îndrăgostit le aduna pe platoul de filmare și nu îndrăznea să le dea.

Unii oameni știu să fie fericiți cu o artă pe care puțini o stăpânesc. Maria Ploae e unul dintre ei.