Life StoriesPeople Stories
Life StoriesPeople Stories
Mariana Gordan, artista româncă devenită celebră în Londra după ce a fugit din România ca să scape de 30 de ani de închisoare comunistă
Ramona Raduly
|Reading time: 16 mins
Share this article

Mariana Gordan este femeia pe numele căreia securiștii comuniști au întocmit dosar și o condamnare la închisoare pentru înaltă trădare a statului român. Asta deoarece într-o vacanță de vară, pe când lucra la recepția unui hotel de pe litoral, făcea în creion portretele turiștilor englezi, dar fără să accepte vreun ban pe arta ei deoarece una dintre principalele amenințări ale mamei ei era: „Să nu pui mâna pe valută pentru că este ilegal”. A fost condamnată pe nedrept, așa cum probabil mii de alte dosare au fost fabricate pe vremea aceea, la 30 de ani de închisoare comunistă.

A reușit să fugă, să treacă granița cu un pașaport fals, ajutată de un englez. Ce s-a întâmplat apoi este o poveste de film. Cuvintele, oricât de plastice și colorate ar fi, cu greu vor reuși să redea emoțiile pe care le-am simțit când am stat de vorbă cu Mariana Gordan, cu atât mai mult sentimentele prin care ea a trecut la momentul respectiv.

„Am prieteni care atunci când mi-au citi cartea au spus: Doamne Mariana, dacă nu știam că ești bine, că trăiești, mi-ar fi fost frică să dau pagina mai departe”

Da, Mariana Gordan a scos o carte care, spune ea nu este despre ea, este istoria rușinoasă a comunismului și a securității, trăite pe pielea ei. „State property – My cold War Memoir” a apărut deocamdată în limba engleză, însă, cu mâna pe suflet spun că ar trebui tradusă și publicată și în România, dacă nu, chiar să fie subiect de film.

Voi încerca să reproduc în câteva pagini viața Marianei Gordan, bazându-mă pe informații pe care le-am citit în cartea ei și pe care le-am aflat într-o discuție telefonică lungă ce ne-a adus pe amândouă la aceeași masă, chiar dacă eu eram la o margine de București, iar ea la Londra.

Și voi termina cu probabil a doua mare direcție a vieții Marianei, opera sa artistică pentru că, totul a pornit probabil de la pasiunea ei pentru artă și de la dorința de a face ceva frumos și măreț. Până la urmă a făcut, iar londonezii și milioanele de turiști admiră zilnic o bucățică din opera Marianei Gordan, lucru cu care noi nu ne putem mândri pentru că România nu a vrut să o primească înapoi acasă, așa cum se cuvine.

Coperta cărții semnată de Mariana Gordan

Copilăria Marianei Gordan

Mariana Gordan s-a născut în apropiere de Arad, într-o familie ce nu avea origine sănătoasă, cu un destin genetic bine tatuat în sânge. Bunicul din partea tatălui a fost paharnicul și omul care îi cânta lui Octavian Goga, omul care asista la cele mai importante discuții și afla veștile legate de soarta țării înaintea tuturor. Tatăl ei, după ce a ajuns la Arad, când avea Mariana 7 ani și a trebuit să se mute la oraș ca să facă școală, a fost recrutat să fie șoferul directorului PTTR (Poșta, Telefon, Telecomunicații, Radio), care era și șeful securității pe județul Arad (domnul Lucea). Tatăl petrecând atât de mult timp cu șeful lui, la Castelul de la Săvârșin sau pe unde se mai organizau întâlniri interminabile cu securiștii, ajunsese să fie foarte iubit de acest domn Lucea și să-i fie chiar încredințate informații importante legate de țară. „Tata auzea lucruri acolo pe care nu le citeam în presă”.

Și datorită geneticii destinului probabil, câțiva ani mai târziu, Mariana ajunge și ea în legătură cu „imperialiștii” englezi. Mai exact face portretele unor turiști englezi, asta după ce fusese respinsă la Facultatea de Artă din Cluj pe motiv că „este foarte talentată, dar nu e tare în tată”.

De ce nu erați tare în tată?

Părinții mei au avut amândoi dosare comuniste pentru că nu proveneau din familii cu origine sănătoasă. Tatăl mamei mele a fost chiabur și a fost pe lista de execuție a lui Stalin, motiv pentru care 11 luni a stat ascuns într-o peșteră. Iar mama a fost născută în 1941, după 10 ani a trebuit să oprească școala și să se mărite la 17 ani.

Tatăl tatălui meu a fost măcelar și paharnicul lui Goga (Octavia Goga) pentru că, așa fără școală cum era, vorbea rusa, germana, maghiara. În 1945, cânt toate familii de germani au fost strămutate din Banat în Bărăgan, tata și familia lui au fost aduși să repopuleze satele rămase libere. Tata avea 10 ani și i se interzicea să se joace cu copiii de nemți, dacă mai erau pe acolo, însă el a riscat bătaia și și-a făcut prieteni foarte buni care, adulți fiind s-au reîntâlnit și i-au mulțumim pentru prietenia lui.

La 17 ani, după ce a terminat armata, tata a fost dus în Ardeal de către nașul lui, să-și găsească o fată cu care să se însoare. Asta pentru că în Banat, dacă nu erai de-al locului, erai considerat pădurean, venetic. Eu m-am născut în Banat din părinți pădureni și abia a doua generație, copiii mei, ar fi fost considerați bănățeni.

Și cu ce se ocupau părinții?

Mama nu a făcut școală, la 17 ani s-a măritat și la 18 ani m-a avut pe mine, iar tata, voia să fie preot, dar din cauza dosarului comunist nu ar fi fost acceptat, așa că în armată a făcut școala de șoferi și a devenit instructor la școala de șoferi.

Eu m-am născut la Șeitin, un sat mic pe Mureș și până la 7 ani, când am venit la oraș să fac școală, tata a fost singurul șofer din sat, conducea un Opel Blitz (un fel de camion) și cred că era cel mai important om din sat după primar pentru că el transporta grânele de la Colectiv, etc. Iar mama lucra în câmp atunci și era plătită cu 1 leu pe zi. Noroc că noi aveam gospodărie și aveam mâncare din curte.

Cum ați ajuns să vă împrieteniți cu imperialiștii englezi? 

Vai de capul meu, eu și imperialiștii… Nici nu știu cum să spun…eu am ajuns cumva ca musca în zer.

Eu știam că vreau să fac artă, că o să fiu artistă, părinții mei nu înțelegeau de unde, că nu s-a vorbit deloc despre asta la noi acasă.

În 1978 a fost prima dată când s-a alocat un loc pentru o fată la secția de sculptură. Eu am vrut să fac sculptură, dar profesorul meu mi-a spus că se intră foarte greu și mai bine renunț. Așa că m-am pregătit să dau la pictură la Cluj, iar rectorul de atunci mi-a spus „ești talentată, dar nu ești tare în tată, trebuie să te culci cu mine”. I-am spus: „Ești nebun? Te împing de la fereastră!”, iar el mi-a spus că celelalte fete stau la coadă, dar dacă nu vreau, nu mă obligă, era doar o opțiune. Mi s-a părut strigător la cer.

Mama mea s-a speriat pentru că după experiența asta am zis că iau otravă: eu nu pot să trăiesc în dictatura asta comunistă și patriarhistă și sexistă. Mă simțeam din toate părțile abuzată, neînțeleasă, nevăzută, neauzită.

Mama, care la vremea respectivă lucra la un chioșc de ziare, prin multe pile și cunoștințe, mi-a găsit un loc de muncă la mare. Lucram 12 ore în recepție și 24 eram liberă. Desenam, eram foarte bună la portrete. Venise un avion întreg de englezi și le făceam portretele.

Eu am plecat de acasă, de la mama, cu 3 reguli simple, tatuate cu laser pe creierul meu: 1. Nu te încurci cu bărbați, 2. Nu vorbești cu străinii, 3. Nu pui mâna pe valută că e ilegal.

Am ascultat-o, normal, că îmi era mai frică de mama decât de securitate și nu am primit nici un ban de la turiști.

După vreo două săptămâni, directoarea a crezut că primesc bani și nu îi împart cu ea, așa că a chemat securitatea. Când au văzut că nu aveam nici un cent, după ce au făcut percheziții, s-au supărat foarte tare, s-au simțit umiliți mai ales că ei nu mișcau un deget fără bani. M-au acuzat că sunt prietenă cu englezii și m-au dat afară din serviciu, dar m-au mutat la alt hotel că nu aveam bani de tren să mă întorc la Arad.

A doua zi trebuia să-mi vină leafa și să plec acasă, numai că englezii au organizat un fel de grevă și au semnat o petiție prin care acuzau că am fost dată afară pe nedrept și vreo 300 de englezi câți erau în hotel s-au plimbat pe tot litoralul și au adunat semnături. Vă dați seama ce însemna asta pe vremea securității în România. Mai mult, în acea petiție au cerut banii înapoi și anularea vacanței.

A doua zi dimineața m-am trezit cu aceeași securiști la ușă care m-au arestat. Am fost acuzată de înaltă trădare, conspirație împotriva poporului român și organizarea unei grevei ilegale. Asta chiar era de râs că pe vremea aceea nu exista conceptul de grevă legală pentru că poporul era, conform logicii, proprietarul întregii industrii și nu avea cum să se păcălească el pe el, deci nu avea împotriva cui să facă grevă.

Și v-au dus în arest?

Dacă mă duceau, cred că nu mai vedeam lumina zilei. Am fost condamnată la 30 de ani de pușcărie. Norocul a fost că am găsit curaj, curajul condamnatului la moarte.

Simțeam că trebuie să-mi spun ultimele cuvinte deoarece vedeam că ieșire nu mai am din așa ceva, așa că am spus: „Voi fumați Marlboro cartonat și eu dacă mor, unchiul meu care este judecător la Arad va face investigații și va găsi că voi sunteți corupți. Eu nu am făcut nimic, știți foarte bine că nu am luat nici un ban, eu nu am organizat nici o grevă, voi m-ați dat afară pentru ceva ce nu am făcut, acum mă arestați pentru ceva ce nu am făcut și adevărul va ieși la iveală”.

Aveați un unchi judecător sau era inventat?

Ei, nu chiar, făcea școala la seral și după 1982 a ieșit judecător și a fost toată viața judecător.

Și ei ce au făcut?

Păi le-am dat ideea cum să scape că ei erau mai speriați decât mine. Ei știau foarte bine că aveam dreptate, dar pentru că scandalul ajunsese așa de mare, ei trebuiau să răspundă în fața șefilor lor și nu știau cum. I-am dat ideea cu unchiul meu, judecătorul și securistul care m-a arestat a zis: „A, da? Atunci te trimit în arest la domiciliu la Arad să facă unchiul tău investigația să vadă ce trădătoare de țară ești tu”. Și așa el a scăpat de această cărămidă fierbinte. Dar „cu o condiție, trebuie să oprești greva”. Și asta am făcut.

M-au pus pe tren, la Arad m-a ridicat plutonierul local, am fost arestată la domiciliu și au început investigațiile.

Cum când și cum s-a pus problema de fugă?

Liderul grevei englezilor, Martin i-am spus în carte, era acolo cu fosta lui soție și cu fetița lor de șase ani. Pe vremea aceea, englezii aveau pașapoarte de familie: soț, soție și copii, cu doar două poze alb negru.

Mi-au cerut mie o poză de buletin, s-au întors în Anglia, au declarat pașaportul pierdut în vacanță și au cerut reînnoirea pașaportului prin poștă. Pe vremea aceea poza trebuia ștampilată pe spate de un doctor, un avocat sau un polițist care să ateste că e conformă cu originalul. Martin era doctor de familie și a parafat poza mea că aceasta este Leslie Martin (soția lui). Și cu acest pașaport a venit el în țară (cu poza lui și poza mea).

Așa de simplu?

Nu, nici vorbă. Să vezi de ce probleme ne-am lovit. Când a intrat în țară, vameșul a scris apăsat că „intră fără soție” și atunci nu avea cum să iasă cu soție. Atunci a fost a doua oară când mi-a șoptit geniul, probabil tot cu aceeași adrenalină a fricii: m-am gândit la omul care a scris asta, un om plin de el, de putere, arogant, așa că am șters „soție” și am scris „copil”, la fel de mare, apăsat și arogant.

Iar a treia sclipire de geniu a fost când eram gata să ieșim pe ușă și mama a strigat: „Nu aveți cum să ieșiți prin Nădlag!”. Mama lucra la chioșcul de ziare de lângă unitatea de grăniceri. Pe mine mă cunoșteau toți la față, că m-au văzut toți cu mama. Ne-am dus pe la vama nouă, pe la Reșița. A fost un drum ca într-un film de groază. Era o ceață densă de noiembrie și cred că am fost opriți în bezna aia de 5-6 ori. Eu mi-am pus un fular la gură și spuneam că nu pot să vorbesc că sunt răcită. Marin dădea pașaportul nostru cu un pachet de țigări la fiecare, grăniceri salutau și ne dădeau voie să plecăm. Când am ajuns la graniță, eram hotărâți că dacă ne prinde, vom accelera și vom trece prin barieră. Dacă eram prinși era mai rău decât moartea.

Dar am dat 2 pachete de țigări, unul pentru soldat, unul pentru ofițerul care stătea la ghișeu care s-a uitat la pașaport, a ridicat mâna și a trântit ștampila.

Cred că au fost cele mai lungi clipe din viața dumneavoastră…

Da. Mie așa mi s-a încleștat maxilarul că 4 zile nu am putut să mănânc. Am băut doar apă. Dacă vorbeam mă durea.

Mariana Gordan împreună cu regele Mihai

Viața de după graniță, viața din occidentul mult promis. 

După această discuție m-am surprins rozând pixul ca în timpul unui film de acțiune plin de suspans. Când în sfârșit am tras aer în piept, am întrebat-o pe Mariana Gordan, în așteptarea unei povești frumoase, dacă păstrează legătura cu acest Martin. Iar răspunsul ei a căzut sub forma unui șoc electric: „Vai, dar nu știi ce s-a întâmplat! El m-a vândut apoi, m-a vândut la ziare!”.

Ei bine, probabil acest englez curajos inițial a plecat să o salveze pe Mariana Gordan dintr-un spirit civic sau dintr-unul de aventură, cine mai știe. Cert este că și-a riscat viața, dar nu degeaba. Că a fost planificat cu mult timp înainte sau nu, el s-a folosit de toată această poveste în folosul lui. De cum au ajuns în Marea Britanie, a început treaba pentru Mariana. A făcut turul ziarelor și televiziunilor. Veneau cu o poveste atât de șocantă și de spectaculoasă încât oricine ar fi plătit bani grei să o publice pe prima pagină sau în prime time: „Transilvanian Escape. Mariana says ‘fang-tastic’!”

Era salvatorul fetei dintr-o țară de sub Cortina de Fier, i se spunea Pimpernel (eroulRevoluției Franceze care scăpa oamenii condamnați la moarte), era un subiect de film cu Roger Moore.  Cu timpul Martin a ajuns atât de îngâmfat că în timpul unei conferințe de presă a lovit chiar un polițist, uitând că nu mai este în filmul poveștii sale și că polițiștii pe care el i-a cumpărat cu un pachet de țigări în România nu sunt aceeași cu cei din Marea Britanie, așa că a ajuns la închisoare, lucru care l-a adus cu picioarele pe pământ și astfel s-a terminat cumva și relația cu Mariana Gordan.

Dar abia acum începea o viață nouă pentru Mariana, o viață în libertate unde nu trebuia să fie „tare în tată” ca să fie artistă, o viață unde putea gândi și, probabil cel mai important, se putea exprima liber.

Sau nu?

Și da și nu. S-a înscris la Facultatea de artă din cadrul Universității Durham și s-a angajat la Stand Palace Hotel unde primea masă și casă pentru munca d ela bar. Muncea la bar de la 7 seara la 1 noaptea, iar restul timpului și-l petrecea în galerii de artă.

Fire care nu acceptă nici un fel de compromisuri, o voce care spune ce are de zis, Mariana a părăsit universitatea deoarece a descoperit că lucrurile nu erau chiar așa de roz nici aici: „Profesorii ne vorbeau de parcă eram nişte maimuţe la circ: «Aici nu facem aşa, facem doar aşa»”, povestea ea pentru adevărul.ro și tot acolo a spus că nici mentorul său, singurul român pe care îl știa în Anglia, profesorul Paul Neagu, nu a reușit să o convingă de faptul că arta este ceva unic și tocmai unicitatea fiecărui artist este valoroasă.

Una dintre primele dezamăgiri a venit atunci când Mariana a participat la un concurs public organizat de primărie, GLC Clement Attlee Portrait Competition” din 1984, ce avea ca scop realizarea sclpturii fostului prim ministru, Clement Attlee, Cinci sute de artiști și-au prezentat schițele și a Marianei a ieșit câștigpătoare. Numai că, imediat și-au dat seama autoritățile că nu pot da 25 de mii de lire din banii contribuabililor, premiul concursului, unei tinere ce venea dintr-o țară comunistă și au acordat premiul celui de-al doilea clasat.

Astăzi, milioane de oameni trec pe lângă creațiile Marianei, mozaicurile din stațiile de metrou Tottenham Court Road şi Finsbury Park, pe care le-a realizat într-un timp record împreună cu britanicul Trevor Caley.

Mariana Gordan și România tuturor posibilităților

Cum a fost viața pentru familia dumneavoastră rămasă în România în cei 10 ani care au mai trecut până la Revoluție?

Groaznic, mama a rămas fără chioșcul ei de ziare, pe tata l-a bătut securitatea, dar a scăpat pentru că-l avea pe șeful, pe domnul Lucea, pe frate-meu l-au bătut și l-au trimis să lucreze la canal, cu toți psihopații și toți pușcăriașii… Un noroc l-a scăpat: faptul că era bâlbâit și că a știut să repare mașina unui general, bâlbâit și el la rândul lui. Și generalul acesta l-a luat de acolo. Uite așa a ajuns el să iasă de la canal. Astea sunt minuni.

Mama și fratele Marianei Gordan

Toată cheia supraviețuirii mele a fost un lanț de miracole, noi nu am putut planifica nimic.

Dar ei au știut de planul de a fugi?

Doar mama a știut, tata nu.

Dar ei știau că eu muream, nu aveam cum să supraviețuiesc. Era o condamnare de 30 de ani de pușcărie pe numele meu. Ce făceam eu într-o pușcărie comunistă?

Ei au fost acuzați chiar că m-au educat prost, nu în spiritul comunist. Ei la rândul lor au supraviețuit datorită conjuncturii vieții lor.

În acești 10 ani ați putut să vorbiți cu ei?

Am vorbit da. Și după ce am terminat stațiile de metrou, Ambasada Londrei la București i-a dat viză mamei și a venit să mă vadă în 1985. După ce s-a întors mama, securiștii au spus că mă pun în revista lumea, că mi-am văzut de treabă, că nu am făcut politică, că am creat în Londra, că am devenit cumva mândria țării.

Când ați revenit prima dată în România?

Pe 11 decembrie 1989. Am făcut revoluția în Piața Operei la Timișoara și am ajuns în casa generalului Viorel Oancea în timpul Revoluției.

Să vezi cum am luat viza ca să mă întorc în țară! Eu aveam pașaport de refugiat politic care era valabil în toate țările, cu excepția României. Când am lansat o lucrare mare la British Telekom, două basoreliefuri, la lansarea cu presa a venit și un securist care fără să vrea a făcut o gafă legată de vârsta mea. Și ca să-și ceară scuze m-a întrebat cu ce poate să se revanșeze. Iar eu i-am cerut viză volantă să pot să-mi vizitez familia.

România mai este acasă?

Măi, nu mai este pentru că nu m-au lăsat. În 1990 când am venit, mi s-a spus clar că eu nu am mâncat salam cu soia, profesional vorbind am fost abuzată de masculii bărboși și burtoși, o atitudine care nu mă putea readuce în mediul respectiv.

În 1990 voiam să vin în România să-mi văd de arta mea. Numai că am primit un răspuns agresiv și sexist, în bătaie de joc.

După ce l-am cunoscut pe Mircea Roman în 1993 și după ce am devenit un cuplu, sculptorii mă întrebau dacă mi-a făcut Mircea sculpturile. Multe răutăți venite gratuit…

Profesional vorbind mi s-au închis drumurile către România. Puteam să mă fac o servitoare, să mă ia unul să mă piște de obraji, dar profesional nu aveam nici un loc în țară.

Mariana Gordan în decembrie 1989, Arad

O viață care bate orice film

Întrebată despre viața personală, despre iubirile ei, Mariana mi-a spus așa: „Draga mea, în tinerețea mea am suferit de o boală mintală care se numește complexul prințesei. Prințesa caută un broscoi pe care să-l pupe și să-l transforme în prinț. De fapt, acest complex ascunde frica și nevoia de a fi în control. Caută tot felul de broscoi de pârliți, artiști pârliți și neajutorați și își face proiecte din ei”.

Acum, Mariana Gordan trăiește în Londra pe o străduță pe care se găsește și atelierul în care creează. Una dintre sculpturile sale se găsește în holul Uniunii arhitecților, și multe alte lucrări stau mărturie pentru talentul și dăruirea ei pentru artă.

Pe CV-ul Marianei Gordan scrie că este sculptor, pictor, scriitor și regizor de film.

Acum vrea să se întoarcă În România, să lase toate colecția unui trust de artă și să „se pensioneze” scriind, deoarece trebuie să termine a doua carte a sa.

Life StoriesPeople Stories
Share this article