fbpx

Căutare

Share this article

Marietta Dobrin este scriitoare, locuiește la Milano și a fost parte din primul val de emigranți din România. În 1994, în ianuarie, îndrăgostită de un italian, Giacomo, lăsa familia și munca ei din Banca CEC și se căsătorea la Milano. Acum, 28 de ani mai târziu, Marietta povestește în volumul Fata cu cimbru în buzunar, experiența ei de imigrant.

Cred că cea mai frecventă întrebare pe care o primești în ultima vreme este legată de motivele care te-au dus la această carte. Vin și eu: de ce ai simțit să te adresezi lumii într-o carte?

Marietta Dobrin: N-aș zice neapărat că am ținut cu tot dinadinsul să fac această carte, sunt mai degrabă genul comod, dar am avut oameni în jurul meu care m-au „împins de la spate” să scot un volum care să adune toate poveștile pe care le spuneam. Apoi, Violeta Borzea, prietena mea virtuală, pe care o știam înainte de a afla că este redactor la Editura Național, mi-a scris și mi-a cerut textele.

Erau texte pe care le scrisesem sub imperiul acestei distanțe față de țară. Cu anii devii mai înțelept, iar dorurile se tot adâncesc, mulți dintre cei pe care i-ai cunoscut și care ți-au fost aproape încep să dispară fizic din viața ta și intri într-un vârtej de emoții puternice pe care nu știi cum să le exteriorizezi. Atunci scrisul te ajută.

În cartea mea vorbesc foarte mult despre bunici, părinți, surori, prietenii cei mai apropiați, toată lumea care, mai mult sau mai puțin, mi-a atins viața. Mulți dintre ei acum nu mai sunt.

Marietta, împreună cu mama și surorile ei, Florentina și Teodora

Cum e când îți pleacă oamenii dragi?

Marietta Dobrin: Nu te obișnuiești niciodată. Se zice că timpul rezolvă lucrurile, dar nu e adevărat. Probabil că trece cu timpul șocul puternic al momentului când afli vestea cea grea, dar durerea lentă, constantă, nu trece niciodată. La mine nu a trecut.

Cum e să povestești despre ei? Cine își câștigă o bucățică de eternitate: tu, povestind despre ei sau ei, apărând în cartea ta?

Marietta Dobrin: Nu m-am gândit niciodată la asta, la cine are de câștigat. Dar despre una dintre protagonistele cărții, Marița, vecina mea, nepoatele ei, Camelia și Lidia, îmi spun mereu: „ce-ar fi de-ar mai trăi acum să vadă cât a ajuns de celebră!”.

Marița, e drept, este un personaj foarte iubit și toată lumea, când citește această povestioară scrisă naiv, de parcă ar fi gândită de un copil, se îndrăgostește de ea. Este un personaj puternic, un om demn, un pic deasupra a ce credem noi că sunt persoanele în vârstă, de la țară.

Marița, vecina ei de la țară, care devine un personaj foarte iubit în cartea „Fata cu cimbru în buzunar”

Cine este fata cu cimbru în buzunar?

Marietta Dobrin: Eu sunt, desigur. Mi-a venit ideea titlului în urma unui episod petrecut în aeroport, când uitasem să pun cimbrul în bagaj și l-am vârât în buzunarul paltonului.

Mama a fost întotdeauna foarte tristă că nu voiam să iau nimic de acasă când plecam spre Italia. „Cum, măi, mamă? Toți care vin acasă iau de toate: carne, vin, țuică! Tu de ce nu iei nimic?”. Adevărul e că nu îmi trebuia nimic, dar luam cimbru, o plată aromatizată pe care nu o găsesc aici și care a fost tot timpul pentru mine o legătură foarte puternică cu țara. Probabil inconștient, m-am atașat de ceva ce nu găsesc aici, ce se găsește acasă, iar când îl iau e ca și cum aș lua o parte din țară cu mine.

În acea zi însă am uitat să pun cimbrul în valiză, l-am pus în buzunar, iar la controlul de pe aeroport polițiștilor li s-a părut ciudat. Și m-au oprit. (râde)

Când și de ce ai plecat în Italia?

Marietta Dobrin: Am plecat în 1994. Pe 8 ianuarie eram aici și făceam cununia cu bărbatul pe care îl iubeam. Se fac 28 de ani de atunci și 31 de ani de când ne cunoaștem.

Eu și Giacomo ne-am cunoscut în România, dintr-o întâmplare.

Mă întorceam spre casă, veneam de la Craiova, cu mașina, cu sora mea. La un moment dat am făcut pană. Nu aveam habar cum să schimbăm roata, desigur, doar că din fericire s-a oprit în spatele nostru o mașină. Am observat apoi că avea numere străine, ceea ce pe vremea aceea vedeai rar în România.

Marietta, în 1994, anul în care a plecat în Italia și s-a căsătorit cu Giacomo, italianul de care s-a îndrăgostit

Vedem doi băieți că se dau jos și încep să vorbească cu noi în italiană. În vremea aceea, la televizor, începuseră niște cursuri de limbi străine: germană, italiană, spaniolă, engleză. Eu am fost tot timpul atrasă de limba italiană și învățasem un pic. Ne-au ajutat cu roata, iar unul dintre ei mi-a spus: „dacă tot vrei să înveți italiana îți voi trimite un manual”. „Curierul”, omul care mi-a adus cartea în anul următor a fost chiar actualul meu soț, Giacomo Franco.

Ce ți-a plăcut la el?

Marietta Dobrin: Cred că mi-a plăcut modul lui foarte direct de a vorbi, de a fi. Or, eu cunoscusem până atunci băieți foarte rezervați, despre care nici nu știai dacă te plac sau nu. Giacomo mi-a spus de la început tot, fiindcă, zicea el „îmi place să pun cărțile pe față când cineva îmi place!”. Așa că mi-a povestit tot ce se putea despre familia lui, ce pasiuni avea, unde lucra.

Ce profesie avea?

Marietta Dobrin: Giacomo era muncitor, dar cu un talent natural pentru științele exacte. Uneori glumesc cu el și-i spun că dacă ar fi studiat la toată capacitatea lui intelectuală și nu ar fi început să muncească atât de devreme, Italia ar fi avut încă un premiu Nobel. (râde) Giacomo a avut tot timpul o dorință acută de independență, de când era mic, așa încât a început să lucreze foarte devreme și a făcut studiile la seral.

Marietta, împreună cu fiul ei

Fiul meu, care își pregătește acum doctoratul în matematică, seamănă cu Giacomo. Studiază la Politehnică, la Milano, și este în ultimul an de doctorat. În februarie, pentru trei luni, va merge în Elveția, pentru ca ulterior să ia o decizie dacă rămâne în zona de cercetare, în zona academică, unde se simte el bine, sau încearcă altceva.

Fiica mea studiază limbi orientale, japoneză și coreeană și s-a înscris la Academia de muzică, unde face chitară clasică.

Ce te-a convins să pleci în Italia totuși?

Marietta Dobrin: Când ești îndrăgostit nu prea mai cântărești riguros lucrurile. (râde) Eu lucram la CEC în vremea aceea, deci n-aș zice că eram în căutarea vreunei rețete de mai bine în Italia. Însă eram îndrăgostită.

Marietta și Giacomo

Și ce ai găsit la Milano?

Marietta Dobrin: Am ajuns într-un sătuc, aflat la câțiva kilometri de Milano, care mi se părea un real paradis. Asta poate și pentru că am ajuns acolo exact în perioada sărbătorilor de iarnă, venind dintr-o țară unde așa ceva nu era de văzut: lumini, decorațiuni, brazi împodobiți pe stradă, un vis, o poveste.

Și mai era ceva, piețele de fructe și legume. Să găsești la Crăciun cireșe, kiwi sau rodie era de neimaginat la noi, în România, în 1994. Eu auzisem de rodie și de kiwi în cărți sau reviste, nu le văzusem niciodată.

Cât de complicată a fost adaptarea?

Marietta Dobrin: M-am adaptat foarte repede, iar faptul că el a fost alături de mine m-a ajutat foarte mult. Nu m-am simțit niciodată singură.

Marietta, împreună cu cei doi copii ai săi

Cum arată această nostalgie pe care o prinzi în carte?

Marietta Dobrin: Eu am două „acasă”: când sunt aici îmi lipsește România, când sunt în țară, îmi lipsește lumea mea din Italia. Trăiesc mereu cu două doruri foarte puternice.

Cum te-a schimbat tot procesul de scriere, editare și publicare a acestei cărți?

Marietta Dobrin: Nu m-a schimbat, dar mi-a adus foarte multe emoții. Mi-au scris oameni care au citit cartea și mi-au mărturisit că au găsit foarte multe dintre amintirile lor printre amintirile mele. Aseară mi-a scris o fată care trăiește în Anglia și a cumpărat cartea cadou pentru mama ei. „Mama, zicea ea, a citit-o într-o zi, iar a doua zi am dezbătut-o amândouă!”. Astfel de mărturii mă emoționează cel mai mult.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO