Life StoriesSports
Life StoriesSports
Mihăiţă Papară, reprezentatul României la parasnowboard la PyeongChang: „Vocea aceea mică, ce uneori zice „Stai, ce faci, e prea riscant, o să te răneşti, renunţă!” era asurzitoare”
Ramona Raduly
|Reading time: 9 mins
Share this article

Mihăiţă Papară va reprezenta România la Jocurile Paralimpice de iarnă de la PyeongChang din Coreea de Sud, la parasnowboard. Şi-a pierdut piciorul stâng în urmă cu aproape 13 ani într-un accident de maşină îngrozitor. Cu toate acestea, a încercat să se ridice, să treacă peste eticheta handicapului, să nu-şi mai pună întrebări fără răspuns şi să încerce să ducă o viaţă normală. Nici acum nu a depăşit momentul, probabil mai are multe clipe în care se întreabă de ce a avut soarta aceasta, dar nu arată. S-a apucat de sport ca soluţie de recuperare iniţial şi apoi a ales snowboard-ul, căci astfel i se pare că poate fi mai aproape de cum era înainte de accident. Născut în zona Harghitei, aproape de munţi, a iubit dintotdeauna muntele şi zăpada, iar senzaţia de libertate pe care acestea i-o dau îl fac să meargă mai departe. Îşi găseşte motivaţia din exemplul altora la fel ca el şi din zâmbetul copiilor lui. E vesel, glumeţ, optimist şi motivat. Am ajuns la el în urma campaniei #nicioscuză şi chiar dacă era în Canada pentru antrenamente şi pentru participarea la Finalele Cupelor Mondiale de Snowboard Cross şi Banked Slalom (6 şi 8 februarie) ultimele competiţii înainte de Jocuri, mi-a răspuns în mai puţin de o oră după ce i-am scris, ca şi cum eram prieteni de o viaţă. În Canada a obţinut locul 13 (din 16) la Snowboard Cross şi locul 10 (din 17) la Banked Slalom. Deplasarea la Pyeongchang reprezintă o ocazie importantă de a arăta lumii că un handicap nu trebuie să fie o piedică, spune el, ci, dimpotrivă, una de a-i motiva pe cei din jur că trebuie să facă sport şi să-şi depăşească limitele.

În faţa unui astfel de om nu pot decât să rămân fără cuvinte şi să mă gândesc cât de mici suntem noi oamenii fără nici un handicap fizic în faţa lui şi a altora la fel ca el. #respect! #haiMihăiţăPapară! #nicioscuză

Jocurile Paralimpice de Iarnă reprezintă prima competiţie de asemenea nivel la care participi? Cu ce gând pleci acolo?

Da, sunt la prima participare la Jocuri Paralimpice. Snowboardul a fost acceptat ca sport paralimpic abia în 2014, cu ocazia Jocurilor din Soci, Rusia. Aş fi putut participa, teoretic, alături de alţi pasionaţi de snowboard, cu care am testat un mecanism proteză de genunchi în 2012, dar în cazul meu ar fi fost o participare golită mult de conţinut, pentru că eram departe de nivelul la care simţeam că ar fi trebuit să fiu pentru a participa onorabil la o competiţie de acest nivel. Acum situaţia e cu totul diferită, am evoluat foarte mult, am cu totul altă experienţă.

Jocurile Paralimpice înseamnă să urcăm pe cea mai înaltă scenă sportivă a lumii şi să evoluăm la cel mai competitiv nivel. Deplasarea în Coreea e o ocazie fantastică de a arăta că un handicap fizic nu trebuie să fie o piedică în a trăi o viaţă activă, din contră, sportul este una din soluţiile de recuperare. În plus, e o ocazie perfectă pentru a-i motiva pe cei din jur să practice sport şi să îşi depăşească limitele.

Ce înseamnă pentru tine zăpada şi muntele? Dar snowboard-ul?

Sunt din Gheorgheni, Harghita, un orăşel înconjurat de munţi foarte frumoşi şi aflat la câţiva kilometri de Polul Frigului din România, locul în care au fost întregistrate constant cele mai scăzute temperaturi din ţară. Am adorat zăpada de mic, cu toată bucuria ce o aduce, cu lumina şi curăţenia ei.  Munţii şi zăpada nu sunt doar forme de evadare, ci mai degrabă de regăsire şi cunoaştere, de dezvoltare. Drumeţiile pe munte, în orice anotimp, sunt perfecte pentru asta.

Snowboardul e o ocazie să mă eliberez. Să mă simt, iarăşi, un pic mai aproape de cum eram înainte de accident.

Ştiu că e delicat, dar ai putea să-mi povesteşti accidentul?

În după-amiaza zilei de 3 septembrie 2005 am încercat să depăşesc o maşină, al cărei şofer ori nu m-a văzut, ori nu a vrut să mă lase să depăşesc, şi a tras brusc de volan chiar în momentul în care eram în dreptul său. Am călcat frâna şi am tras şi eu de volan, evitându-l, dar am alunecat şi m-am înfipt în parapetul metalic de pe partea stângă a drumului. Parapet ce ar trebui să aibă rol de protecţie. Metalul a trecut prin radior, pe lângă blocul motor, pe sub volan, prin scaun, picior, uşa din spate. M-au ajutat să ies din maşină cei doi autostopişti din Borsec, pe care îi luasem până în Topliţa, un drum scurt şi pe care îl cunoşteam foarte bine. Piciorul stâng mi-a rămas în maşină, apoi a fost transportat împreună cu mine în ambulanţă, dar nu au mai fost şanse să fie reataşat.

Am povestit des accidentul, în încercarea de a epuiza emoţia produsă şi de a trece peste, de a mă detaşa. Trebuie să recunosc că încă nu am reuşit.

Cum ai reuşit şi cât de repede ai reuşit să te ridici după? (moral vorbind)

Recuperarea după o astfel de traumă (mă refer la recuperare fizică, psihică şi socială) este un proces lung şi complicat. Nu are o durată fixă, nu decurge după o reţetă pe care să o putem copia dintr-o carte sau aplica identic următoarei persoane.

În cazul meu a contat foarte mult sprijinul dat de familie şi de prietenii foarte apropiaţi.  Faptul că am reuşit să găsesc un contract de muncă relativ repede după accident, cu o activitate intensă şi cu colegi deschişi la minte, a fost de foarte mare ajutor. Iar sportul a avut un impact pozitiv major, de la reactivarea unor grupe musculare şi tonifierea întregului corp, până la acel plus de încredere în forţele proprii atât de necesar oricui, indiferent de prezenţa sau absenţa unui handicap.

Dacă ar fi să dau un sfat cuiva aflat într-o situaţie similară, ar fi să se apuce cât mai rapid de sport, să insiste şi să nu renunţe.

De unde ai găsit motivaţie, inspiraţie, curaj, putere şi cum le găseşti în fiecare zi?

Exemplul personal al altor persoane cu handicap a fost determinant. Mă refer la Gheorghe Tofan, din Gheorgheni, Harghita, care în 1970 a rămas fără ambele picioare în urma unui accident de tren şi care în 1980 participa ca pilot în Etape Naţionale de Raliu, cu o maşină Dacia modificată personal, şi la Laura Văleanu, din Sibiu, campioană naţională de juniori la schi, care a revenit la sport imediat după accidentul rutier ce a rezultat în amputarea piciorului său drept, sub genunchi. Laura este prima şi până acum singura persoană cu handicap din România care a participat la Jocuri Paralimpice de Iarnă, iar tăria şi determinarea ei m-au motivat să mă implic serios în practicarea sportului. Sunt foarte mândru să fiu coleg cu ea în Echipa Naţională Paralimpică.

În plus, în ultimii ani îmi găsesc inspiraţie şi motivaţie privindu-mi copiii. Vreau să le fiu alături şi să le fiu exemplu pozitiv şi sprijin. Aşadar trebuie să mă ridic la acel nivel la care să pot face asta.

Erai sportiv şi înainte de accident sau te-ai apucat de sport după?

Nu. Am fost activ, poate peste medie, dar nu la nivel competiţional. De exemplu, în săptămâna înainte de accident am efectuat primul zbor solo cu parapanta.

Nu ai momente în care în timpul antrenamentelor sau competiţiilor simţi că te doare şi că ai vrea să renunţi?

Ba da. Sunt sigur că oricine trece prin astfel de momente. Dar cred că e foarte important să ne amintim de ce am început de fapt, care e scopul. În cazul meu, cum ziceam, e ca să simt iar libertatea de dinainte de handicap.

Care sunt cele mai importante realizări pentru tine din punct de vedere sportiv şi unde te vei simţi pe deplin împlinit?

Dacă e să răspund cu cifre, trebuie să spun că am început să particip la competiţii internaţionale de parasnowboard în noiembrie 2014, iar până acum am luat startul în 23 de cupe europene şi mondiale. Cele mai bune rezultate obţinute până acum sunt locul 7 în Finala Cupelor Mondiale de Banked Slalom 2016, Italia, şi locul 9 în Finala Cupelor Mondiale de Snowboard Cross 2017, Coreea de Sud, dar parcă nu au un impact la fel de mare, pentru mine cel puţin, ca obţinerea punctelor necesare participării la Jocurile Paralimpice.

Dar, ca să răspund foarte sincer, cea mai importantă realizare, pentru mine, e faptul că am reuşit să îmi înving frica, la linia de start, în prima competiţie de parasnowboard. Pentru că mi-a fost cu adevărat frică, o teamă teribilă de accidentare, de a nu îmi agrava situaţia, handicapul. Vocea aceea mică, ce uneori zice „Stai, ce faci, e prea riscant, o să te răneşti, renunţă!” era asurzitoare. Un zgomot enorm. Iar când am trecut linia de sosire, fără descalificare, fără accidentare, cu timp oficial întregistrat pentru prima dată în dreptul unui snowboarder cu handicap din România, am simţit împlinire.

Cât de greu este să fii o persoană cu dizabilităţi în România (statul român pune umărul la ceva)? Dar cât e de greu să vrei să faci parte din Comitetul Paralimpic Român şi să obţii rezultate? Înţeleg că totul costă. Ai vreo susţinere din partea statului?

Comitetul Naţional Paralimpic Român este o instituţie cu personal foarte redus ca număr şi cu un buget insignifiant, dar face eforturi uriaşe pentru a susţine sportivii cu handicap din România. În 2014 am avut o discuţie foarte pozitivă cu doamna Sally Wood Lamont, preşedinta Comitetului. Îi ceream sprijin, anunţându-mi intenţia de a mă apuca foarte serios de practicarea snowboardului adaptat. Mi-a răspuns cu toată sinceritatea şi deschiderea, avertizându-mă că intru pe un drum plin de obstacole şi greutăţi: în 2014, bugetul instituţiei era de 50.000 de euro, pentru 12 sporturi. Atenţie, 12 ramuri sportive, nu 12 sportivi. Erau mai mult de 50 de sportivi, practicanţi de înot, tenis de masă, baschet, atletism etc. Iar acum veneam şi eu, cu al 13-lea sport. Ca să vă faceţi o idee, în 2016, anul Jocurilor Paralimpice de Vară din Brazilia, bugetul Comitetului a fost mărit substanţial, dar abia până la suma de 160.000 de euro. În condiţiiile în care România a avut cea mai mare delegaţie sportivă din istoria participărilor sale la Jocurile Paralimpice – 12 sportivi. Ca să comparăm, Croaţia a alocat în 2015 un buget de 1.000.000 de euro pentru Comitetul lor Paralimpic.

Bugetul CNPR a fost mărit de MTS datorită rezultatelor foarte bune obţinute de sportivii cu handicap în competiţii internaţionale. Din păcate, având un vedere costurile ridicate ale practicării acestor sporturi la nivelul obţinerii unor rezultate meritorii, sumele alocate sunt insuficiente.

Avem nevoie de sponsori, avem nevoie de parteneri care să înţeleagă potenţialul de imagine pe care l-ar putea utiliza cu maxim de impact. Exemplul sportivilor cu handicap este folosit în alte ţări pentru a motiva populaţia să facă sport, să îşi îmbunătăţească atât sănătatea cât şi calitatea vieţii, în plus reducând cheltuielile medicale. Urmează şi la noi, sunt sigur.

Life StoriesSports
Share this article