fbpx

Căutare

Share this article

Miriam Mircea locuiește în Germania de 10 ani. Dintotdeauna și-a dorit să emigreze, considerând că România nu îi oferă oportunitățile din vest. Așa că, atunci când s-a ivit ocazia și anume atunci când iubitul ei s-a angajat ca medic în Germania, avea deja bagajele făcute mental și în două săptămâni a plecat fără să clipească. Avea 50 de euro în buzunar, nu știa un cuvânt în germană, dar avea un geamantan plin cu diplome universitare și multe vise.

Entuziasmul s-a stins din prima zi în care Miriam Mircea a mers la biroul pentru imigranți din oraș pentru a-și declara prezența și pentru a urma toate demersurile legale de ședere. A fost întâmpinată cu negativism și vorbe umilitoare. Și-a căutat de lucru timp de doi ani și nimeni nu a angajat-o pe motiv că nu știe limba. A învățat pe brânci și a vrut să demonstreze că se poate. Azi este profesoară de limbi străine și le predă nemților germana.

Am cunoscut-o pe Miriam după ce ne-a spus povestea ei pe pagina de Facebook a LIFE.ro, ocazie cu care îi mulțumesc că și-a făcut curajul să ne scrie și să ne arate încă un exemplu de viață inspirațională.

Miriam, unde predai?

Eu nu sunt angajată la o școală normală, ci predau la un institut privat de limbi străine, ce provine din Elveția și se găsește în mai multe țări europene. Noi lucrăm cu adulți. Marea majoritate a studenților sunt adulți și le predăm limbi străine de la nivelul 0 până la nivel academic, dacă se dorește. Eu predau trei limbi străine, franceza, engleza și germana, dar am predat și româna o dată. Lucrez de opt ani la această școală. Lucrăm și cu copii, un fel de meditații, însă foarte rar pentru că orele sunt destul de scumpe.

Eu am fost studentă la această școală.

Miriam Mircea la Berlin

În România sau în Germania?

În Germania. Am învățat germana la ei pentru că nu aveam nici cea mai mică cunoștință de limbă germană când m-am mutat aici. Prietenul meu de atunci, actualul soț mi-a spus că el o să-mi dea banii pentru cursuri, fiind de datoria mea să învăț cât de repede pot, ca apoi să pot lucra. Acesta era scopul nostru, să lucrăm în Germania. Suma a fost considerabilă.

În 2011 România și Bulgaria aveau un statut destul de limitat, motiv pentru care eram forțați ca lucrători calificați, cum eram numiți aici, să avem un fel de permis de muncă. Dacă acest permis nu era obținut într-un an, nu aveam voie să stăm în țară, indiferent că eram profesori, ingineri sau educatori.

Hai să mergem puțin în urmă. Când ai ajuns tu în Germania și cum?

Aveam 27 de ani și a fost o decizie calculată, dar foarte rapidă. Cât am fost studentă am trăit în Franța și mi-am dorit întotdeauna să mă mut din România. Nu eram satisfăcută deloc de perspectivele academice și intelectuale, iar părinții mei m-au susținut. Eram cu prietenul meu, pe care l-am cunoscut pe net, de vreo patru ani, iar în 2011 am decis că e momentul să ne mutăm împreună să vedem dacă merge sau nu. El este grec și de profesie medic. A făcut armata obligatorie în Grecia și în 2011 și-a găsit de lucru în Germania. Atunci mi-a spus: „Dacă vrei, hai, dacă nu, asta este”.

Miriam Mircea alături de soțul ei, în Creta

Te-a chemat în Germania?

Da. El este dermatolog și în Grecia nu există foarte multe opțiuni de carieră pentru această specializare, iar Germania este unul din locurile unde se poate deveni profesor universitar sau academic, indiferent de vârstă.

Tu pentru ce te-ai pregătit? Ce facultate ai făcut?

Eu sunt profesoară de istorie medievală și de franceză și am studiat la master geo-politica și diplomația.

Miriam Mircea în copilărie

Toate astea le-ai făcut în Franța?

Am intrat la facultate în Timișoara și în anul doi am participat la programul Erasmus. Apoi, fiindcă am avut note foarte bune am putut să-mi prelungesc șederea și am stat mai mult decât în mod normal. Am fost obligată să mă întorc în țară deoarece îmi expirase viza, iar România nu era în UE, mi-am dat licența la Universitatea de Vest și apoi m-am gândit să fac ceva mai practic și am dat la acest master de diplomație și geo-politică.

După master te-ai angajat în România sau ai rămas în Franța?

Da, m-am angajat în România. Am avut cred că cinci job-uri diferite. Doream neapărat să nu fiu profesoară. Eu am studiat istoria din pasiune și din dragoste, nu din dorința de a profesa, părinții m-au susținut, gândindu-se că voi găsi eu ceva de muncă. Prima dată m-am angajat ca bibliotecară la altă universitate din Timișoara, apoi am fost secretară la Politehnica din Timișoara, am lucrat la Centrul Cultural Francez, apoi la o firmă de cazinouri online. Cuvântul „cazino” are o reputație destul de negativă, însă nu e ceea ce-și imaginează lumea pentru că nu e la fel ca în cazinourile clasice.

Miriam Mircea Poza în perioada 2003-2004, Franța- bursa Erasmus, in orașul Dijon, la academia din Dijon.

Dar nici nu are legătură cu mediul academic…

Așa este, însă am învățat foarte multe lucruri. Era nevoie de limbile străine pentru că noi aveam clienți din toată lumea, exceptând România și America. Se câștiga foarte bine, a fost un job ideal pentru mine, extraordinar de interesant. Eu am lucrat la departamentul de risc și fraudă și cred că dacă rămâneam în România tot acolo aș fi lucrat, garantat. Am învățat multe despre sistemele bancare, despre ce se întâmplă în spatele jocurilor electronice, am avut foarte multe bonusuri, stimulente financiare, era job-ul perfect.

Hai să ne întoarcem puțin mai în spate, în copilăria ta. Ce meserie au părinții tăi?

Mama este profesoară de engleză și tata este economist. Mama e din Timișoara și tata din București. S-au mutat în Timișoara din considerente personale, înainte să mă nasc eu, însă având familia în București, am fost foarte des acolo și îmi place să cred că aparțin ambelor orașe.

Prietenul tău de atunci te-a chemat în Germania. Ți-a luat mult să te gândești?

Nu. Aveam bagajele făcute, mental vorbind. 😀

Miriam Mircea cu fostele colege de la Internet Marketing Online, (aka cazinouri), în Timișoara, înainte de plecarea în Germania

Și când le-ai spus alor tăi?

Erau foarte încântați de decizia mea. Ca să reiterez puțin, de când eram mică ei întotdeauna m-au încurajat să-mi găsesc drumul în viață fără să fiu dependentă de familie. Din punctul meu de vedere denotă un curaj nebun, dar foarte multă inteligență emoțională. Ei înșiși fiind foarte culți și foarte inteligenți nu s-au simțit în largul lor în România și de multe ori mi-au spus că se simt foarte singuri pentru că nu au contacte cu persoane de nivelul lor. Nedorindu-mi aceeași soartă m-au înscris la școală franceză, am învățat franceză de dinainte să învăț să scriu și să vorbesc coerent și tot timpul mi-au spus că întotdeauna trebuie să mă gândesc la mine și să fac ceea ce e mai bine pentru mine. Mi-au mai spus că ar fi bine să încerc să mă duc în altă țară deoarece România întotdeauna va rămâne aici, la fel și ei și nu am nimic de pierdut. De mică, dintotdeauna mi-am dorit să mă mut.

Am călătorit destul de mult și mi-am dat seama că nu mă pliam foarte bine pe mentalitatea românească.

În câte zile ai plecat?

El era în Germania de două săptămâni și mi-a scris în momentul în care a semnat contractul pentru job. Mi-a spus că a găsit un apartament foarte, foarte urât, dar care este aproape de spital: „dacă nu te deranjează că nu există cine știe ce confort, că nu avem o super priveliște de pe balcon, vino!”. Atunci m-am gândit așa: „Nu știu germana, nu am nici un ban, dar mă duc”. Singura acțiune pe care am făcut-o înainte să plec din România a fost să-mi pregătesc actele: mi-am adunat toate diplomele, le-am tradus în germană, le-am legalizat și le-am apostilat cu apostila de la Haga. Chiar nu voiam să vin fluturând în Germania, nu mi se pare normal ca după ce am studiat atâta timp să nu am dovada studiului, ceva ce alții poate nu au. Nu știam nimic despre Germania, de fapt nici nu doream să vin aici, dar așa a fost. În două săptămâni am ajuns acolo, în martie 2011. Am avut un mare șoc.

Miriam Mircea alături de Ioana Raluca Popescu -prietena și partenera ei de afaceri- la București, la EECC, prima apariție în presă, în revista Zile și Nopți din Timișoara

De ce? Nu te-ai putut acomoda?

Noi nu stăm în Berlin, ci într-un oraș mai mic unde sunt foarte mulți bătrâni, însă nu m-am așteptat ca întreg orașul să fie atât de bătrânesc.

A fost foarte greu, integrarea adevărată este un proces dureros.

Cu toții ne așteptăm ca în Germania integrarea să fie dificilă, tocmai din cauza naturii reci a nemților, nu?

Sunt reci în sensul că este o metodă de protecție. Ei nu au o foarte mare cultură personală. Cei din partea de est, unde suntem noi, au foarte multe urme lăsate de comunismul lor. Mentalitatea este foarte învechită, există în continuare foarte mare frică de străini, chiar dacă din 2015 există un număr foarte mare de imigranți sirieni. A fost o mișcare foarte neașteptată din partea lui Merkel să îi lase aici, fără ca cineva să-i fi întrebat pe cetățeni dacă sunt de acord. Pur și simplu au văzut anunțul la televizor. În partea aceasta de est, cel puțin, oamenii nu au fost de acord, foarte mulți nu au înțeles de ce trebuie Germania „să spele păcatele altora”, iar eu m-am aflat acolo în această circumstanță.

Eu am ajuns acolo înainte să vină sirienii, erau ceva români, erau ceva bulgari, printre mulți polonezi și ruși. Nici unii nu aveam o reputație foarte bună.

Din păcate, noi, ca români, eram văzuți ori țigani, indiferent de cum arătam sau de unde proveneam, ori femeile prostituate și bărbații hoți. Asta era ce se știa, ce se dorea să se știe despre noi.

Eu am venit cu diplome în bagaj și, având experiența din Franța unde integrarea a fost și mai grea, m-am gândit să fac totul ca la carte, știind că Germania are nevoie de oameni calificați, cu studii.

M-am dus la biroul pentru imigranți, am fost dată afară în germană, spunându-mi-se că până nu învăț limba, „să ies naibii din birou și să nu-i mai caut”. O atitudine total nepotrivită unui funcționar, indiferent de părerea lui personală.

Propria sală de conferințe din cadrul unei firme unde preda engleză în 2015

Evident, au fost foarte multe dispute din cauza relației mele cu prietenul meu. El avea o situație familială foarte bună, era medic, avea ceva bani, așa că l-au luat la întrebări de ce era cu mine, de ce îmi plătea chiria, de ce mi-a dat bani de cursuri, de ce nu se orientează în altă direcție pentru că nu aveam să-i aduc nimic bun. Acestea erau discuții purtate în biroul pentru imigranți din primărie. Am fost chemați amândoi la un fel de interviu care arăta mai degrabă ca un interogatoriu, eu stăteam în picioare ca bradul de Crăciun, el stătea frumos pe scaun, oferindu-i-se cafea. Am explicat că sunt din România, că m-am înscris la cursuri de germană, că vreau să învăț limba, vreau să lucrez și să mă integrez, nu vreau banii statului degeaba, vreau să-i câștig, nu să-i primesc și cu toate acestea am fost foarte condamnată pentru prezența mea, eu nefăcând nimic altceva în afară de a exista în acest oraș.

Mi s-a sugerat să fac copii dacă doresc să am bani pentru că se plătește bine pentru mamele care au copii și nu sunt căsătorite. Nu m-am așteptat deloc, nu eram pregătită mental pentru asemenea remarci.

Mi s-au dat șase luni să învăț germana la nivel mediu, apoi aș fi fost obligată să mă întorc în România, deși nu era nici o lege care mă obliga pe mine, personal să învăț germana în șase luni. Atunci m-am gândit că dacă tot am învățat engleză, franceză și greacă, cât de greu poate să fie să învăț germana în șase luni, la nivel mediu. A fost groaznic de greu.

Miriam Mircea la Târgul de Carte din Leipzig, la standul României, cu acreditare de presa, în 2015

Dar tu ce căutai în aceste birouri? Ce-ți trebuia de la ei?

Dacă dorești să trăiești legal, primul lucru pe care trebuie să-l faci când ajungi aici este să-ți faci asigurare medicală germană. Odată ce ai această asigurare trebuie să mergi la primărie să declari că te afli în țară, că vrei să rămâi și care e scopul. De ce vrei să rămâi dacă nu ești student. Eu nefiind studentă, venind benevol, nefiind din zonă de război, am vrut să fac totul legal pentru că Germania chiar nu mi se pare țara unde să faci măgării. Nici o țară nu mi se pare potrivită pentru așa ceva, însă mediteraneenii sunt mai înțelegători în ceea ce privește un pas greșit, dar germanii sunt foarte duri.

Așa că m-am dus, mi-am declarat prezența, am spus că vreau să lucrez și am cerut sfaturi legate de ceea ce trebuie să fac. Încă din prima clipă am întâmpinat foarte multe dificultăți, prima dintre ele fiind bariera de limbă. Mergând la un birou pentru imigranți mi-am imaginat că cineva va vorbi engleză cu mine și ne vom înțelege. În 2011, când am ajuns eu, din cei 2000 de angajați ai primăriei, nici unul nu vorbea engleză. Inițial am crezut că nu există așa ceva, că-și bat joc de mine, personal, că e o provocare la care mă supun. M-am dus acasă, mi-am pregătit un discurs deoarece aveam nevoie de acel act, un echivalent al domiciliului flotant, fără de care nu aș avea voie să stau în țară.

În cât timp ai învățat germana?

Un an și șase luni la nivel mediu. În șase luni ar fi fost imposibil. Gramatica germană cere foarte mult studiu pentru că logica lor nu e logica noastră. Eu am subestimat dificultatea, am fost puțin arogantă și m-am gândit că dacă am învățat greaca la nivel mediu, ce poate să fie atât de greu să învăț germana. Mi-a luat cam trei luni până am ajuns să mă exprim la nivel foarte bazal: cum mă cheamă, de unde vin, ce hobby am și ce vreau să fac în timpul liber. Când mă întreba cineva ceva înțelegeam totul, însă până să pot răspunde îmi lua cam 20 de secunde, drept pentru care nemții vorbeau cu mine foarte tare în ideea că eu am ceva probleme de auz, nu că nu mă puteam exprima. Și mă trezeam că țipa lumea la mine pe stradă când întrebam de unde pot să-mi cumpăr un bilet de autobuz.

Am fost nevoită să dau un examen pentru a sta în Germania, pentru a nu fi turistă.

Diploma de limba germană nivel C1- academic

Miriam care a fost primul tău job? Bănuiesc că nu acela de profesor…

Doi ani și jumătate nu am avut nici un job, nu m-a angajat nimeni, nici măcar femeie de serviciu  la McDonalds. Am încercat de la brutărie, la făcut cafea, la curățenie, am fost la sute de interviuri, nu m-a angajat nimeni. Aici nu există universitate, profesorat nu puteam încă să fac pentru că nu ajunsesem la nivelul de limbă suficient de avansat, așa că am stat acasă, eram „hausfrau”, cum spun nemții, un fel de gospodină care face gogoși și chiftele. Eram în fiecare zi pe net, căutând de lucru.

Primul meu job a fost de profesoară, primul și singurul job. Soțul meu fiind grec și doctor are foarte mulți prieteni greci și doctori. Așa se face că într-o zi în care eram disperată și ajunsesem că cred că nu e pentru mine și că mai bine aș pleca în Anglia sau Franța, soțul meu mi-a spus să ieșim la cină cu niște prieteni de-ai lui, în speranța că poate cunosc oameni pe care aș putea să-i ajut cu traducerile sau în cercetare. Am acceptat pentru că nu aveam nimic de pierdut. Printre acești doctori am întâlnit un tip australiano-grec, singurul care nu era doctor, ci profesor. În sfârșit unul de-al meu. Acest om mi-a spus că lucrează la o școală privată din oraș, iar când mi-a spus numele școlii am realizat că eu am fost doi ani de zile studentă acolo și nu l-am cunoscut. Când i-am spus că îmi caut de lucru mi-a spus: „Nu-ți promit nimic, dar dacă dorești trimite-mi CV-ul tău și scrisoarea de intenție”. I le-am trimis fără nici o speranță, am uitat de asta și după vreo săptămână m-a sunat și m-a întrebat dacă mă interesează să predau franceza. Am fost la un training ca să aflu metoda de predare, mi s-au prezentat cărțile și mi-au oferit un job de probă într-un oraș învecinat.

Așa am început să lucrez în 2013, eram complet aeriană, nu predasem niciodată, nu știam nimic, dar încercarea moarte nu are. Prima săptămână a fost un haos total, dar apoi am primit un feedback foarte bun și școala a considerat că se poate investi în mine pe viitor.

După câți ani ai început să predai germana?

Opt ani.

Miriam Mircea în 2018, fotografie folosită pentru participarea ei ca mentor în cadrul programului organizat de AcademIAA

În acești opt ani, de câte ori ai vrut să-ți faci bagajele să te întorci acasă?

Niciodată. Pe cuvântul meu de onoare. Adevărul este că eu sunt profesoară de istorie pentru că iubesc istoria României, folclorul și tradițiile, respect foarte mult ce am fost, însă nu respect ceea ce suntem, prin urmare întoarcerea mea acasă, știam foarte bine că ar fi fost un dezastru pentru mine. Nu aveam nimic de găsit acolo în afară de părinți. Nefiind o persoană care se dă bătută, am zis că o să încerc tot ce pot ca să rămân pentru că nu am venit să plec, am venit să-mi fac o carieră, o viață aici.

Acum orașul acesta din Germania este casa ta? Consideri că aici vrei să rămâi să îmbătrânești?

Nu. În Germania eu nu consider că sunt acasă, ci sunt în trecere. Eu și soțul meu dorim să ne mutăm în Grecia la un moment dat, Atena fiind unul din orașele în care mă simt ca acasă. Germania este un loc foarte sigur pentru mine, foarte bun din punct de vedere profesional, plin de încercări, însă nu este un loc unde aș vrea să îmbătrânesc.

Miriam Mircea în București, evenimentul East European Comic Con, în 2014, când a făcut parte din echipa de promovare și PR

Aveți copii?

Încă nu pentru că amândoi aveam planuri de carieră foarte mari și venind aici am sacrificat foarte mult. A fost foarte greu. Dintr-o persoană care nu știa unde să pună X-ul pe hârtie să ajung să le predau nemților germană, a fost un drum greu și anevoios. Și soțul meu are o carieră foarte prolifică, este asistent director la clinica la care lucrează, vrea să devină profesor universitar.

Miriam Mircea la Berlin, de Crăciun, în urmă cu cinci ani

Ce-ți lipsește din România?

Mămăliga și micii, în rest nimic. Părinții mei ne vizitează des, cu prietenele mă văd destul de des, așa că nu am timp să-mi lipsească nimic. Mă întorc în România cam în fiecare an și de fiecare dată când văd atmosfera de acolo mă întristez.

Câteodată mi se face dor de mare, de Constanța, de București și de Transilvania, de locurile unde nu am trăit, dar pe care le-am văzut zugrăvite frumos în literatură.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO