Căutare

Share this article

Monica Cadogan are 38 de ani, este creatoarea brandului vivre.ro și este unul dintre investitorii din show-ul Imperiul Leilor, de la ProTv.

Monica s-a născut într-o comună din Tulcea, într-o familie de învățători, iar dacă nu ar fi fost vărul ei mai mare, azi ar fi avut probabil o carieră de succes în medicină.

Lucrurile n-au fost să fie așa, motiv pentru care Monica a terminat ASE, a devenit consultant de business, iar la 27 de ani a avut primul copil, din cei 4, și s-a căsătorit cu bărbatul vieții ei, Oliver Cadogan.

Acum Monica este mentor în afaceri pentru alți doi antreprenori, este mama extrem de prezentă în viața copiilor ei și visează să dezvolte o serie de produse în high tech, în zona comunicării la distanță.

Câte produse vivre.ro găsesc în biroul tău?

Monica Cadogan: Eu nu am birou. Ideea de a avea un birou și toată lumea să știe dacă ai venit, când ai plecat mi se pare atât de invazivă încât am preferat să nu îmi amenajez birou. Iar dacă am o întâlnire de stabilit la firmă, folosesc o sală de conferință și rezolv simplu problema. Din exact același motiv am preferat să nu îmi iau șofer. (râde)

Este modul meu de a-mi conserva normalitatea și viața privată. În afară de card, laptop și o foaie pe care eventual o pozez și o țin în telefon, după care o arunc, nu țin nimic altceva cu mine.

Gândește-te că inevitabil eu reprezint un simbol: al autorității, al șefului, habar n-am. Oamenii au despre mine o percepție care nu are nicio legătură cu ce însemn eu. Or, asta încerc acum: să conserv cât mai mult din mine, din normalitatea în care să fiu eu însămi.

Știai asta înainte să te apuci de business?

Monica Cadogan: Hai să-ți spun ceva: eu sunt o fată înaltă, am 1,78. Și am fost așa de la 14 ani. Acum am 38 de ani și încă am această amintire pregnantă a înălțimii mele.

În vremurile noastre copiii s-au mai înălțat, întâlnesc destul de des fete de 14-15 ani la fel de înalte ca mine. Deci nu mă mai simt cea mai înaltă femeie de pe stradă.

Dar „pe vremea mea”, de la grădiniță până la liceu eram cea mai înaltă fată din toate grupurile. Prea vizibilă.

Ai zice că vizibilitatea ajută totuși!

Monica Cadogan: Nu prea ajută când nu vrei asta. Te vezi foarte mult. Și mai ales te vezi și cumva simți că trebuie să te explici. Așa simțeam eu.

Înălțimea mea fizică venea la pachet cu impresia că am mai mulți ani decât aveam în realitate. Și văd asta și la copilul meu acum: Gemma, fiica mea are 11 ani și aproape 1.60 metri.

Cumva oamenii cred că tu ești altcineva, o domnișoară mai mare decât ești și brusc asta te face să te explici.

Când ai început să fii tu însăți în pielea ta și să fii ok așa?

Monica Cadogan: Când m-am rupt de casă și de familie. Cum zicea Napoleon? „În istorie geografia este la comandă”.

Când m-am mutat din Tulcea la București, la facultate, la o distanță considerabilă de părinții mei, am devenit independentă, trebuia să mă descurc singură.

Nu stăteam la cămin, ci împreună cu fratele meu și trebuia să am grijă de o casă. Cred că un an sau doi, tot drumul de acasă până la facultate mă gândeam: „oare am încuiat sau nu?”. „Oare am oprit aragazul?”. Venea câte un instalator, asociația, trebuia să faci curățenie, fără să te oblige nimeni. Eram în situația în care trebuia să le fac eu, nu mai era mama să le rezolve.

Tu ai face acest transfer de responsabilitate fiicei tale?

Monica Cadogan: Sigur că da. Pentru că responsabilizarea face parte din creștere. Noi trebuie să creștem până murim. Iar ceea ce unii numesc creștere, este descreștere de fapt. Trebuie să ne obișnuim cu viața, să ne alegem bătăliile până când putem să ne rupem de viață, fiindcă nu ne mai trebuie. Cea mai bună moarte este când ajungi să obosești de viață și să știi că ți-a trecut vremea.

Bunicul meu matern a murit la 93 de ani. L-am observat în ultimii 10 ani înainte să se ducă și vedeam cum se desprindea de viață, se stafidea. Iar bunicul dinspre tată, care era cardiac, se certa cu noi: „dacă voi îmi dați buline, amețesc. Nu am voie țuică, n-am voie sărat, n-am voie jumări! Păi ce viață-i asta?! Eu așa nu vreau să mai trăiesc, zece ani fără nimic!” Și bea țuică, dar amețea și mai tare! Dar nu se agăța de viață.

Ce vreau să-ți spun este că omul trebuie la un moment dat să își pună această întrebare simplă: „cine sunt eu?” Nu cine aș fi eu dacă aș avea nu știu ce. Cine sunt eu acum?

Cine erau părinții tăi și cum te-au ridicat ei?

Monica Cadogan: Hai să-ți povestesc ceva amuzant: eu eram prietenă cu toate profesoarele mele. Iar una dintre ele, profesoară de română, mi-a spus la un moment dat: „Monica, tu te-ai născut independentă!” Așa m-a perceput ea. Nu știu dacă are dreptate, fiindcă nu am trăit decât această viață. (râde)

Pe vremea noastră, adică și puțin din comunism, și mai mult din democrație, funcționa povestea cu cărțile, pe care nu le luai cum voiai tu, ci primeai și la pijamale și la pachet cu o pungă de fasole. Așa își creaseră ai mei biblioteca, nu din vreo moștenire aristocratică de la bunica.

Eu citeam mult. Îmi plăcea, mai ales că nici nu aveam foarte multe alte opțiuni. Așa că luam la rând ce găseam în bibliotecă. Așa am dat peste Justine, cartea Marchizului de Sade. O carte emblematică. (râde)

Eram în clasa a IV-a. Am înțeles că erau niște lucruri pe-acolo, dar nu m-a marcat așa cum ți-ai închipui acum. Am trecut cu mintea de clasa a IV-a prin ea.

La vreun an, pune și mama mâna pe aceeași carte și mă întreabă sec: „Monica, tu ai citit cartea asta? Data viitoare să mă întrebi înainte de a mai lua vreo carte să o citești!” (râde) Atât. Nu a mai avut nimic de adăugat.

Deci așa am crescut eu. Și cred că așa creșteam toți din acea generație.

Și vreau să-ți mai spun o istorioară, de la mine, de la țară. De fapt, de la bunici, la Balabancea, unde ajungeam în vacanțe. Crede-mă, plecam dimineața de acasă și ne mai întorceam seara.

Monica Cadogan

Noi știam ce făceam și unde mâncam: brânzoaice de la cine știe ce femeie din sat, cireșe, mere. Mi-aduc aminte că într-o zi am plecat cu bunicul cu oile, fiindcă el, după Revoluție, asta făcea. M-am trezit la 4.00 dimineața, foarte încântată de aventura ce stătea să înceapă, mi-am luat carte, ceva de desenat, dar pe la orele prânzului m-a apucat plictiseala: aventura nu mai era deloc pe placul meu. Așa că am decis să mă întorc. Doar că nu eram în marginea satului, ci într-o pădure de unde abia se vedeau casele. Și bunică-meu m-a lăsat să plec singură, fată de 13-14 ani. Fără teamă de vreo grozăvie!

Tu ți-ai lăsa copiii singuri acum așa?

Monica Cadogan: Eu îi las. Și acum, când mergem pe acolo așa sunt copiii, liberi. Așa eram și noi, toată generația, și ne-a fost bine.

Și părinții noștri erau mai relaxați.

Bine, noi trăiam la țară, iar părinții mei erau învățători amândoi, Ion și Maria. Mai târziu tata a intrat la Universitatea de muzică și a devenit profesor de muzică. Atunci mi-a predat și mie la clasă.

Erau exigenți?

Monica Cadogan: Bineînțeles. Gândește-te că erau dascăli într-un sat mic, deci presiunea socială funcționa. Tata se supăra și dacă scriam urît. Dar m-am prins și eu repede cum stă treaba și făceam lucrurile să meargă bine, învățam bine, mă descurcam.

Pe de altă parte, nici cu ai mei nu aș fi foarte aspră fiindcă fiecare zi era o dură luptă pentru supraviețuire. Fratele meu era cu 11 luni mai mare decât mine, deci eram foarte apropiați ca vârstă, iar mama și tata, ca mulți alții, erau victorioșii supraviețuitori ai unei alte zile în care ne-au hrănit și îngrijit. Așa cum facem și noi acum, supraviețuim propriei noastre vieți. Și e foarte bine așa.

Monica Cadogan și copilăria la țară, lângă Tulcea

Cum arată viața cu patru copii?

Monica Cadogan: Foarte tare. E ca atunci când îți cresc patru mâini. În afară de faptul că o să te pozeze toți și o să te întrebe ce faci cu ele, ele fac parte din tine și nu poți să mai trăiești fără ele.

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Monica Cadogan: La un fel de petrecere informală. Mie nu-mi plac evenimentele astea de seară: e zgomot, înainte se și fuma, eu nu suport fumul și aglomerația.

Plus mai este ceva, fratele meu a făcut muzică de la 5 ani. Deci eu am crescut cu muzică în casă și mergeam la concerte la radio și la tot felul de evenimente artistice încât o petrecere oarecare nu mi se părea cu nimic specială. Adică dacă la concertul lui Pavarotti ai fost în spatele scenei cu toți artiștii mari, nu te mai impresionează nu știu care eveniment de seară la Palatul Parlamentului sau la Clubul Diplomatic.

Deci nu prea voiam să merg, dar am ajuns. Iar Oliver, împreună cu un prieten, au venit și ei.

Atunci ne-am cunoscut, iar în același an, în august ne-am văzut din nou: fusese ziua lui Oliver pe 13 august, am ieșit într-un club și de-atunci au început să se lege lucrurile, dar cumva din greșeală.

E o vorbă care zice: dă-mi, Doamne, ce crezi tu, că poate eu nu știu a cere.

Erai într-o relație atunci?

Monica Cadogan: Nu. Dar aveam foarte multă treabă: aveam firma, aveam contracte, clienți, treabă multă. Și mai era ceva, mă cam săturasem de bărbații care mi se părea că trăiau în două bule: una a celor care zic „nevastă-mea!” tuturor fetelor și alta a celor care vor să mai copilărească, știi? Ei au 45 de ani dar mai vor să copilărească, fără niciun angajament. Iar mie asta mi se pare o lipsă de respect: dacă am un interes real față de cineva, și nu vorbesc despre acte, ci despre sentimente, vreau să merg mai departe și să încerc să fim împreună, să vorbim despre viitor, să merg la mama lui să o cunosc.

Tu cum ți-ai dat seama că Oliver este acel bărbat?

Monica Cadogan: Din fericire decizia asta a fost luată pentru noi de Doamne-Doamne, fiindcă la fix un an de când am ieșit la petrecerea de ziua lui eu eram însărcinată cu Gemma. Și eram așa de fericită, îmi dorisem așa de mult copilul și ne era așa de bine. Iar la el cu atât mai mult, cu cât contextul era unul special.

Adică?

Monica Cadogan: În anul în care ne-am întâlnit am mers la el în Irlanda și i-am cunoscut familia. Mama lui era în perioada de refacere după un cancer agresiv. Puțin timp după aceea cancerul a reapărut la ea, iar în primăvară s-a dus. Eu sunt singura noră pe care a cunoscut-o.

Aia a fost picătura care a închegat relația noastră. Atunci în primăvară, într-un context mai special, Oliver mi-a mărturisit: „I want life!”. Atunci a decis.

Iar apropo de decizii, eram acum ceva timp în Irlanda, aveam copiii cu mine, pe toți patru, și vine o fată la noi și întreabă, cu o compătimire sinceră: „Why are you doing this to yourself?” Fiindcă la ei modelul este foarte clar: ori ești mămică, cu tot ce înseamnă asta, ori ești femeie de carieră și punct.

Ce i-ai răspuns?

Monica Cadogan: Sincer? Ceva groaznic: este cel mai bun lucru pe care-l pot face cu corpul meu. Să îi ajut pe ei să vină în viață, să îi car în spate, să îi spăl la fund.

Eu toată viața, de mică, am știut că vreau copii. Asta este structura mea.

Iar când au venit pe lume, chiar dacă sarcinile au fost ceva groaznic, mi s-au părut perfecți. Atât.
Cum îi cheamă?

Monica Cadogan: Am mulți, cu multe nume. Prima este Gemma. I-am spus așa după numele mamei lui Oliver, care era născută în mai și tot în acea lună s-a dus. Iar Gemma s-a născut tot în luna mai. Este zodia Taur.

Ea a fost „minunea”, fetița care a venit pe lume după ce s-a dus mama lui. Ulterior, s-a dus și tatăl lui, pe care îl chema Patrick. Așa că am decis să îi spunem mezinului Patrick. Deci noi cumva înlocuim și mi se pare ok așa. Așa e viața: mi-a luat ceva, mi-a dat ceva.

Să revenim! Deci, primul copil, care va face în mai 12 ani, este Gemma Maria Roxanne. Doi ani mai târziu se naște a doua fetiță. I-am zis Anastasia, dar îi spunem Ani, fiindcă înseamnă și „înviere”, în limba greacă, iar pentru că în august, când s-a născut ea, este și Sfânta Natalia, i-am spus și Nathalia.

A treia este Ecaterina și, pentru că voiam și un nume irlandez de fată, care să poată fi înțeles și la mine, la țară, la Tulcea, i-am spus Brenda, care în limba vikingilor înseamnă „sabie strălucitoare”. Iar cel mic, care va face 2 ani pe 27 februarie, este Patrick Alexandru și Ion, numele lui tata. Iar mama așa îi spune, Ionuț.

Ce visai tu să te faci când aveai să fii mare?

Monica Cadogan: O dată la cinci ani voiam să mă reinventez și să fiu altceva: întâi am vrut să fiu doctoriță, după care s-a apucat tata de business, am vrut să fac și eu asta. După care, prin clasa a X-a, când învățam eu de zor la chimie (îmi și plăcea), a venit văru-meu, care era student în București și mi-a zis cam cum era la medicină: că stau toată ziua în sesiuni, nu ai vacanță, faci 6 ani școală și apoi o viață specializări și mi-a scos din minte orice vis de medic. Așa a apărut ideea, tot de la el, să dau la ASE. Trebuia să învăț economie, așa că m-am pus pe treabă.

Ce ascultătoare ești, deși nu pari!

Monica Cadogan: Să știi că da. Dacă îmi dai argumente, sunt foarte ascultătoare. Sunt flamboaiantă, dar nu sunt sceptică.

Apoi, pentru că am fost foarte mult timp expusă la muzică, cu tata și cu fratele meu, am cochetat cu ideea să intru în producție muzicală. Dar am renunțat. Iar acum, după ce mai cresc copiii aș vrea să fac ceva ce intră în zona high tech, de comunicare la distanță.

Și vivre.ro?

Monica Cadogan: E mare acum. Se descurcă singur. (râde)

Cine este mentorul tău și pe cine mentorezi?

Monica Cadogan: Marius Ștefan este mentorul meu, cu care mă văd în fiecare lună la un prânz și vorbim de business.

Definiția care îmi place mie legată de acest concept este că mentorul este o oglindă calibrată. Mentorul este important să aibă o chimie bună cu tine și relația să fie gândită pe termen lung. Apoi trebuie să fie destul de departe de tine ca relație (să nu fie rudă, să nu fie partener de afacere), iar expertiza să fie similară. Marius este în afaceri cu mașini, dar lucrează și el cu clienți, are și el termene de plată, eu la fel. Deci provocările sunt similare.
Iar al treilea lucru este legat de obicei. Citeam la un moment dat un mesaj al lui Andrei Roșu care spunea că motivația este necesară pentru a începe un lcuru, dar pentru a-l continua trebuie să creezi obiceiul. Asta trebuie să faci tu din întâlnirile cu mentorul. De la o lună la alta, timp de o oră capeți obiceiul de a structura cuiva ideile despre ce e cel mai important în business. Iar dacă e o oglindă care ține minte, te provoacă.

Cum este proiectul „Leilor”?

Monica Cadogan: Este o experiență cu totul nouă pentru mine: săptămâni întregi de filmări, de dimineață până seara, lumini, machiaj, ținute… Complicat (râde)

Dar este foarte interesant că primim aceste propuneri de afaceri, iar noi, într-un timp limitat și cu multe provocări, trebuie să luăm decizia de investiție. E palpitant! Îmi place.

 

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO