Căutare

Share this article

Scriu acest text din cel puţin două motive. Primul este o întrebare pe care mi-a pus-o zilele trecute un italian care a vizitat, pentru prima oară, anul acesta, un târg românesc de vin: „Voi aveţi puţine vinuri din soiuri locale, nu-i aşa?”. Al doilea este un comentariu nostalgic scris pe Facebook de către o doamnă oarecum trecută de prima tinereţe: „Dacă nu era Nicolae Ceauşescu să vă planteze, pe vremuri, podgoriile, cu ce v-aţi mai lăuda acum toţi?

Recunosc, sunt destul de iritat de mitul care (încă) mai circulă pe la noi, cum că Ceauşescu a fost părintele viticulturii româneşti, în antiteză cu Burebista, care a distrus-o cu sadism. Dacă pentru Burebista nu aş putea băga mâna-n foc, dacă a tăiat sau nu toate viile geto-dacilor, despre Ceauşescu pot spune cu certitudine că a îngropat, pe termen lung, viticultura românească, scoţându-ne, cel puţin pentru o jumătate de secol, de pe harta mondială a vinului.

Cei care au trăit „epoca de aur” a agriculturii socialiste ştiu prea bine că obsesia lui Nicolae Ceauşescu era „producţia record la hectar”. Din acest motiv, toţi şefii de ferme agricole erau plătiţi în cel mai „capitalist” mod cu putinţă, adică în funcţie de producţia obţinută, prin urmare, au fost introduse în cultură, cu prioritate, soiuri de plante care dădeau recolte cât mai mari. Evident că acest lucru s-a întâmplat şi în viticultură, unde au ajuns „la putere” soiuri de struguri precum: Chardonnay, Aligoté şi Pinot Gris (originare din Burgundia), Ceasla/Chasselas (originar din Elveţia), Riesling Italian (originar, evident, din Italia), Gewurztraminer şi Muscat Ottonel (originare din Alsacia), Sauvignon Blanc, Merlot şi Cabernet Sauvignon (originare din Bordeaux). N-aş vrea să fiu greşit înţeles: toate aceste soiuri nu au o problemă în sine, ba din contra, dacă sunt bine vinificate, fiecare în parte poate da vinuri de foarte bună calitate, inclusiv în România.

Marea distorsiune introdusă de agricultură socialistă a fost, pe de o parte, prăbuşirea calităţii vinului din cauza cantităţilor mari de struguri recoltate la hectar (şi, în bună măsură, a standardelor discutabile de vinificare) şi, pe de altă parte, marginalizarea soiurilor tradiţionale româneşti care s-au dovedit, cu unele excepţii, mai greu şi mai scump de cultivat.

O altă mare păcăleală a fost acţiunea de propagandă „de partid şi de stat” din anii 60′-70′-80′ care proslăvea succesele răsunătoare ale vinului românesc la marile concursuri internaţionale ale vremii. A existat întotdeauna o cantitate mică de vin bine făcut, special pentru participarea la aceste evenimente. Era acel vin „din butoiul mic”, aşa cum era el cunoscut în jargonul industriei. Aceasta a fost metoda prin care, într-un fel mai degrabă trist, noi românii, ne-am furat singuri căciula şi în ceea ce priveşte vinul.

Din păcate, „revoluţia din ’89” nu a însemnat şi o revoluţie în vinul românesc. Am primit două „grele moşteniri” din perioada comunistă. În primul rând, ideea că o cramă este cu atât mai valoroasă cu cât obţine producţii mai mari de vin, când în toată lumea civilizată a vinului se ştie, de sute de ani, că doar o cantitate redusă de struguri recoltată la hectar poate crea premiza pentru un vin de calitate. În al doilea rând, am moştenit, la propriu, întinse suprafeţe cultivate majoritar cu soiuri internaţionale, îmbătrânite şi prost întreţinute, care nu reprezentau defel specificul locului şi, din păcate, relativ puţine hectare cultivate cu soiurile noastre locale.

Pentru ca lucrurile să fie şi mai încurcate, după aderarea României la UE, producătorii noştri au accesat fonduri europene pentru viticultură şi astfel s-au făcut multe „reconversii”, adică s-au tăiat vii vechi şi s-au replantat altele tinere. Toate bune şi frumoase, veţi zice, doar că s-au tăiat multe parcele bătrâne, cu soiuri locale româneşti şi s-au replantat majoritar (culmea!) tot soiuri internaţionale. În acest context, producătorii de vin din România fac din ce în ce mai multe vinuri bune, dar puţine dintre acestea sunt din soiuri locale.

I-am explicat toată povestea asta şi italianului care mi-a pus întrebarea de la care a pornit acest articol. „E trist şi n-are nicio logică, ce s-a întâmplat la voi” mi-a răspuns el, uimit. Oricât nu-mi place să dau dreptate străinilor care ne critică ţara, de data asta nu prea am mai avut replică… Cam asta e, dragi tovarăşi şi prieteni, moştenirea viticolă a lui Nicolae Ceauşescu. Aviz nostalgicilor!

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO