„Mult mai repede îmi revin după un plâns sănătos”, Andreea Constantin autoarea cărţii pentru copii „De ce plângem?” - LIFE.ro
Mergi la conținut

În primăvara acestui an se lansa cartea De ce plângem?”, scrisă de Andreea Constantin şi ilustrată de Maria Constantinescu. Era o nouă carte pentru copii, însă, în câteva luni a luat un aşa mare avânt că s-a vândut ca pâinea caldă. Acest lucru, cu atât mai mult cu cât era prima încercare a Andreei de a scrie o carte. Şi nu a făcut-o pentru că s-a trezit scriitoare peste noapte, ci pentru că avea nevoie ea de o asemenea carte, la fel cum credea că vor avea şi mulţi alţi părinţi ca ea. 

Am ales să scriu despre plâns fiindcă în cultura noastră acest proces vindecător este descurajat şi dispreţuit. Copiii, care au atâta nevoie de el, aud deseori mesaje negative: „Ce ruşine să plângi aşa!”, „Dar tu eşti băiat mare!”, „Numai fetele plâng! Ce, tu eşti fată?”, „O să râdă toţi copiii de tine dacă plângi aşa!” şi aşa mai departe. Interiorizându-le, copiii ajung să dispreţuiască stările emoţionale mai puţin plăcute şi să nu le mai poată gestiona într-un mod constructiv. De aceea am scris această carte — cu gândul în primul rând la copii”, mărturisea Andreea când a lansat cartea. Însă, pentru life.ro, a făcut şi mai multe mărturisiri în interviul de mai jos.

Tu plângi vreodată?

Da, simt uneori nevoia de a plânge. Ceea ce am observat este că dacă nu am timp pentru a mă descărca sau încerc să îmi distrag atenţia de la această nevoie, devin nervoasă şi nu reuşesc sa ies din starea aceasta prea uşor. Iar asta este foarte frustrant, atât pentru mine, cât şi pentru cei dragi mie, dar mai ales pentru copiii mei. Mult mai repede îmi revin după un plâns sănătos.

Norocul e că noi, adulţii, ajungem ocazional în starea asta. Dar chiar şi aşa, e bine şi sănătos sa nu ne negăm sentimentele şi să lăsam să curgă lacrimile dacă simţim nevoia.

Suferinţa e o parte firească a vieţii, de care nu e nevoie să ne temem, căci nu ne face rău. Iar plânsul nu este decât un remediu, un proces terapeutic cu o mare contribuţie la sănătatea noastră emoţională, dar care este, din păcate, blamat şi descurajat în zilele noastre.

Sper ca părinţii şi bunicii care vor citi cartea mea să lase măcar o parte din mesajul ei să le intre în suflet şi în minte. Nu degeaba am pus ca subtitlu „o explicaţie a plânsului pentru cei mici şi cei mari”.

Când erai mică erai o plângăcioasă?

Am avut o copilărie „tipică” din acest punct de vedere – plină de emoţii pe care nimeni nu m-a ajutat să le recunosc, să le numesc, să le exprim în moduri productive pentru mine şi pentru cei din jur. Ba mai mult, frustrarea, furia şi plânsul erau descurajate. Din fericire pentru mine, încercau mai degrabă să îmi distragă atenţia de la ele, ceea ce este totuşi mai bine decât a fi certată sau ironizată pentru ele.

 Dar rezultatul a fost cel dorit: un copil-model, care ţinea totul în el ca să nu supere. Dar şi unul poate nedorit de adulţii din viaţă mea: am devenit un adult care a avut nevoie să se redescopere şi să înceapă să se înţeleagă pe sine însuşi odată ce a devenit părinte. Un adult care încă lucrează la a se accepta pe sine, aşa imperfect cum e firesc să fie.

Ai copii?

Am doi copii: un băieţel de cinci ani şi o fetiţă de aproape cinci luni.

Îi încurajezi să plângă?

Ar fi mai corect să spun că încerc să nu îi descurajez de la a plânge când au nevoie. Şi, ca să merg cu onestitatea până la capăt, recunosc că nu reuşesc mereu să ascult cu calm şi acceptare orice plâns până la capăt. E vorba mai ales de băiatul meu, căci la bebeluşi e altă poveste cu nevoia de plâns.

Îmi este greu uneori să îl sprijin când plânge sau trece printr-o criză de furie, deoarece ele scot la iveala propriile mele sentimente neplăcute reprimate, traumele din copilăria mică, amintiri îngropate in subconştient, tipare de reacţie “moştenite”.

Dar mă bucur de fiecare dată când reuşesc să îl însoţesc cu răbdare până la liniştire, chiar dacă nu pot să fiu aşa mereu. Noi nu suntem perfecţi, iar copiii sunt rezilienţi. Îi putem ajuta inclusiv să se vindece după dezamăgirea şi suferinţa de a nu fi găsit în noi sprijinul de care aveau nevoie. Niciodată nu e prea târziu să îţi ceri iertare şi să îţi recunoşti greşeala, iar asta este o lecţie de viaţă foarte importantă pentru noi şi pentru copii.

Speranţa mea este că voi reuşi să îi inspir o atitudine sănătoasă faţă de propria viaţă emoţională, cea de acceptare a tuturor emoţiilor, plăcute şi neplăcute. 

Încerc să îi transmit strategii de gestionare a frustrării, iar asta este, trebuie să recunosc, poate cel mai greu lucru din viaţa de mamă. Furia este un sentiment greu de acceptat la copii, mai ales dacă nu îl accepţi şi nu ştii să îl gestionezi la tine însuţi. Iar la capitolul acesta mă tem că foarte puţini dintre noi, părinţii de astăzi, vin pregătiţi din copilărie.

Iar când furia ajunge plâns e cu atât mai greu de înţeles şi acceptat. De aceea am abordat şi crizele de furie în cartea mea. Am vrut să ofer o imagine cât mai complexă a lumii interioare, în speranţa că asta îi va ajuta şi pe cei mici, dar şi pe adulţii din viaţa lor, să înţeleagă şi să gestioneze mai uşor aceste stări extreme.

Cum ţi-a venit ideea acestei cărţi?

Fiul meu îmi împărtăşeşte pasiunea pentru cărţi încă de când avea un anişor. Din cărţi a învăţat şi a înţeles o mulţime de lucruri despre lume, despre relaţii şi despre sine. Sunt foarte atentă să aleg cărţi potrivite şi mă bucur de fiecare data când găsesc o carte cu o temă “spinoasă”, cum ar fi somnul, gelozia, teama etc.

Dar când au început crizele lui de plâns şi de furie, despre ele nu găseam niciuna. Aşa mi-a trecut prima oară prin minte ideea de a o scrie eu.

A fost uşor să publici o carte pentru copii în România? Mă gândesc că sunt mulţi scriitori care îşi doresc, dar nu reuşesc să o facă?

Atunci când cartea a fost gata, inclusiv ca ilustraţii, am scris mai multor edituri, oferindu-mă să le-o arăt spre publicare. De la unele am primit răspuns, de la altele nu.

Dar am avut imensul noroc de a găsi la cei de la editura Cartea Copiilor entuziasm faţă de carte încă de la primul email, iar asta a fost o mare uşurare şi bucurie pentru mine.

Ştiam că am o carte cu o temă inedită si utilă pentru copii şi părinţi, iar Maria îi dăduse un chip minunat. Dar tot aveam emoţii când deschideam câte un email de la o editură.

Răspunsul prompt al celor de la editura Cartea Copiilor a fost o confirmare a intuiţiei mele privind cartea. Mi-a fost clar atunci că exista nevoia unei astfel de cărţi în peisajul literaturii pentru copii, din moment ce o editură specializată a ales să o publice.

Nu ştiu cum a fost sau este pentru alţi scriitori români, mai ales având în vedere faptul că multe edituri se axează pe traducerea cărţilor străine. Dar asta e de înţeles, având în vedere mulţimea de autori şi ilustratori străini foarte talentaţi, ale căror cărţi sunt o adiţie valoroasă la bibliotecile copiilor noştri.

Pe de altă parte, sper ca numărul cărţilor româneşti să crească, iar editurile să capete din ce în ce mai multă încredere în literatura autohtonă pentru copii. Există în cărţile scrise în limba noastră un suflu unic, mai ales în cele din sfera ficţiunii.

Cum ai cunoscut-o pe Maria şi cum aţi decis ca ea să facă ilustraţiile?

Pe Maria am cunoscut-o la un curs de pregătire pentru naştere, pe când eram amândouă însărcinate cu primul copil. Ocupate apoi cu creşterea acelor copii, ne-am reapropiat odată cu proiectul “De ce plângem?”. La vederea primelor schiţe primite de la ea, mi-a fost clar că găsisem persoana potrivită, cu o viziune asupra cărţii foarte apropiată de a mea.

Privind înapoi, realizez cât de norocoasă am fost că Maria a acceptat un proiect atât de complex, la care a muncit enorm, cu suflet şi pasiune, chiar dacă între timp a devenit mama unei fetiţe.

Sunt convinsă că ilustraţiile ei au atras o mare parte din entuziasmul celor de la Editur Cartea Copiilor şi că sunt poate chiar în momentul acesta motivul pentru care cineva o alege dintr-un raft de librărie.

Mai pregăteşti vreo carte? Dacă da, pe ce temă, pentru ce public şi ce va conţine (dacă se poate spune)?

Am în lucru câteva idei de carte, dintre care sper să aduc la lumina tiparului măcar una. Îmi încerc mâna pe ficţiune de data aceasta şi nu este o trecere uşoară. Stilul de enciclopedie al primei cărţi a fost, în unele privinţe, relativ uşor de abordat. Pe de altă parte, a necesitat multă muncă de documentare, atât în limba română, cât şi în engleză.

Chiar dacă scriu ficţiune acum, lumea emoţională rămâne în centrul preocupărilor mele. Dar mai multe nu pot încă să vă împărtăşesc.

Cum ţi se pare succesul pe care l-a avut cartea? Te aşteptai să se vândă atât de bine? Ai primit vreun feedback de la părinţi?

Am avut încredere în această carte, dar fiind prima, nu ştiam la ce să mă aştept. Din fericire, cu cei de la editura Cartea Copiilor m-am înţeles minunat încă de la primele întâlniri, iar experienţa şi priceperea lor în domeniul cărţilor pentru copii au fost cruciale pentru succesul cărţii.

Sunt foarte bucuroasă de fiecare dată când primesc reacţii de la cititori, în special de la cei mici. Mai mare mulţumire decât să aud că celor mici le place şi le foloseşte cartea nu există pentru mine.

Cel mai mult m-a impresionant să aflu că sunt părinţi care, deşi locuiesc în străinătate, au ţinut să aibă cartea şi au făcut eforturi pentru a o cumpăra. Chiar am primit de la o fostă colegă de şcoală, stabilită în Spania, fotografii cu fiica ei răsfoind-o.

Astfel de întâmplări mă emoţionează de-a dreptul. Iar când îmi văd cartea în librării sau online, aproape nu-mi vine să cred că pe ea stă scris numele meu.

Le voi fi mereu recunoscătoare atât celor ce au făcut posibilă publicarea ei, cât şi celor care o aleg ca lectură pentru copiii lor. 

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora