Nicu Speriuș, antrenorul de judo al campionilor cu sindrom Down: „E ușor să devii campion, dar e greu să te menții.” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Nicu Speriuș este antrenor, profesor de sport într-un liceu din București, doctorand în sport la U.N.E.F.S. și asistent universitar la aceeași facultate.

Vine din Strehaia și face judo de la vârsta la care învățătoarea îi pune stiloul în mână. La 19 ani a devenit campion, victorie ce i-a dat oportunitatea de a se muta la clubul Dinamo București, pentru antrenamente de un alt tip de profesionalism.

De cinci ani, Nicu Speriuș antrenează echipa de judoka, iar înainte de pandemie a și câștigat alături de ei titlul mondial la Abu Dhabi.

În primul rând, spune-mi de ce ai acceptat tu această provocare? În al doilea rând, dă-mi, te rog, trei lucruri cărora li se datorează succesul.

Nicu Speriuș: Nu știu dacă a fost neapărat o provocare, pur și simplu am fost pus în fața faptului împlinit. Un profesor de la facultate m-a recomandat, am fost la primul antrenament cu ei – cred că aveam 21 de ani. Nu prea știam ce înseamnă judo la copiii cu Down.

Nicu Speriuș, împreună cu elevii lui din Asociația Down București

La primul antrenament am avut o senzație de teamă, de neștiință. Fiind puști, nu știam prea multe. După primul antrenament am văzut că se descurcă foarte bine, sunt foarte ascultători, chiar mai ascultători decât copiii tipici, erau foarte lipicioși, iar eu sunt tot așa, o fire lipicioasă, drăgăstoasă, așa că ne-am potrivit. A fost potriveală.

Ne-am împrietenit, am plecat la prima competiție cu ei și am obținut rezultate foarte bune.

Cum? Dă-mi trei elemente datorită cărora crezi tu că au obținut aceste rezultate foarte bune.

Nicu Speriuș: Primul motiv este că sunt foarte muncitori. Dincolo de faptul că au deficiența asta, ei își dau toată silința să facă treabă bună. Eu am venit la ei cu sportivi de la Dinamo, prieteni de-ai mei, care le-au arătat procedee iar ei văzând cum se descurcă, s-au ambiționat și mai mult. La început, când nu știau ei ce e judo, le-am arătat doar un procedeu timp de câteva luni, pentru că de la un antrenament la altul uitau. La un moment dat, a apărut un automatism, le-a intrat în reflex și, chiar și după pauza din pricina coronavirus, ei n-au uitat procedeele. Al doilea atu al lor ar fi că sunt, nu știu… drăgăstoși, lipicioși și indiferent cum te duci la antrenament, dacă te duci cu problemele de acasă, cu orice, pur și simplu uiți. Pentru că ei mereu te pupă, te iau în brațe.

Și mai e ceva: sunt ambițioși. Sunt și răi între ei (râde). La antrenament îi mai pun să facă și meciuri între ei. Câștigă când unul, când altul și nu mereu câștigă cel care se crede cel mai bun. Nu vreți să știți câtă ceartă și câtă ambiție este între ei, mai ales între fete (râde). Nu mai vorbesc una cu alta, trebuie să le împac. E un show la antrenament, mereu un show.

Și ce mă cert cu ei, n-ați văzut așa ceva! Nu mai zic de meciuri – pentru că ei fac antrenamente deja de câțiva ani și au avansat destul de mult– iar eu mă lupt cot la cot cu ei. Am unul, doi chiar, cu care mă bat fără menajamente. Și, de multe ori, chiar mă proiectează. Intră foarte bine la un procedeu și n-am șansă de scăpare, mă proiectează.

Nicu Speriuș, după antrenamentele cu judoka din Asociația Down București

Te-au pus profi în fața faptului împlinit și ți-au zis „gata, te duci la antrenamente cu băieții ăștia”, dar cumva ai rămas atașat de aceste antrenamente. Puteai să te retragi dacă nu-ți plăcea. Ce a început să-ți placă? Ce te-a ținut alături de ei atâta timp?

Nicu Speriuș: Ei, ei m-au ținut. Noi mereu am ținut legătura, chiar dacă a fost pandemie și, o perioadă, n-am mai făcut antrenamente, unii dintre ei mi-au scris. Se descurcă foarte bine, îmi dau mesaje pe Facebook; noi am comunicat mereu, avem grup pe Whatsapp, ne trimitem poze, ne trimitem procedee. E mereu comunicare între noi. Pot să spun că vorbesc cu ei ca și cu un om normal, nu am un limbaj adaptat. La procedee le zicem cumva mai pe înțelesul lor, dar în rest, la glumițe și la orice altceva din viața de zi cu zi, ei sunt ok.

Au fost instruiți de mici, părinții au lucrat cu ei, n-au fost ținuți în casă – pentru că asta e cea mai mare problemă la acest sindrom, că multor părinți le e rușine să îi scoată afară, în lume. Normal, că dacă îl ții în casă și nu îl duci la terapie, nu-l duci la antrenamente, nu vede lumea, copilul rămâne la un anumit stadiu și nu avansează. Acești copii sunt foarte prietenoși, foarte vorbăreți, se descurcă. Orice poți să vorbești cu ei.

Care sunt performanțele cu care te mândrești cel mai tare de la ei?

Nicu Speriuș: La Jocurile Mondiale de Vară „Special Olympics”, în Abu Dhabi, în 2019, am luat locul I.

Zi-mi despre tine. Cum ai decis tu să te apuci de judo?

Nicu Speriuș: Aveam în jur de zece ani, tata practica arte marțiale și mergea la antrenamente frecvent. Într-o zi am zis „hai să merg și eu cu tine”. Și am fost cu el la o competiție, de fapt. El era pe saltea, iar eu eram susținătorul lui, cu toate forțele: „Hai, tati. Dă-i, tati”.

Apoi m-am dus cu el la un antrenament și mi-a plăcut. Așa că am decis să încep și eu antrenamentele. Chiar dacă asta însemna să o iau în fiecare zi de antrenament, după ce terminam școala, 10 kilometri, cu ia-mă nene, căci nu erau microbuze atunci.

Nu-ți era frică?

Nicu Speriuș: Nu-mi era frică. A mers tata de câteva ori cu mine, după care a zis „descurcă-te!”. Și m-am descurcat, un țânc de 1 metru și ceva.

 În clasa a V-a m-am dus la Strehaia, la școala generală, să fiu mai aproape de sală, să merg mai departe cu judo, pentru că deja mă îndrăgostisem. Și îl întrebau vecinii pe tata: „Tu dai copilul din clasa întâi la Strehaia?” (râde). Eram foarte mic.

Am avut primul concurs când eram în clasa a patra. Am câștigat locul întâi la o competiție de judo și cred că nu a fost de ajuns, ci m-a atras medalia de aur.

Și am făcut antrenamente la Strehaia până în clasa a XII-a, apoi am plecat la facultate, la Craiova. Acolo mă și antrenam, legitimat tot la Clubul din Strehaia. După primul an de facultate, a venit ofertă de la Dinamo București să mă transfer la ei, să lupt pentru Dinamo. Am acceptat, m-am transferat și cu facultatea la U.N.E.F.S. și m-am mutat la București. Am făcut licență, master, iar acum sunt în anul III la doctorat.

Hai să o luăm pe rând, acum. De ce ai ținut să faci judo?

Nicu Speriuș: Judo mi s-a părut un sport mai elegant, în care lucrezi mai mult cu creierul. Altfel, oricine știe să arunce doi pumni și un picior. Iar eu făceam în paralel și judo, și K1, făceam și nunceag, și sabie și toate sporturile. Am ieșit campion la toate, dar dragostea cea mare a rămas judo.

De ce? Ce are judo?

Nicu Speriuș: Cred că am ales judo pentru că era cel mai greu. În primul rând, efortul la judo e mult mai mare decât la un meci de K1. La un meci de K1 dai două directe, te retragi, ai timp să respiri. Pe când la judo, ai contact mereu cu adversarul, stai mereu în priză și tot corpul lucrează, toți mușchii stau încordați.

Și nu e obositor?

Nicu Speriuș: Ba da, este obositor. De asta l-am ales. Eu mereu am ales calea grea.

De ce?

Nicu Speriuș: Mi-a plăcut să mă bat pentru orice.

Au fost și momente în care am vrut să mă las, când eram în clasa a XI-a sau a XII-a.

La început eram foarte mulți la sală, la Strehaia, aveam cu cine să fac antrenamente, aveam cu cine să mă lupt și aveam rezultate foarte bune la competiții. Când s-au făcut prietenii mei mai măricei, mulți s-au lăsat, iar sala deja devenise cam pustie. Mai veneau copiii de generală, iar eu, mai mare, mă antrenam cu ei. Dar nu era aceeași chestie, nu aveau forță, nu aveau tehnică, nu puteam să am rezultate la competiții. Așa încât timp de vreo doi ani obțineam doar locul 5 la națională, fiindcă făceam un antrenament pe zi, iar acela era cu niște adversari copilași. Era mai mult joacă, decât antrenament.

Și ce te-a făcut să nu te lași, totuși?

Nicu Speriuș: M-am lăsat vreo două luni. O vară.

Doi ani și ceva n-am luat nici o medalie. M-am dus la tata: „Tată, mă las. Nu mai vreau.” Dar tata m-a făcut să mă răzgândesc. Mama, tata și antrenorul. I-am zis: „Tată, fac altceva. Mă duc la Poliție, dau examen în altă parte, nu mai vreau să continui cu judo, că nu se leagă nimic și nu mai am cu cine să fac antrenamente.” Apoi tata a insistat: „Tată, hai să mergem la antrenament, că nu se știe. Uite, mergi mai departe la facultate, ne mutăm în altă parte. Te duci la Craiova, facem antrenamente acolo”. Mai mergeam la Severin, la 40 de km distanță de noi, mai făceam antrenamente acolo, cu tipi mai mari, ca mine și m-am reîntors. M-a sunat și antrenorul: „Nicule, hai să mergem, să facem treabă că avem competiții…”.

Nicu Speriuș, împreună cu studenții, la Campionatul National Universitar de Judo

Dar din cauza unei dificultăți anume a sportului, te-ai fi lăsat? Antrenamente grele, oboseală, accidentări.

Nicu Speriuș: Nu, nu. N-am încercat niciodată să trișez antrenamentul, că e greu. Eu eram primul în față, cel care muncea cel mai din greu.

Cum arată o accidentare la judo?

Nicu Speriuș: O accidentare e urâtă, la judo. Cel mai des sunt întâlnite accidentele la claviculă.

Ți s-a întâmplat?

Nicu Speriuș: Nu, m-a ferit Dumnezeu de accidente maxime. Hai să zic că am avut o gleznă luxată, o încheietură, un deget rupt, dar n-am avut accidente grave.

Dacă provoci altuia o accidentare, cum e?

Nicu Speriuș: În primele secunde te simți bine (râde). Dacă e o accidentare la un concurs. Am făcut și de-astea, am și rupt. Când e duelul prea mare, răutatea…

Dar, noi, făcând toți judo, ne cam știam de mici, iar la un moment dat apare și răutatea asta. Te mai întâlnești la competiții, câteodată te bate el, alteori îl bați tu, nu prea mai ții cont. Dar după ce ne-am mărit, ne-am împrietenit toți.

O să te întreb și de fair play în sport. Toată lumea zice că sportul te modelează și îți dă o disciplină, un fel de a juca corect, chiar și în viață, nu numai în sport. Dar în competiție unul trebuie să câștige, nu pot să fie doi victorioși. Așadar, cum faci totuși să filtrezi toată răutatea asta de care zici tu, astfel încât să accepți că poți să fii și pe locul 2, sperând ca la un moment dat să ajungi pe locul 1?

Nicu Speriuș: Ce să zic? Au fost cazuri în care am acceptat să fiu locul 2, știind că adversarul meu e mult mai pregătit decât mine.

Puteam să-l accidentez, îi făceam ceva să nu vadă arbitrul (că există multe modalități, ca în toate sporturile, chestii ascunse, să nu se vadă), dar n-am făcut niciodată așa ceva.

Nicu Speriuș, sensei

De ce?

Nicu Speriuș: Nu mi s-a părut ok, pentru că nici mie nu mi-ar conveni să facă unul așa.

Ăsta e fair play-ul, de fapt. La un moment dat, îți dai seama, ajungi să fii și tu în aceeași situație.

Nicu Speriuș: Da, da. Și, la un moment dat, noi ne cunoșteam. Acum avem competiție, dar o oră mai târziu ieșeam în oraș, să ne plimbăm, să vedem orașul sau la un suc ori la o mâncare, ceva. Dacă eu îi rupeam intenționat ceva, cum puteam continua cu râca asta între noi.

Am înțeles. Ce înseamnă titlul de sensei în judo?

Nicu Speriuș: Înseamnă un instructor, un antrenor specializat pe judo.

Doar că nu i se zice antrenor, i se zice sensei. Aveți și voi centuri?

Nicu Speriuș: Da, avem șapte centuri.

Cea mai mică fiind? Și cea mai mare fiind?

Nicu Speriuș: Cea mai mică fiind albă, cea mai mare fiind neagră.

Și tu unde te afli?

Nicu Speriuș: La neagră.

Și cât de greu a fost să o obții?

Nicu Speriuș: Nici nu mi-am dat seama când am obținut-o. Făcând de mulți ani, nu mi s-a părut ceva extraordinar, a venit de la sine.

Dar cât de greu a fost să obții medalia de aur?

Nicu Speriuș: Pentru medalia de aur au fost zeci, sute de ore de antrenament. Pentru o medalie pe care o riști cu o secundă de neatenție. Poți să pleci acasă, să simți că ai fost în excursie, nu la competiție.

Deci nu e voie să ai o secundă de neatenție?

Nicu Speriuș: Nu, în judo ăsta e secretul. Cred că de asta am ales acest sport, pentru că mereu trebuie să fii atent. O secundă de neatenție și gata. S-a întâmplat de multe ori să pierd meciul din pricina relaxării mele. Se întâmplă, conduci meciul și îl simți când e mai slăbuț, pentru că poți să o faci, și mă relaxez. O secundă de neatenție e de ajuns ca adversarul să facă un procedeu pe care nu poți să-l mai eviți.

La ce vârstă ai primit medalia?

Nicu Speriuș: Pe la 18-19 ani.

Nu-ți ia mințile așa un titlu, la 19 ani?

Nicu Speriuș: Atunci, pe moment, da, te simți rege. Nu mai e nimeni ca tine. Dar mai târziu îți dai seama că e doar o hârtie, că în două luni urmează altă competiție, iar tu trebuie să fii la fel de bun.

E ușor să devii campion, dar e greu să te menții.

O medalie de aur e un titlu important, e remarcabil, ți se deschid niște drumuri. Așa a fost și la tine?

Nicu Speriuș: După medalia de aur a venit oferta de la Dinamo. Un regret al meu e că nu am plecat în clasa a noua, să fi făcut liceul în București, să fi fost aici, la Dinamo.

Ce ai fi putut obține venind în București?

Nicu Speriuș: Venind în București eram la un club mare, și cu sportivi, și cu antrenori, și cu pregătire psihică, cu tot ce trebuie, cu îngrijire medicală, cum se face ca la carte. Acum, la facultate, mi-am dat seama de multe, multe, foarte multe greșeli pe care le-am făcut ca sportiv și n-am avut de unde să le știu, despre care n-am fost învățat. N-am făcut așa cum se face, ca la carte, și probabil că rezultatele mele ar fi fost mult mai mari: mondiale, poate Olimpiadă. Visul meu acolo țintea.

Ce-ți lipsește acum din palmares?

Nicu Speriuș: Multe: olimpiada, un campionat mondial. Campion european am ieșit de două ori, la unifight. Unifight este o luptă militară, unde se face un traseu utilitar, aplicativ, tragi cu pistolul, arunci cu cuțitul, apoi intri în ring și ai două reprize de luptă. Regulamentul este undeva între judo și K1, lovituri de picior, proiectări și luptă la sol. Fără lovituri la sol, doar strangulări și luxări.

Tu mai faci antrenamente de performanță acum sau doar predai?

Nicu Speriuș: Am pus o pauză și m-am axat mai mult pe carieră; acum sunt profesor la Colegiul Național „Victor Babeș” și sunt și asistent universitar la U.N.E.F.S.

Și cum te menții în formă?

Nicu Speriuș: Ce să zic, închei programul undeva pe la 10:30-11:00. După facultate, o oră și ceva, două, merg și eu la sală. La sala de forță, pentru că nu mai am unde să mai merg la judo. La 8.00 seara, când termin eu programul, nu mai există judokani cu care să te antrenezi, doar dacă te duci pe stradă și cauți scandal.

Apropo de asta, lumea zice „Nu dau eu copilul la judo, că o să se învețe bătăuș”.

Nicu Speriuș: Nu e adevărat, din contră. Am avut multe conflicte. Fiind și mai micuț de înălțime, am doar puțin peste 1,70, băieții știind că sunt cu sportul, cu luptele au încercat să mă provoace. Mereu m-au provocat, dar eu mereu am evitat.

Adică nu te-ai bătut?

Nicu Speriuș: Nu pot să zic acum că nu, să mă dau sfânt. M-am bătut, dar în situații în care nu aveam de ales: ori luam bătaie, ori loveam. Dar de multe ori am evitat. Am văzut că oamenii sunt puși pe scandal, am preferat să plec, să spun o vorbă frumoasă, am încercat să calmez situația.

În situația în care n-am putut așa, i-am luat altfel. Dar, făcând sportul ăsta de performanță, îți dai seama cum să lovești un om, știi cum poți să îl arunci, sunt proiectări de foarte mare viteză, intensitate, dar fără să se accidenteze, pentru că noi știm cum să asigurăm adversarul, colegul de antrenament. Pe stradă la fel am făcut, l-am proiectat, l-am aruncat, dar l-am și ținut, să nu dea cu capul de vreo bordură, să ajungă nu știu unde.

Bătaie ți-ai luat vreodată?

Nicu Speriuș: Pe stradă? Nu. Pentru că de multe ori evitam. Bine, mulți mă și evitau. Strehaia este un oraș mic, majoritatea băieților, fetelor, au trecut prin sală o perioadă și inevitabil ne-am întâlnit. Tot orașul mă cunoștea și știa ce pot și ce știu.

Care sunt planurile tale pe mai departe?

Nicu Speriuș: Deocamdată nu știu. Planul meu ar fi să fac o sală de judo.

La școală, vreau să văd pe viitor ce se va întâmpla, dacă voi rămâne la facultate, profesor. Încă sunt în primul an acolo și nu știu ce înseamnă, dar îmi place foarte mult, e mult mai ușor să lucrezi cu studenți.

Te-ai mai întoarce în Strehaia?

Nicu Speriuș: E o întrebare foarte grea, mai ales că sunt singur la părinți. Supărarea mea cea mai mare e că părinții n-au făcut trei copii (râde). Da, vă dați seama, ai mei se așteaptă să vin acasă, că le e greu: au un copil și el i-a lăsat singuri.

Cu ce te mândrești?

Nicu Speriuș: Cu părinții, pentru că nu ajungeam aici dacă nu erau ei. Ei au făcut totul pentru mine. Și-au dat ultimul ban, ultimul leu. Plecam la competiții și nu aveam sponsor. Plăteau ai mei tot: mâncare, cazare, transport, cheltuială, bani de buzunar. Făceau cum făceau și mereu plecam la competiții. Eram mulți copii în sală, iar mulți dintre colegi nu mergeau, pentru că nu îi lăsau părinții, pentru că era o cheltuială. Nu puteai să pleci cu 50 de lei la o competiție, deci 5-600 de lei se duceau automat, iar mulți nu-și permiteau. Ai mei însă mereu m-au trimis, la orice competiție, indiferent de nivel, chiar dacă era o competiție foarte mică și neimportantă pentru medalii. Ei știau că trebuie să am meciuri, să am continuitate. În plus, mereu, mereu, am avut un sprijin, un sfat. Iar ei au știut întotdeauna când să mă sfătuiască, când să mă încurajeze, când să mă certe.

Ei ce profesii au?

Nicu Speriuș: Tata este miner și mama e casnică.

Ei m-au încurajat mereu să continui, să nu mă las. Chiar dacă mama, de pildă, n-a putut să vină niciodată la o competiție de-ale mele.

De ce?

Nicu Speriuș: Nu știu, i-a fost frică, nu i-a plăcut să mă vadă. Nici dacă îi arătam pe telefon, nu se uita. Era dureros pentru ea să vadă. Chiar dacă judo nu e K1, să vezi pumni…

A fost o singură dată la o competiție, atunci când am ieșit eu campion, când aveam 19-20 de ani. Atunci era mai ceva ca antrenorul, plină de sfaturi, de parcă a fost toată viața la meciurile mele: „De ce n-ai făcut aia? De ce n-ai făcut așa?”. Zic: „Stai, că tu n-ai văzut nici un meci, nu știi cu ce se mănâncă judo?”. „Am văzut eu, de ce n-ai făcut așa?”, mi-a răspuns ea. (râde)

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora