Primul lucru care m-a frapat când l-am ascultat prima oară pe Ovidiu Platon vorbind a fost accentuarea faptului că el este autist, nu are autism. O exprimare ce pentru mine, şi am să presupun că şi pentru alţii, se voia a fi o exprimare atentă s-a dovedit a fi una care nu era deloc dezirabilă. I-am ascultat explicaţiile, i-am admirat felul calm în care vorbea şi m-au frapat o mulţime dintre lucrurile pe care le sublinia. Era o abordare cu totul diferită faţă de cele pe care le ascultasem până atunci legate de autism. Mai mult, era o abordare venită direct din partea unei persoane care simţea pe propria piele ce presupune asta.
Aşa că am început să caut mai multe informaţii despre el şi am aflat că a fost diagnosticat în urmă cu numai 3 ani după o viaţă în care a căutat să se adapteze, dar şi să se înţeleagă, că este activist pentru drepturile persoanelor autiste, fondator al asociaţiei suntAutist şi psihoterapeut în formare în Analiză Tranzacţională şi Psihoterapie prin dans şi mişcare. L-am rugat să-mi povestească mai multe despre cum este să fii adult autist în România, despre cum s-a schimbat viaţa lui de când a fost diagnosticat şi ce schimbări vrea să aducă în comunicarea din această zonă.
Ovidiu, când şi cum ai aflat tu că eşti autist?
Bianca, îți mulțumesc pentru întrebare și apreciez că ai abordat subiectul că sunt autist, ci nu că ”am autism”, într-un mod respectuos. Am aflat că sunt autist acum 3 ani, la vârsta de 36 de ani. Totul a început în martie 2020, când lucram cu diverse tutoriale și muzică pe YouTube în fundal. Mi-am amintit că am auzit prima dată despre autism în adolescență, în timp ce mă uitam la filmul Rain Man, și apoi la știri despre „autiști genii” sau „copii cu handicap”. Acesta era contextul în care înțelegeam autismul.
Într-o zi, am dat peste un clip video în care un bărbat autist vorbea despre experiența sa și mi-a deschis ochii. M-am emoționat profund și am continuat să urmăresc mai multe clipuri de pe canalul său. M-am regăsit în experiențele sale, iar, pentru prima dată în viața mea, m-am simțit validat și înțeles.
A urmat o lună de studiu intens al literaturii de specialitate, toată în engleză. Am căutat în toată România clinici care să ofere diagnosticare pentru adulți, dar nu am găsit niciuna. Am avut parte de scepticism și chiar batjocură din partea unor psihiatri. Însă mi-am amintit de o persoană pe care o întâlnisem la o școală de vară în Olanda, care avea doctoratul în diagnosticarea adulților autiști.
După ce am reușit să iau legătura cu ea și am insistat, a fost de acord să îmi facă o evaluare preliminară online și să mă programeze la o clinică pe care o recomanda în Marea Britanie – Harley Psychiatrists Londra. Acolo, am trecut printr-un proces complex de diagnosticare, care a inclus discuții, teste, întrebări adresate părinților mei și un eseu pe care am avut să-l scriu cu titlul „De ce consider că sunt autist”.
După ce am trecut prin întregul proces de diagnosticare, am fost diagnosticat ca autist. Îndeplineam 225 din cele 250 de criterii și medicul mi-a spus: „Ești autist summa cum laude”. Mi-a sugerat să cunosc și să petrec timp cu alte persoane autiste, pentru a mă descoperi pe mine însumi fără a purta masca involuntară de autonegare și autoreprimare pe care o foloseam în societate, fără să îmi dau seama. M-a avertizat că, din experiența sa, oamenii care continuă să poarte o astfel de mască și să reprime aspectele autentice autiste și aspecte atât de importante ale personalității lor pot întâmpina probleme grave de sănătate, precum boli cardiovasculare sau tulburări psihice severe. Mi-a recomandat să fiu eu însumi, atât în prezența altor persoane autiste, cât și în restul timpului, iar asta fac din acel moment, descopăr și sunt eu pentru tot ce înseamnă asta, cu mult bine și mult ouch!
