Căutare

Share this article

Tu îţi asumi o misiune civică în proteste. De ce?

Nu este o misiune, este o activitate. Nu cred şi nu plec de la ideea că oamenii care vin în Piaţă vin pentru că îi chem eu. Nici nu mi-am propus asta vreodată. Scriu motivele pentru care ies eu la protest , ce mi se pare mie de netolerat şi, în măsura în care nişte oameni se regăsesc în asta, şi probabil că s-ar fi regăsit oricum, chiar dacă nu le scriam eu, participă şi ei la proteste. Nu mă văd ca pe un om care aduce oameni în Piaţă. Dimpotrivă, există oameni care ştiu şi ei de ce ar trebui să vină şi nu totuşi nu vin. Asta e dovada că dacă eu aş fi putut să scot pe alţii la protest ar fi fost în Piaţă milioane de oameni, pentru că se întâmplă ca mesajele mele să ajungă al foarte mulţi oameni.

Mi-e drag să scriu şi sunt un om care îşi exprimă public gândurile.

Primul protest la care am fost s-a întâmplat imediat după ce Bogdan Gigină a murit. Eram 150 de oameni în faţa Muzeului Antipa, cei mai mulţi foşti colegi din presă.  Am ieşit pentru că am simţit că trebuie să facem ceva pentru a transmite că asistasem la ceva monstruos, ce nu putea fi tolerat.

Două săptămâni mai târziu s-a întâmplat tragedia din clubul Colectiv. De data asta am ieşit în stradă în număr mult mai mare, zeci de mii de oameni (câteva mii în primele seri, dar la un moment dat s-a ajuns la douăzeci de mii). Nu puteam sta în casă.

Eu şi soţul meu mergem la protest din acest motiv:  nu putem să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic şi nu putem să pretindem că nu avem o părere despre ceea ce s-a întâmplat.  

Câtă vreme am fost ziarist nu am mers la niciun protest. Când am ieşit în stradă pentru OUG 13 am primit solicitări să abordez evenimentul ca ziarist, dar am refuzat pentru că am vrut să rămân protestatar. Am vrut să merg în Piaţă şi să strig că nu este în regulă să să se întâmple aşa ceva. Merg pentru copilul meu. Este, probabil, cea mai clară idee pe care am avut-o în viaţa asta: nu vreau ca peste zece ani de zile fiica mea să fie nevoită să protesteze împotriva aceloraşi lucruri faţă de care protestăm noi azi.

Într-o democraţie, chiar şi una fragedă ca a noastră, care este valoarea protestului de stradă?

Este presiunea publică pe care societatea are dreptul să să o pună pe cei care o conduc. Societatea are acest drept, a luptat pentru el. Sunt ţări în care a fost nevoie de zeci de ani de manifestări de stradă pentru ca lucrurile să se schimbe.

Filmul în care societatea noastră se împarte între conducători şi conduşi nu este real şi nu are de-a face cu nicio democraţie.  Între conducători şi conduşi mai există aceia care vor să le spună tot timpul conducătorilor unde greşesc şi să îi ţină tot timpul sub observaţie. Acest palier intermediar este acela care împiedică abuzurile şi ajută o societate să se schimbe şi să progreseze. Dacă nu exista acest etaj intermediar, democraţii mult mai avansate ca a noastră ar fi fost tot în stadiul în care populaţia de culoare nu putea să stea în autobuz decât în anumite locuri sau deloc, copiii nu aveau loc în şcoli din cauza culorii pielii. Însă presiunea neobosită a străzii a provocat schimbarea. 

Unde este presa în schema asta? Câinele de pază a democraţiei?

Eu am fost ziarist 15 ani. Misiunea mea era să informez despre ceea ce se întâmplă. Desigur, există articole de opinie, există formatori de opinie. Dar rolul presei nu este de a deveni o colecţie de manifeste sociale, civice sau politice. E adevărat, avem o uriaşă problemă cu presa în România acum. Dar, chiar dacă ar fi funcţionat impecabil, nu înseamnă că acel etaj civic despe care vorbeam mai devreme nu şi-ar avea rostul. Soluţia este nu să direcţionăm totul către presă, să le rezolve ea. Societatea civilă trebuie să preia rolul de lobby, de protest, de manifest, iar presa trebuie să facă informare.

Sigur, ştim cu toţii cum arată presa de la noi acum.

Am lucrat 15 ani ca jurnalist. Am văzut presiunile politice din presa românească încă din anii 2000-2004, din vremea când guvernul Adrian Năstase împărţea bugetele de publicitate cu dedicaţie către acele publicaţii care nu îl deranjau. Lucram atunci la una dintre publicaţiile care îi deranjau foarte tare, Evenimentul zilei. Asta nu ne-a oprit să ne facem treaba. Însă, începând cu 2008, probabil un cocktail între criza economică, complicităţile dintre managerii de presă şi sistemul politic şi poate chiar frica, a dus la moartea clinică a presei româneşti.

Cum te poziţionezi tu ca fost om de presă, cu discernământul celui care crează o ştire, dar şi cu atitudinea de luptătoare pentru o cauză civică?

Eu trebuie să zic că sunt un news junkie. Şi asta de când eram foarte mică. Atunci nu ratam niciun jurnal de ştiri, vreun talk-show sau ziarele. Prima ştire pe care am devorat-o a fost Revoluţia. Aveam 9 ani. Crescusem într-o familie în care se consumau ştiri, se vorbea foarte mult despre politică, ascultam Europa liberă şi Vocea Americii, cu perna pe aparatul de radio, să ne ferim de urechile curioşilor.

Sunt un copil care a ştiut destul de multe despre România, chiar înainte de 1989. Ai mei erau nişte oameni absolut obişnuiţi, tata a fost economist, iar mama operator de calcul la Filatura de Lână Pieptănată din Buzău. Însă ei au ţinut să îmi explice cine suntem noi, care era situaţia României atunci.

Când s-a întâmplat Revoluţia am stat până la unu-două noaptea la jurnale de actualităţi, m-au lăsat să văd execuţia lui Ceauşescu şi mi-au explicat ce s-a întâmplat. Ţin minte că atunci am aflat ce înseamnă genocid, un cuvânt pe care mi l-a explicat mama în acele zile. 

Ai mei mi-au cultivat nevoia de a fi mereu cât mai bine informată.

După Revoluţie au apărut sute de ziare, era delir. Tata venea cu câte un vraf de ziare acasă.  Şi le citeam împreună şi găseam erorile, contradicţiile, omisiunile.

Mineriada a fost primul lucru pe care l-am văzut la televizorul color. Când am crescut, la 14 ani, aveam nişte caiete studenţeşti pe care făceam conspecte din talk show-ri, cu Marius Tucă, la Antena 1 sau la Protv, de la unsprezece şi jumătate dimineaţă, era o emisiune cu invitaţi Cristian Tudor Popescu şi Dumitru Tinu.

Ce căutai?

Căutam să înţeleg ţara în care m-am născut. Nu cred că aş fi ştiut să îţi formulez aşa dacă mă întrebai atunci. Dar căutam să înţeleg ce se întâmpla în România. Voiam să ştiu cine şi cum se iau deciziile în ţară. Apoi în ‘98-’99 mi-am extins curiozitatea la lumea întreagă. Începuse războiul din Kosovo. Eram la liceu şi voiam să înţeleg. Şi am avut noroc de profesori extraordinari, care vorbeau cu noi despre aceste lucruri.

Am terminat Liceul BP Haşdeu din Buzău. Eram olimpică la filozofie şi engleză, iar o perioadă am mers chiar şi la olimpiadele de latină.  

M-am îndrăgostit de filozofie la 16 ani. Îmi plăcea faptul că numai acolo, în acele sisteme de gândire, oameni foarte diferiţi, sclipitori, văd realitatea într-o mulţime de feluri şi toate sunt compatibile.

Lumea filozofică nu este contradictorie.

Lumea filozofică nu e coflictuală. Ne arată că putem vedea realitatea într-o mie de feluri fără să ne certăm unii cu alţii. Ăsta este un exerciţiu de gândire, de toleranţă, de a pune în mişcare rotiţele de care fiecare dintre noi dispune pentru a crea genul nostru de paradigmă şi totuşi de a trăi împreună. Fiecare gândim altceva, respectând nişte limite normale ale libertăţii fiecăruia. Sigur, când filozofia a fost interpretată într-un fel malign, s-a ajuns la orori.

La fel şi religia.

Da. Dar nu ştiu dacă Nietzsche ar avea vreo vină pentru ce s-a întâmplat în secolul XX. Uite o metaforă pe care nu aş vrea să o iei în modul agresiv: contează şi pistolul în care ajunge glonţul.

Aşadar, la 16 ani am simţit că trebuie să depăşesc etapa beletristicii şi am descoperit filozofia. Mă trezeam la 2 dimineaţa şi făceam conspecte din Platon.  Am citit foarte mult de mică. La 15-16 ani aveam mult peste bagajul de lectură al unui copil de vârsta mea.

Când ai învăţat să citeşti?

Din ce îmi povestesc ai mei, la trei ani şi jumătate ştiam toate literele alfabetului, iar la 4 ani citeam cursiv. Bunicul, tataia Nicu îi ziceam, s-a ocupat de asta. El m-a învăţat să citesc şi mă ducea la meciuri. Bunica, Marcela, fusese croitoreasă şi m-a învăţat să fac rochii, să tricotez şi să croşetez. Ştiu chiar şi să fac mileuri. Treaba cu gospodăria nu a reuşit să mă înveţe nimeni. Mama nu şi-a făcut o prioritate din a-mi arăta cum să fac o ciorbă. A plecat de la premisa că dacă o să-mi fie foame o să mă descurc cumva.

Ce citeai tu la 4 ani?

Tot din ce îmi povestesc ai mei, prima carte pe care am buchisit-o a fost un atlas de anatomo-patologie şi fiziologia omului. Era o carte pe care o păstra mama pentru că îşi dorise să facă medicină, dar nu a mai reuşit să dea la facultate. Aşa ajunsese în casa cartea asta, un ceaslov, către care m-am dus eu, micuţul învăţăcel.

Curioasă şi devoratoare de ştiri, termini liceul şi intri la Ştiinţe Politice, în Bucureşti.

Era singurul loc unde puteam să dau filozofie la admitere. Şi îmi plăcea politica. Şi voiam să fiu jurnalist, să văd dacă pot şi eu să fac ce îmi plăcea să citesc.

Care ţi se părea că este misiunea unui jurnalist, ce-l mână pe el în luptă?

Trei lucruri: să afle, să spună şi să nu mintă. La fel de simplu mi se pare şi în ziua de azi. Şi mie îmi plăceau toate trei: sunt curioasă, sunt comunicativă şi nu mint.   

Îmi plăcea facultatea dar din anul II deja mă interesa să muncesc. După prima vacanţă de vară mi-am dat seama că nu mai era cazul să aştept şi m-am dus să mă angajez. La ziarul Curentul, care era la vremea respectivă un ziar respectabil, foarte consistent, avea trei fascicule, vreo 48 de pagini, făcut de nişte oameni foarte competenţi.

Într-o după-amiază m-am dus la Casa Presei şi l-am rugat pe domnul de la poartă să cheme pe cineva de la departamentul de politică internă. A venit Florin Negruţiu, m-a întrebat ce vreau şi i-am spus că vreau să fiu ziarist. Exact aşa: ”sunt studentă şi vreau să văd dacă pot să fiu ziarist. Nu trebuie să mă plătiţi, vreau să mă lăsaţi să stau pe lângă voi şi să văd dacă pot face asta!”  M-a luat în redacţie, la Cătălin Dumitru şi Marian Sultănoiu, care era şef de seţie atunci, şi am rămas acolo patru ani. Iar din prima lună m-au plătit. Am învăţat foarte, foarte multe de la ei. Am făcut şi greşeli, dar au avut răbdare cu mine şi chiar am ajuns să ne fie drag unii de alţii.

Care a fost momentul când, văzându-ţi semnătura pe pagina de ziar, te-ai simţit bine cu tine?

Prima dată. Orice aş fi scris după aia nu s-a comparat cu acea primă dată. 13 octombrie 2000, când a apărut în ziarul Curentul un articol despre Decebal Traian Remeş, o ştire mică, dintr-o conferinţă de presă. A fost sentimentul ăla: uite, băi, chiar pot să fiu ziarist! Aia a fost emoţia şi din acel moment chiar am ştiut că pot să fiu ziarist. Tata are ziarul şi acum. Ai mei au toată colecţia cu ce am scris eu. Ei au fost foarte fericiţi când au văzut că am reuşit să fac ce mi-am dorit atât de mult să fac. Probabil că nu au fost la fel de fericiţi când am ajuns în locuri unde nimeni nu vrea să îşi vadă copilul, dar m-au susţinut întotdeauna. Niciodată nu mi-au zis să renunţ.

Şi vine momentul când ieşi din zona de învăţare şi treci în cea de acţiune. De ce investigaţie?

Asta s-a întâmplat când a dat Tăpălagă peste mine.

În 2004 eram tot la Curentul şi mă ocupam de PSD. Colega mea de la Senat, reporter la Evenimentul zilei, Adriana Istodor, Dumnezeu să o odihnească!, a venit să îmi spună că la ei se caută un reporter pe politică internă. Evident că îmi plăcea Evenimentul pentru că era agresiv pe vremea aia, bine documentat, cu nişte oameni senzaţionali. M-am dus cu mapa de presă, cu tot ce-mi trebuia şi prima dată m-am întâlnit cu Nistorescu. Cobora scările. Nu a fost propriu-zis un interviu. Doar mi-a zis ok, vii de mâine, ăsta îţi e salariul! 11 milioane era suma. Şi abia după aia a avut loc interviul propriu-zis, când m-am întâlnit cu Tăpălagă, la acel moment şeful secţiei politic. Iar editor coordonator pe politică internă era Carol Sebastian. M-am dus la ei cuminţică, cu mapa de presă…

Cuminţică nu pare să fie atributul tău….

Îi respectam foarte tare. Când cunosc un om, din orice domeniu ar fi, pe care îl respect foarte mult mă tai ca maioneza. Nu vrei să ştii cum a fost când am văzut-o prima dată pe Simona Halep în Herăstrău. Sau pe Cristina Neagu, oameni pe care îi admir.

Pe cei doi îi respectam foarte tare pentru că ştiam ce fac, ştiam ce scriu şi chiar aşa cuminţică m-am dus la ei. Ne-am înţeles foarte bine din prima, ne-am contrazis din prima zi şi a urmat un an senzaţional. Plecam din redacţie la 2 dimineaţa, să îmi schimb hainele, dar nu simţeam o secundă că fac vreun efort sau sacrificiu. Era locul în care eram atât de fericită să fiu.

Era decembrie 2005 şi Nistorescu a plecat de la EvZ. Am plecat şi noi, am stat pe bară vreo şase luni, apoi m-a sunat Tăpălagă, când Evenimentul era deja la Ringier, să îmi spună că se întoarce şi să mă întrebe dacă vreau şi eu. M-am întors şi am rămas până în 2010.

Atunci a început perioada cu cea mai mare cantitate de adrenalină din viaţa mea. Am făcut investigaţii, am fost reporter special şi am ajuns  în teatre de război. 

De ce ai lăsa zona de conflicte de politică internă şi ai intra într-o zonă cu mult mai mare pericol?

Nu mi-am pus niciodată problema de riscuri. Poate doar în război, dar nici acolo foarte mult.

M-am apucat de anchetă pentru că omul care conducea departamentul de reporteri speciali de la EvZ, Călin Cosmaciuc, a crezut că pot să fac anchete. Şi, dacă el a crezut asta, am zis să încerc. Prima anchetă a fost scandalul mitelor acordate regimului Sadam Hussein pentru contracte în Irak. Am lucrat împreună cu Călin şi cu alţi colegi. Şi am găsit Rompetrol pe lista aceea. A urmat o perioadă interesantă cu Dinu Patriciu. A fost o anchetă valoroasă. Cred. 

Apoi au venit anchetele despre dosarele Securităţii, un subiect care mă preocupa de când eram la Curentul. Cred că am fost primul sau al doilea ziarist care a avut acreditare la CNSAS. Mi-am petrecut luni întregi acolo primind şi citind dosare. Probabil că îmi rămăsese din copilărie ideea de a vedea de-adevăratelea cum a funcţionat acel sistem pe care nu l-am uitat niciodată. Probabil că am simţit nevoia să îi fac radiografia. Cum ajungeai să torni la Securitate, ce avantaje aveai,cum erau relaţiie sociale din acea perioadă? Am citit dosarul Europa Liberă, dosarul lui Vadim Tudor, conectat cu dosarul lui Eugen Barbu. Vadim era un personaj despre care societatea merita să ştie mai multe, având în vedere că ajunsese în turul doi la prezidenţiale. Şi am aflat că îşi cultiva şi îşi forţa apropierea de mai marii din comunism sau cum negocia pentru un ARO, cum era anturajul lui cu Eugen Barbu şi care erau relaţiile lui cu Partidul şi cu Securitatea. .

Apoi a fost cazul Dan Voiculescu. Eu am scris  prima dată că numele lui de cod era Felix. A fost primul articol dintr-o serie scrisă împreună cu Călin Cosmaciuc, în care detaliam activitatea lui Voiculescu: Securitatea, apoi Vitrocin sau Dunărea şi aşa mai departe. De fiecare dată sunam la purtătorul lui de cuvânt, să luăm o reacţie. Niciodată nu ne-a dat comentarii. Când a apărut articolul cu Securitatea ţin minte că avea programată o conferinţă de presă în Bucureşti şi a mutat-o la Mamaia. Am plecat după el la Mamaia, la hotel Rex, unde l-am convins să îmi dea un interviu.  Mi-a spus că au fost milioane de români care au turnat la Securitate. Şi a spus ceva despre părinţii mei, că dacă ar fi avut ocazia să îmi ofere o viaţă mai bună, oare nu ar fi turnat şi ei la Securitate?

Mulţi au încercat să îşi justifice colaborarea cu Securitatea printr-o diluare morală a ceea ce au făcut. Cumva au proiectat pe tot restul populaţiei aceeaşi alegere pe care au făcut-o ei. O cu totul altă situaţie a fost la doamna Mona Muscă. Şi despre dânsa am scris că a colaborat cu Securitatea.

Ceea ce i-a distrus cariera.

Da, iar faptul că şi-a lăsat cariera să fie distrusă, pentru mine este un element de respect acum, mulţi ani mai târziu. O respect pentru asta. Şi atât. Ne-am întâlnit după aceea, la Realitatea Tv. A avut o atitudine foarte civilizată. Ea şi-a asumat ce s-a întâmplat, eu mi-am asumat ce am scris. Şi am păstrat acest ”loc de bună ziua” care, e adevărat, rămâne rar între un om a cărui carieră a fost distrusă şi unul care, să spunem, i-a distrus-o. Cu toate că, mai degrabă alegerile pe care domnia sa le-a făcut i-au distrus cariera şi nu eu.

Cred că am pierdut un politician valoros. Era un politician care avea ceva de spus, coerent, care a lăsat ceva în urma activităţii politice, legea accesului la informaţiile de interes public, legea 544, în bună măsură îi aparţine, în co-producţie cu domnul Dâncu. Este o lege pe care o are în biografie şi pe care societatea i-o datorează.

Este un om care a făcut bine. Dar eu sunt ziarist. Şi, cum spuneam, am un crez: să afli, să spui şi să nu minţi.

Ştiu că niciun ziarist nu îţi va da vreodată sursa ponturilor sale, dar mă aventurez în ape tulburi şi te întreb: cum veneau subiectele astea către tine?

Fiecare subiect a venit altfel. Sunt subiecte care au apărut dintr-o conversaţie absolut întâmplătoare. Am auzit ceva şi mi-a sclipit o idee.

De exemplu, la Mona Muscă, despre care tocmai vorbirăm?

Nu pot să îţi spun. Nici la Mona Muscă, nici la Dan Voiculescu. Ce pot să spun este că au venit corect. Fără nimic ocult. Dacă vrei, primul fir despre Mona Muscă a pornit de la o afirmaţie pe care am auzit-o la televizor. La Realitatea Tv, în 2005, cineva a făcut această afirmaţie despre Mona Muscă. Eram în redacţie, ne-am oprit din scris şi am zis, hai să vedem! Şi am început să cercetez. Subiectele mari necesitau măcar două săptămâni de documentare în teren. Iar Ringier atunci ne-a dat resursele pe care nu multe instituţii de presă şi le puteau permite. 

Eu nu mi-am făcut niciodată subiectele din redacţie. Nu am primit documente de-a gata, nu am copiat hârtii, nu am făcut asta niciodată.

Ce ar fi însemnat asta?

Asta ar fi fost steno-dactilografiere, nu jurnalism. Să fii ziarist şi să nu vorbeşti cu oamenii, să nu mergi să îi vezi în mediul lor, să nu cauţi să înţelegi la faţa locului ce s-a întâmplat asta nu e jurnalism. Jurnalistul se duce, miroase, vede, aude. Nu poţi fi ziarist doar cu o hârtie în faţă. Sau cu un email din care să dai copy-paste. Aşa nu eşti ziarist de investigaţie.

Ai intrat apoi în televiziune şi ai ajuns în zona de analiză şi opinie.

Am fost invitat la Antena 3 în perioda în care, insist să spun, lucram şi la EvZ. Trebuie să am maximum de onestitate şi să spun că am putut să lucrez în cei doi poli ai presei româneşti, în acelaşi timp. Şi că nimeni, nicăieri nu mi-a zis nici dă-te mai încolo. Ceea ce spune mult despre ele, mai ales despre Antena3, câtă vreme puteam vorbi deschis despre Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Ponta sau ce voiam eu să spun.

Apăream la mai multe emisiuni şi aveam un contract de colaborare. Aşa cum avea absolut toată lumea care apărea în mod constant ca invitat. Dar niciodată nu a fost condiţionat ceea ce spuneam eu pe post. Mircea Geoană, apoi Crin Antonescu, doamna Ridzi au plecat supăraţi din emisiune. Am spus la Antena 3 că Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Şi am continat să fiu invitată.

Cum îţi explici aceste diferenţe de abordare atunci şi acum a controlului?

Probabil că în acea perioadă oameni precum Dan Voicuescu nu concepeau că vor ajunge vreodată la puşcărie. Miza atunci era puterea: erau foarte critici cu Băsescu, după cum ştim, şi eu l-am criticat pe Băsescu, oricând repet ce am spus atunci, dar nu se ajunsese la miza personală. Patronii de presă nu intraseră în puşcărie. Atunci era vorba despre sistem, despre bani, dar nu era despre ei înşişi, despre existenţa lor. Când au început să intre patronii de presă în puşcărie, atunci lucrurile s-au dus pe un drum fără întoarcere.

De ce, tu reporter de investigaţie, cu preocupare pe politică internă, ajungi în teatrele de război? Evaluarea riscurilor nu conta la tine?

Exista această întrebare pe care mi-am pus-o tot timpul: îmi doresc mai mult să mă păzesc sau să aflu ce este acolo? Şi au fost cazuri în care am ales să mă păzesc. De exemplu când m-am hotărît să nu mai trec în Siria, în 2012. Eram la graniţă, am văzut ce se întâmplă şi am zis nu.

Primul război în care am plecat, singură, a fost cel din Georgia, în 2008. August. În prima zi a Olimpiadei de la Beijing. Îmi avertizasem colegii; Răzvan Ionescu, redactorul şef, ştia: la primul război care începe, plec.

Ce căutai? Adrenalină?

Sunt cel mai anti-adrenalină om pe care îl poţi cunoaşte. Trec întotdeauna pe verde, nu am carnet de conducere.

Căutam povestea. Războiul este locul în care natura umană îşi spune şi cele mai frumoase, dar şi cele mai detestabile poveşti. Sigur, dacă vrei, găseşti lucruri impresionante şi la magazinul din colţ, dar ca nivel de intensitate eu nu am aflat nicăieri poveşti care să merite să fie spune mai mult decât cele din războaie.

În tabăra de refugiaţi Jabalia, din Gaza, în războiul din 2008, am întâlnit un bărbat care stătea în faţa plăcilor de beton care îi fuseseră casă şi care se năruise cu o zi înainte. Când au venit soldaţii israelieni. Era acasă, cu cele trei fice ale lui şi cu soţia. I-au scos în faţa casei, i-au împuşcat copiii. O fată a supravieţuit, iar cineva a chemat o ambulanţă. Dar când a sosit ambulanţa, povestea omul, au trecut cu tancul peste ea. Iar resturile salvării erau în spatele casei lui. Asta e o poveste care merita să fie spusă.

În Georgia, când am ajuns eu tocmai căzuse o bombă peste un cartier. Un bloc încă ardea. Şi un bătrân se uita cum ies flăcările dintr-un apartament, de unde cumva încă mai suna un telefon, iar bătrânul urla: ”Nataşa, Nataşa!” Nimic altceva.

Cu ce lecţii te-ai întors tu de acolo?

Prima lecţie a fost să îmi apreciez mai mult ţara în care m-am născut. În Afganistan am găsit copii care câştigau bani pentru familiile lor colectând şi predând soldaţilor germani mortiere neexplodate. Acolo statisticile arătau mortalitate uriaşă la copiii sunt 5 ani. Nu mai vorbim despre bugete de educaţie sau speranţă de viaţă. Atunci am aflat că România chiar nu este cel mai rău loc în care să trăieşti.

A doua lecţie a fost ca, atât cât pot eu, să vorbesc, să scriu despre ideea de a ne accepta unii pe alţii şi de a nu lăsa politicienii sau liderii religioşi să ne împartă şi să ne încaiere. Pentru că am văzut unde se poate ajunge. Am cunoscut israelieni şi palestinieni care trăieseră foarte bine împreună şi au ajuns să se omoare. Nu o să las niciodată politica să facă una ca asta. Sau religia. Şi nu vorbesc depre credinţă, vorbesc despre religia ca instituţie.

Care au fost momentele în care te-ai temut pentru viaţa ta?

În Piaţa Tahir din Cairo.

În război, dacă nu ai imensul ghinion de a nimeri la câţiva metri de o bombă sau într-un schimb direct de focuri, nu eşti într-un mare pericol. Dar, într-o Piaţă în care se află un milion de oameni, în care se trage din toate părţile şi în care există lunetişti şi vezi cum oamenii cad în jurul tău seceraţi, alte sute de oameni sunt întinşi pe caldarâm, iar sângele curge din ei dar gloanţele nu încetează, atunci chiar ţi se face frică. Iar eu locuiam la zece metri de Piaţă, la etajul trei, într-un hotel improvizat într-o clădire dezafectată. Îl ţineau nişte japonezi. Am dorit să stau acolo pentru a fi aproape de evenimente. Erau improvizate spitale de campanie şi se trăgea non-stop.

Ţin minte că la un moment dat m-am dus până la la periferia oraşului Cairo şi am descoperit, pe câteva zeci de mii de metri pătraţi de pământ,  un cimitir imens în care locuiau peste 100.000 de oameni. În cavouri, în morminte. De acolo erau recrutaţi fraţii musulmani.  Atunci cred că am înţeles un pic mai bine mecanismul care îi aduce pe oameni înt-un astfel de război.

Pe cine ai lăsat acasă?

Pisica şi soţul. Şi părinţii. Soţul meu, când m-a cunoscut, a înţeles destul de repede cu cine are de-a face. M-a şi luat repede de nevastă. În ianuarie, 2010 ne-am cunoscut, într-un club lângă Ateneu, în aprilie m-a cerut de nevastă, în octombrie ne-am căsătorit. Eu m-am îndrăgostit de el, el de mine, dar am dorit să îi spun exact cu cine are de-a face: de exemplu viziunea mea despre gospodărie sau faptul că vreau să merg în continuare în războaie până când voi avea un copil. Ne-am spus tot. Şi când ne-am dat seama că după ce ne-am spus tot încă suntem îndrăgostiţi unul de altul, ne-am căsătorit.

De ce te-ai lăsat de presă?

Eram la Digi24 când am decis să ies din presă. Momentul îl ştiu exact:  ziua de Crăciun din 2014, care a venit după o perioadă destul de complicată pentru mine. În septembrie copilul meu a fost foarte bolnav, cu o prezumţie de diagnostic crâncen. În octombrie a murit mama. Iar pe 25 decembrie, de Crăciun, Erica, fiica mea de doi ani, era acasă cu bradul şi cu taică-său. Iar eu eram la redacţie.

Şi după 15 ani de presă, când Erica încă nu intrase în viaţa mea şi nu simţisem niciodată că pierd ceva dacă fac Crăciunul în redacţie, atunci a fost momentul când am simţit pentru prima dată că da, pierd ceva stând la muncă. Acea perioadă tristă prin care trecusem m-a făcut să înţeleg valoarea timpului pentru mine. Văzusem ce s-a întâmplat cu mama, care a murit foarte tânără şi mi-am dat seama că nu ştiu cât timp am de petrecut cu familia mea. Aşa că după sărbători mi-am dat demisia.

Nu aveam nimic pregătit, ca variantă ”viaţa după presă”, dar cumva lucrurile s-au aranjat: a apărut primul client pentru care am deschis şi administrat o pagina comercială de facebook. Şi de aici n-a lipsit mult până când am dezvoltat o afacere. Iar acum asta fac, administrez şi creez conţinut pentru pagini comerciale de facebook. Ceea ce mă ţine conectată mai tot timpul în online.  

Cumva aşa a început şi campania 37% .

Într-o seară, Dan şi cu mine ne uitam la un talk-show şi am auzit o exprimare de genul, ”da, dom’le, toată lumea îşi bate copiii, o palmă acolo!”. Ne-am uitat unul la altul şi ne-am zis: ”bine, dar noi nu ne batem copilul. Om fi singurii?” Pe studii, 63 % dintre părinţii români consideră bătaia o metodă de disciplinare a copilului lor. Dar 37 % refuză această metodă. Şi atunci am simţit nevoia, stimulată de aversiunea mea organică faţă de violenţă, să fac această campanie: am pus o poză cu mine, Dan şi cu Erica şi am spus că noi facem parte din cei 37 % care nu ne batem copiii. Suntem singurii?, întrebam eu.

Şi a fost minunat să văd că mii de oameni au postat acest mesaj, organizaţii importante au răspuns, Salvaţi copiii, UNICEF România, apoi Voltaj a susţinut această campanie. Şi, din tot ce am făcut eu până acum pe facebook, chiar şi partea cu protestele despre care mă întrebai la început, cred că asta a fost cea mai importantă campanie. Pentru că am mobilizat oamenii să dea un mesaj extrem de necesar: violenţa împotriva copiilor este unul dintre lucrurile care schimonosesc societatea noastră. Fiica mea are două şanse din trei să se îndrăgostească de un tânăr care a fost abuzat în copilărie, iar lucrul ăsta lasă nişte răni adânci, pe care ea va trebui să le gestioneze.  

Societatea nu este doar despre acum. Şi, odată cu venirea Ericăi, am înţeles că tot ce facem noi acum va avea un efect peste 20 de ani, fiecare lucru la care închidem ochii sau la care reacţionăm şi căruia ne opunem. 

 

 

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO