Nu mi s-a părut niciodată rușinos să eșuezi. Și totuși, când vine vorba despre mine, teama de a greși mă poate bloca înainte să încep. Mai ales dacă am încercat deja de câteva ori și nu mi-a ieșit.
Îmi vin în minte filmele care mi-au influențat felul de a privi lucrurile, pentru că toate ating o problemă cu care mă confrunt și eu: perfecționismul dus la extrem, obsesia de a face totul impecabil. Black Swan, Whiplash, Tár. Povești în care performanța vine cu un preț: izolare, relații toxice, comportamente compulsive, suferință psihică sau chiar autodistrugere.
Și pentru că am vrut să găsesc câteva răspunsuri la întrebările care mă urmăresc de ani de zile, am stat de vorbă cu Ana Maria Conache, psihoterapeut în psihanaliză relațională (în formare), despre felul în care perfecționismul ajunge să ne saboteze.
Când încetează ambiția să fie sănătoasă și de unde vine nevoia de control?
Perfecționismul este adesea confundat cu ambiția, dar psihologic există o diferență importantă între ele. Ambiția poate spune: „Îmi doresc să fac foarte bine acest lucru”. Perfecționismul ajunge uneori să spună: „Trebuie să fac acest lucru perfect pentru a fi suficient de bun”.
În acel punct, performanța nu mai ține doar de ceea ce facem, ci începe să fie legată de cine credem că suntem.
Nevoia de control poate avea istorii foarte diferite. Pentru unele persoane, poate apărea într-un mediu în care aprecierea a fost asociată puternic cu rezultatele, performanța sau comportamentul „corect”. Pentru altele, controlul poate deveni o modalitate de a gestiona anxietatea și imprevizibilitatea: dacă pot anticipa totul, dacă nu greșesc și dacă fac lucrurile impecabil, poate că mă pot proteja de critică, respingere, rușine sau eșec. Problema nu este dorința de a face lucrurile bine. Dificultatea apare atunci când greșeala nu mai este trăită ca „am făcut ceva imperfect”, ci ca „este ceva în neregulă cu mine”.
Cum deosebim disciplina de obsesie și de ce devine distructiv perfecționismul?
Pentru că perfecționismul poate primi foarte multă validare socială înainte ca suferința din spatele lui să devină vizibilă. Vedem omul care muncește enorm, care nu renunță, care obține rezultate și spunem că este disciplinat, ambițios sau dedicat. Vedem mai greu anxietatea, frica de greșeală sau sentimentul că niciodată nu este suficient.
„Ceea ce ieri era o reușită, astăzi devine minimul acceptabil”
La început, perfecționismul poate chiar să „funcționeze”. Produce rezultate și apreciere, iar acestea întăresc comportamentul. Standardul însă se poate muta permanent: ceea ce ieri era o reușită, astăzi devine minimul acceptabil. Satisfacția durează din ce în ce mai puțin și este înlocuită rapid de următoarea cerință.
Diferența dintre disciplină și obsesie poate fi observată prin flexibilitate. Disciplina permite limite, odihnă și greșeli. Pot să-mi doresc foarte mult un rezultat și, în același timp, să rămân conectat la corpul meu, la relații și la celelalte dimensiuni ale vieții mele.
În perfecționismul distructiv, această flexibilitate începe să dispară. Odihna produce vinovăție, greșeala devine intolerabilă, relațiile sunt sacrificate, iar valoarea personală depinde din ce în ce mai mult de performanță. Poate unul dintre cele mai importante semnale apare atunci când nu mai putem răspunde la întrebarea „Pentru ce fac toate acestea?” fără ca răspunsul să fie, într-un fel sau altul, „pentru că nu-mi permit să mă opresc”.
Cât de strâns sunt legate perfecționismul, frica de eșec și validarea externă?
Pot fi foarte strâns legate, mai ales atunci când valoarea de sine a devenit condiționată de performanță. Dacă am învățat că sunt apreciat mai ales atunci când reușesc, sunt primul, arăt într-un anumit fel sau nu dezamăgesc, validarea celorlalți poate deveni treptat un reper esențial pentru felul în care mă văd pe mine. Atunci eșecul nu mai înseamnă doar pierderea unui rezultat. Poate fi trăit ca pierderea admirației, a apartenenței sau chiar a sentimentului propriei valori.
De aici poate apărea paradoxul perfecționismului: persoana muncește enorm pentru succes, dar este motivată în mare parte de frica de eșec. Iar succesul nu reușește să liniștească această frică pentru prea mult timp. Apare imediat următoarea provocare, prin care trebuie demonstrat, din nou, că este suficient de bună.
„O relație mai sănătoasă cu performanța presupune să putem separa treptat rezultatul de propria valoare”
Cred că aici devine importantă diferența dintre „vreau să reușesc” și „am nevoie să reușesc pentru a mă simți valoros”. O relație mai sănătoasă cu performanța nu presupune să renunțăm la standarde înalte sau la ambiție. Presupune să putem separa treptat rezultatul de propria valoare. Să putem fi dezamăgiți de un eșec fără să devenim noi înșine, în ochii noștri, un eșec.
Și poate că unul dintre semnele maturizării psihologice este tocmai acesta: să putem rămâne în relație cu noi înșine și atunci când nu suntem perfecți.
Poza principală: FilmStills.net / Film Stills / Profimedia
