Căutare

Share this article

Ovidiu Fer are 36 de ani este economist ca formare și un rugbist de performanță care a ales, la 19 ani, să-și schimbe cu totul direcția de carieră și să aleagă, în detrimentul sportului, școala, educația. Atunci a intrat la ASE, a muncit o vară într-un hotel exclusivist din Michigan, în programul work and travel, apoi a investit la bursă toți banii câștigați acolo, aproape 6.000 de dolari. Asta l-a introdus firesc în lumea borkerilor. De acolo, mai departe, printr-o serie de coincidențe fericite, ce implică organizația AIESEC, o sticlă de bere și ceva hazard, Ovidiu a ajuns la Praga, la una dintre cele mai importante bănci de investiții din zonă, Wood and Company, unde a început să muncească drept analist financiar.

Acum Ovidiu s-a întors în România, candidează în boardul Fondului Proprietatea, are doi copii, Carolina și Marc, și încearcă să dea ceva înapoi sportului căruia îi datorează atâtea. Așa încât a creat o fundație, Foundation Education through Rugby, prin care a reușit să ducă 9 copii rugbiști și 3 antrenori într-o tabără de două săptămâni în Noua Zeelandă.

Iată povestea unui om care nu uită de unde a plecat.

Tu ești sportiv de performanță sau de hobby?

Ovidiu Fer: Puțin din amândouă. Până pe la vreo 19-20 de ani mi-am dorit să fac performanță, începusem bine, eram campion național la juniori, prin România cam la toate nivelurile și apoi am trecut la seniori, ceea ce a a fost destul de dureros, mai ales pentru acest sport de contact.

De ce?

Ovidiu Fer: Fiindcă ești necălit. Te trezești în fața unuia de 30 de ani, care face acest sport, ca meserie, de 20 de ani. Or, tu, un puști de 18-19 ani, care abia intră la facultate, simți brusc că e cam greu să-i ții piept. Apoi începi să-ți pui niște întrebări despre tine, viitor, carieră și începi să realizezi că școala, cariera sunt mai importante.

Ovidiu Fer, pe teren, în Cehia

Când te-ai apucat tu de rugby și de ce?

Ovidiu Fer: M-au dus ai mei, pe la 8 ani. Mie-mi plăcea să joc fotbal, chiar dacă eram mai dolofan, tata se știa cu antrenorii de la Clubul Grivița, care era destul de aproape de casă, așa că i s-a părut firesc să mă duc la rugby, acest sport de barbari, practicat de gentlemeni.

Primul meu antrenor, Sandu Marin (acum e cunoscut în presă drept Sandu Bucătaru’) mi-este și acum ca un tată. Ne întâlnim, i-am botezat primul nepot și am rămas în relații foarte bune.

La început nu mi-a plăcut deloc. Tata m-a tot tras de mână vreo 2-3 ani, după care am început să-l trag eu pe el, fiincă începuse să-mi placă foarte tare.

În general, în sporturile unde este greu se formează caractere. Rugby este unul dintre ele. Mediul devine educația ta, acolo înveți ce să mănânci, cum ar trebui să dormi, de ce e important să te odihnești. Țin minte că ne-a oprit la un moment dat antrenorul și ne-a întrebat de ce scuipăm așa de mult și de ce mestecăm gumă. Și ne-a explicat atunci că asta ne deshidratează. Iată o informație pe care nu ne-o spusese nimeni până atunci.

Ovidiu Fer, al treilea din stânga, la începuturile lui în rugby.

Ce-ți plăcea?

Ovidiu Fer: E greu să-ți indic un anumit lucru. Cred că acest spirit de camaraderie mă atrăgea. Mai târziu aveam să înțeleg că în spatele acestui sport este un concept de social club, pe care l-au pus britanicii care au inventat acest sport. Noi simțeam avantajele acestui club, simțeam că aparținem și ne plăcea.

În plus, era o istorie a clubului care ne împingea spre performanță, spre muncă: câștigase echivalentul cupei campionilor europeni la fotbal, prin anii 60; la nivel de echipă, era cea mai titrată, iar asta punea o presiune, o determinare să câștigăm.

Eu, ca să înțelegi determinarea, am făcut vrei doi ani de zile antrenamente fără să ating mingea. Știam foarte bine elementele fundamentale. Noi nu ne duceam acolo de plăcere, de joacă, ci trebuia să facem acele lucruri și să fim buni. Iar pe la 10-11 ani am remarcat că știm și că începem să câștigăm: turnee prin Franța, competiții, chit că nu eram cei mai mari, cei mai înalți, dar aveam această mentalitate de învingători, sădită chiar din club. Iar când am luat prima înfrângere am plâns două zile, de parcă ne lovise trenul. Era o chestiune de viață și de moarte. (râde)

În 1994 am avut un turneu la Mangalia, iar antrenorul nostru, care era foarte dur, ne-a dus la o înghețată și ne-a spus: „singurul lucru pe care trebuie să-l faceți este să veniți mâine cu victorie!” Dar noi am pierdut, iar asta ne-a făcut să ne simțim terminați, picase cerul pe noi de rușine, nici nu ne puteam uita în ochii lui. El ne dăduse înghețată, iar noi nu i-am respectat dorința. Ulterior, ne-a mai cerut să-i batem pe unii și am ieșit cu un scor astronomic, 60-70 de puncte. Atunci am simțit că ne-am luat revanșa față de el.

Iar în 1995, deci pe la 11 ani am plecat în Anglia, cu echipa, unde am stat vreo 3 săptămâni și unde am fost alocați la câte o familie, dintr-un sătuc. Eu locuiam la o familie, Quicc se numea, cu trei copii, o familie normală.

Exista atunci acel entuziasm al occidentalilor, să salveze săracii din țările foste comuniste; ne trimiteau ajutoare și țin minte că ne-au dat atunci pieptăn pentru păduchi. Când am ajuns acasă, ai mei au fost scandalizați. Ce crezi? În avara aceea, acasă, am făcut păduchi. (râde)

Ovidiu Fer (al 3-lea din dreapta, sus) după o victorie în Franța (2001)

Ne antrenam de dimineața până seara, iar la 5:00 după-masa ne întorceam acasă. Unii nimeriseră la familii mai bogate, unde mâncau înghețată și plăcinte, în vreme ce nouă ne era o foame de lup. Ne și dădeau niște mâncăruri cu care noi nu eram oobișnuiți; mazăre sau păstăi cu un pic de gem alături sau cu brânză cedar.

Seara furam mere fiindcă ne era tot timpul foame. Iar ei ne întrebau: „dar voi, în România, nu aveți mere?”. „Ba da, dar avem și carne!”, le spuneam noi subtil dar ei se făceau că nu pricep.

Pentru mine a fost o super experiență: era prima plecare din țară, departe de părinți, ceea ce m-a ajutat enorm să-mi câștig o anume autonomie, într-o altă cultură, cu altă mâncare.

Cum a fost această experiență în Anglia?

Ovidiu Fer: Mi-a schimbat viața într-un fel.

De fapt, tata era navigator și mereu am trăit cu pofta de a pleca, de a explora. Iar când asta s-a întâmplat cu echipa, cu sportul care-mi plăcea, a fost și mai bine.

Ce munceau părinții tăi?

Ovidiu Fer: Tata a fost la început asistent medical pe vapor, a navigat vreo 15 ani. Apoi m-am născut eu, apoi sora mea și el s-a oprit. Iar mama e inginer de profesie, acum e la pensie și a tot lucrat pe la Bere Chitila, la ministerul IMM-urilor, în tot felul de locuri.

Dar ca să înelegi niște contexte, bunica maternă fusese contabilă la Avicola Balotești și a făcut o chestie foarte antreprenorială în vremea comunismului: lua pui de o zi, îi creștea acasă, pe balcon, iar mai târziu lumea venea și cumpăra pui de la ea. Amintește-ți că era vremea rațiilor la orice era de mâncare.

Era un soi de antreprenoriat avant la lettre. Sigur că mirosea îngrozitor la ea pe balcon, dar făcea treaba asta la un nivel de 4000 de pui pe vară.

Ovidiu, împreună cu mama și sora lui

Și tu ce visai să fii? Navigator?

Ovidiu Fer: Cumva, da. Mă uitam la „Toate pânzele sus!” și cred că visam să descopăr lumea. Altfel însă nu aveam cine știe ce direcție, ca oric copil din România. Mă lăsam și eu dus de val.

Cred că am preluat un pic din stilul și modul în care îl vedeam pe tata, care reușise lucruri pe care nimeni alții nu reușiseră să le facă în acele vremuri. Tata ajunsese în Australia în timpul comunismului, ne povestea despre Sidney, când oamenii pe care îi cunoșteam eu abia intraseră în Bulgaria.

Nu mi-a fost foarte clar dacă aleg ASE sau Politehnică, așa că am ales cumva ASE, economie, iar prin al doilea an de facultate mi-a venit ideea să fac Bursă de Valori. Apoi m-a dus viața până aici.

Dar nu am renunțat niciodată la sport definitiv și m-a ajutat foarte mult să mă integrez. Când am plecat în Cehia am ajuns într-o zi de miercuri și urma să încep munca lunea următoare. Între timp, trimisesem mailuri la mai multe cluburi de rugby, le-am spus că aș vrea să joc cu ei. Mi-au răspuns, joi m-am antrenat, iar sâmbătă am jucat. Iar lunea următoare, când am ajuns la muncă, eram deja integrat în viața de acolo, fiindcă aveam vreo 20 de prieteni, legături create la sport.

Cum ai schimbat tu macazul către finanțe, către ASE?

Ovidiu Fer: Atunci începuse să fie cool ASE-ul. Începuseră privatizările, veniseră tot felul de bănci la noi, aveau birouri mari, noi, frumoase. Așa că mi s-a părut un pariu sigur de muncă civilizată. Sigur că nu aveam nicio idee despre ce urma să devin, toți îi spuneau: „apucă-te de o școală, muncește mult și te va duce viața!”. Și asta am făcut.

Am încercat să intru într-o asociație foarte populară atunci, AIESEC. Nu m-au primit, dar am intrat ulterior, pe ușa din dos. (râde) Nu am intrat tocmai pentru că eram super prins și cu școala, și cu sportul, în vreme ce ei voiau să fii 3 săptămâni super-dedicat. În plus, în facultate am făcut ceva foarte important pentru dezvoltarea mea, work and travel.

Am ajuns în SUA în 2005, între anul II și III, iar toată vara aceea am lucrat la un hotel, în Michigan, pe o insulă, printre jamaicani și mexicani. Acolo am avut cel mai mișto job. Era așa de tare hotelul încât oamenii plăteau 30 de dolari să-l viziteze, ca la Burj al Arab.

Banii câștigați acolo i-am investit la bursă. Iar asta a început să mă pasioneze. Iar brokerul cu care am lucrat, văzând asta, mi-a propus un internship. Și am acceptat.

Nu am învățat propunându-mi să fiu analist financiar, ci doar voiam să pun la treabă cei 5.000-6.000 de dolari pe care îi aveam atunci. Iar pe lângă asta, am învățat cum se face, fiindcă adevărul era că la facultate nu învățasem nimic. Cursul de burse se făcuse o dată într-un singur an și era predat de o doamnă, fosta șefă a CNVM-ul de atunci, care îți imaginezi câtă pasiune punea în predarea acestei materii. Deci nu aveam vreun mare interes pentru piața de capital de la acel curs de facultate.

Apoi m-am dus la AIESEC, unde știam că dezvoltaseră o componentă de exchange, adică ceva ce începuse să mă intereseze. De fapt, căutam să intru în marketing. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că erau mai multe fete acolo, nu știu de ce. Dar mă înteresa asta. Și tot căutam joburi aici.

Exista un portal în care treceai datele, dar într-un anumit format: vorbitor de limba română, fluent în engleză, am această experiență și îmi doresc să fac asta mai departe.

Căutam ceva în Brazilia, că-mi plăcea, iar într-o seară, după ce băusem o bere, am intrat pe portal și am văzut, dincolo de ce scrisesem eu, un profil care semăna izbitor cu al meu. Am crezut că visez sau că era de la bere. Dimineață am verificat: era descrierea unui job, identic cu profilul meu, undeva în Praga. Dar, atenție!, eu visam la Brazilia, unde voiam să fac marketing. Nici vorbă de Cehia. Așa că am scris celor din Praga, ce s-a dovedit a fi una dintre cele mai mari bănci de investiții din regiune, Wood & Company. Acolo, un tip cu care sunt prieten foarte bun astăzi, la un șpriț cu colegii lui din Praga, a zis: dacă voi căutați români, de ce nu intrați și pe acest portal, de head hunteri, prin AIESEC. Șansele să ne găsim acolo, la acel mod, erau foarte aproape de zero, dar iată că s-a întâmplat.

Acolo a început carierea mea de finațist, iar acum petrec un sfert din an în Praga. Orașul acela a devenit a doua noastră casă, a mea, a soției și copiilor noștri.

Ovidiu Fer, împreună cu gașca de la INSEAD, în Myanmar (2013)

Cum e să fii analist financiar?

Ovidiu Fer: Ar trebui să încep prin a spune că nu mai sunt analist financiar, dar am învățat această meserie din mers. Iar ce m-a ajutat foarte mult în acest proces a fost faptul că am avut mentori. În momentul în care am ajuns la Praga, am găsit în echipa de reaserch, acolo unde am intrat eu, oameni de la care să pot învăța.

Ce aveam eu să fac era analiză pe companii listate. Adică mă uitam la rezultatele unei companii, le făceam un model, bazat pe înțelegerea structurii companiei, a finanțelor, a ce făcea ea, vorbeam cu managementul și încercam să previzionez ce se va întâmpla. Or aceste previziuni sunt extrem de subiective, fiindcă vin din înțelegerea mai multor factori: management, acționari, competitori, piața de capital, jurnaliști. Vorbești cu toată lumea asta și încerci să acoperi informația din toate aceste direcții, le cerni prin filtrul propriu și constați că vânzările vor crește cu x sau y, că vor trebui să dea oameni afară sau nu. Iar toate aceste concluzii le prezinți clienților tăi.

Ce vrei tu să schimbi la Fondul Proprietatea?

Ovidiu Fer: Eu nu văd schimbări ce trebuie făcute la acest fond. Vorbim de un board al reprezentanților care nu are putere executivă. Templeton are puterea executivă. Eu știu acest fond de mic, să spun așa, știu echipa, Templeton, de dinainte să ia mandatul. Ce cred acum este că aș putea ajuta în dinamizarea fondului. Iar rolul meu este acela de a reprezenta acționarii într-un board în care stabilim o startegie împreună cu managementul, Templeton, astfel încât să facem ceva cu activele.

Ovidiu și Roxana la Ireland Australian, 2014. Roxana a primit „botezul” rugby-ului

Povestește-mi despre planurile tale legate de fundație, Foundation Education through Rugby (FER)?

Ovidiu Fer: De când m-am întors în România, acum 6 ani, m-am gândit că am datoria morală să dau ceva înapoi sportului care m-a format și ajutat câțiva ani la rând. Și nu doar când făceam performanță, ci, cum îți spuneam, și atunci când m-am dus în Cehia, și când am ajuns la INSEAD, la acest MBA, unde se pune mare preț pe rugby, ca cel mai bun social club.

M-am dus la club, la Grivița, unde se afla antrenorul meu, al doilea tată despre care îți povesteam mai devreme, și am încercat să ajut o vreme. Dar am realizat că pot face mai mult altfel: să ajut copiii.

De aici a plecat ideea fundației.

Am decis să facem ceva la nivelul de juniori, atunci când se iau deciziile, când copilul nu știe încotro să o ia în viață, încearcă să-și asume identitatea, câteodată nu are părinți, familia e disfuncțională, școala la fel. Am căutat cele mai bune variante de a ajuta.

Am găsit niște academii de sport unde pot învăța și dezvolta, unde pot înțelege unde alții fac mai bine decât noi. Așa am găsit o academie din Noua Zeelandă, unde maniera educațională este una holistică.

Acolo am dus un prim grup de 9 copii și 3 antrenori. Am ținut în mod special să ducem antrenori, fiindcă ei sunt formatori.

Am selectat copiii din mai multe cluburi din țară, din diferite medii sociale, în sensul că am avut și copii din centre instituționalizate, (unul dintre puști știa mai bine limba engleză decât mulți adulți pe care i-am auzit vorbind), i-am cazat o săptămână în București, unde am organizat întâlniri cu mentori care să le răspundă întrebărilor, cum era Andreea Răducan, au făcut yoga, atletism, public speaking, apoi i-am dus două săptămâni în Noua Zeelandă, unde programul a fost ca un mini MBA, în sensul că de la 6:00 dimineața până la 9:00 seara ei aveau ceva de făcut.

Au trecut prin module de nutriție, de etică, de sănătate, la modul general. În fiecare dimineață notau cum arată urina lor, să știe dacă sunt suficient de hidratați, dacă au dormit bine sau nu. Erau ca într-o sală de curs, iar din când în când ieșeau afară pentru o oră și făceau ceva legat de rugby. Iar la un moment dat venea la ei un all black, acele legende vii ale sportului din zonă care se întâlnea cu ei și le explica cum vede el lucrurile din postul similar cu posturile lor. Erau, practic, niște meditații unu la unu. Iar totul culmina cu un joc.

Ce mi-a plăcut mult la această tabără și în privința acestei academii au fost două principii care se potrivesc foarte mult și cu mine: maximizează-ți potențialul și oamenii buni devin jucători buni. Sunt ideile după care mă ghidez și eu și care cred că dezvoltă caracterele puternice.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO