Căutare

Share this article

Mai aveam două zile pînă plecam acasă, spre Bucureşti, după o lună şi jumătate de stat la bursă în Franţa. Eram 24 de ziarişti selectaţi de Serviciul Cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti pentru stagii organizate de Presse et Solidarité, un ONG care şi-a propus să ne introducă în universul presei franţuzeşti. Să ştim şi noi cum vor merge lucrurile în democraţie. Nu insist pe desfăşurarea acestui stagiu pentru că mi-ar ieşi aproape o carte! Fiecare din noi a făcut, după zece zile de cursuri la şcoala de jurnalism din Paris sau din Lille (am fost împărţiţi în două) o „practică” de trei săptămâni  în redacţia unui cotidian. Eu am avut norocul să nimeresc la le Figaro, mai precis, Figaro Littéraire. Un vis!

După aceste săptămîni, ne-am adunat toţi la Paris unde am primit cîte o diplomă şi s-au organizat nişte recepţii pentru noi la Primărie, la Adunarea Naţională, la Clubul Presei. Au fost trei zile intense la care unii nu au participat pentru că mai aveau de făcut cumpărături. Şi erau mai importante decît un coctail la Mairie de Paris.

Pe 17 octombrie, după ce ni s-au dat diplomele am fost, după amiaza, oaspeţii primului adjunct al primarului Jacques Chirac (el era la Bruxelles, altfel ne-ar fi întâmpinat). A fost stînjenitor cînd, pentru 24 de cupe de şampanie ne prezentaserăm cam jumătate. Dar am trecut peste asta, eu am bîiguit o scuză cu starea de sănătate a colegilor noştri. După Primărie am fost invitaţi în Saint-Germain-des-Prés, la o petrecere dată de un personaj despre care, la ora aia, nu ştiam mare lucru: Prins Pol (pe numele de atunci, Paul Lambrino) care ne agăţase în avionul cu care am venit de la Bucureşti. Petrecerea a ţinut puţin pentru că i s-a terminat vinul, iar noi eram cîţiva oameni setoşi.

Paco Rabanne. Foto: fashion365

Ieşind cumva iritaţi de la Prins Pol, am rătăcit pe străzile minunate din cartier. Ajunşi la o piaţetă am văzut o maşină de jandarmi care închidea strada. S-o fi întîmplat ceva? Nu am aflat, dar ni s-a dat voie să intrăm pe stradă. „Vine cineva încolo?” am întrebat. Doar una dintre colege a spus că nu are altceva mai bun de făcut, restul, bărbaţi setoşi, au optat pentru o bere în holul hotelului.

Ne-am despărţit, eu şi colega S.A., de la România liberă, am luat-o pe strada închisă de poliţie şi am văzut lume ieşind de sub o poartă. Am dat să intrăm dar am fost opriţi de serviciul de securitate şi întrebaţi de invitaţii. Am spus că nu avem, nici nu ştim ce se întîmplă acolo, sîntem jurnalişti străini şi ne documentăm despre viaţa pariziană. S-au uitat la noi, eu aveam cravată (veneam, totuşi, de la Primăria Parisului), aveam accent, aveam legitimaţie românească. „Badigarzii” ne-au explicat că e o petrecere Paco Rabanne şi că putem intra. Era lansarea buticului său de haut-couture de pe Rue Cherche Midi. Wow!

Nimeriserăm , neinvitaţi, la o super petrecere cu lumea bună a Parisului. Nu ştiam cum arată Paco Rabanne, dar am văzut o parte din echipa lui Cristophe Dechavanne pe care-l urmăream pe TV5. În curte cînta o trupă de jazz, în vreo două încăperi se ghicea în palmă şi-n cărţi. Paco Rabanne era tare legat de latura asta, mai întunecată, a spiritualităţii. Atîta eleganţă n-am văzut, pînă atunci, la un loc. Domni bine îmbrăcaţi, doamne cu bijuterii strălucitoare. Ce mai… altă lume! Ne ciupeam să vedem dacă e adevărat. Am căscat gura în stînga şi-n dreapta, eram cam stingheri, lumea se mai oprea, se salutau, se pupau unii cu alţii, numai pe noi nu ne saluta nimeni! Am băut şampanie, am mîncat chestii care nu ştiam ce sînt, şi ne-am încrucişat paşii cu oameni care nu ştiam cine sînt! La un moment dat am văzut că toată lumea pleca avînd în mînă o pungă mare de hîrtie cu sigla Paco Rabanne. Am studiat de unde veneau şi ne-am dus şi noi acolo. Am întîns mîna şi am primit, fiecare, cadoul. Apoi am plecat ca nu cumva să ni le ceară cineva înapoi!

Foto: Pinterest

Ieşiţi în stradă, la cîteva sute de metri, ne-am oprit sub un stîlp de iluminat şi am verificat conţinutul: un parfum la Nuit de Paco Rabanne pentru femei, unul Ténéré, pentru bărbaţi (sticle de 100 de ml, nu mostre din alea mici), un pliant despre noul butic, o fotografie cu noul top-model ales să reprezinte brandul, o tînără mulatră foarte frumoasă, şi un tricou pe care era aceeaşi tînără, plus menţiunea, 17 octombrie 1990 Paco Rabanne deschide noul său atelier haute couture pe Rue Cherche Midi (numărul l-am uitat).

Am ajuns la hotel şi, aşa cum îşi propuseseră, colegii noştri se apucaseră de băut bere cupărată de la non-stop. Cînd ne-au văzut cu pungile ne-au întrebat dacă am cumpărat ceva. Le-am spus că am primit gratis. Le-am arătat conţinutul.

Ne-au întrebat de unde şi le-am oferit spre lectură tricoul. Ei ne-au oferit o bere, iar noi am refuzat. Nu mergea după şampania de la Paco Rabanne!

*pişcotari = ziariştii care merg la petreceri fără să fie invitaţi, doar pentru consumaţie şi cadourile finale.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO