Căutare

Share this article

La patru ani, Remus Azoiței a lăsat jucăriile și s-a așezat cât mai aproape de pick-up, unde un disc reda „Anotimpurile” de Vivaldi. De atunci mama lui l-a încurajat să-și urmeze pasiunea pentru muzică. I-a fost alături chiar și atunci când profesoara de vioară din Galați i-a spus că este afon și nu are rost să-l mai chinuie cu lecții de vioară. După un an s-a dus la alt profesor care l-a încurajat și l-a învățat. I-a dat încrederea de care a avut nevoie pentru a străluci și la nici un an distanță a câștigat primul său premiu național.

Remus Azoiței spune că în comunism drumul în viață trebuia să ți-l alegi de timpuriu. Așa a făcut și el. Iar când Juilliard School din New York l-a invitat la o audiție nu a mai stat pe gânduri. Și-a vândut Dacia 1300 pentru a face rost de bani de bilet de avion. Și după două minute pe scenă, i s-a spus „Thanks. Next candidate please!”. Trist, s-a întors acasă. Dar nu era deloc o veste rea, după un timp a primit acasă o scrisoare în care era invitat să învețe în America. De atunci Remus Azoiței a cântat peste tot în lume și în 2011 a fost numit profesor de vioară al Academiei Regale de Muzică, din Londra.

Dar cine este Remus Azoiței? Și cum arată viața unui artist român care a cucerit o lume întreagă?

Astăzi cântați pe o vioară de patrimoniu universal Gagliano, creată în 1740, dar cum a venit alegerea instrumentului pentru dumnevoastră?

Remus Azoiței: Am cântat 10 ani pe o vioară Gagliano din 1740, care aparține Academiei Regale de Muzică din Londra, unde sunt profesor de vioară. După 10 ani, cei de la Academie mi-au spus că vioara ar trebui să revină în colecție, așa că am făcut marele pas să îmi cumpăr propria vioară, de această dată o capodoperă realizată tot de Nicolò Gagliano, însă în 1750.

Este o vioară incredibilă și nu cred că există un Gagliano mai reușit decât această vioară. Eforturile financiare ca să poți achiziționa așa ceva sunt de nedescris și mă simt absolut privilegiat să fiu norocosul care o deține.

Țin minte, vreo 3 ani de zile am tot încercat viori de lutieri celebri, sute de viori, și nici una nu mă mulțumea pe deplin. Într-o bună zi am intrat (a câta oară?) la un dealer din Londra și acest Gagliano stătea ”cuminte” pe un birou. Am luat vioara și am cântat câteva note pe ea: în acel moment am știut că asta va fi vioara mea. Conceptul de „dragoste la prima vedere” poate fi încapsulat perfect în ceea ce s-a întâmplat în acele momente. Nu am mai pus vioara jos pe birou, am plecat cu ea acasă și de acasă i-am dat telefon să îl intreb cât costă! Și de atunci nu a mai părăsit mâinile mele.

Remus Azoiție
Foto: Ilie Bumbac

Cine a fost prima persoană care v-a recunoscut talentul și v-a îndreptat către o carieră în muzică?

Mama … O persoană cu instincte artistice foarte pronunțate… Nu este din domeniul muzicii, dar este o artistă în suflet. Ea spune că la vârsta de 4 ani lăsam jucăriile și mă așezam cât mai aproape de pick-up, de unde se auzeau „Anotimpurile” de Vivaldi. M-a dus la o profesoară de vioară din Galați, care după ce s-a chinuit cu mine un an, i-a spus mamei că nu am ureche muzicală, nu sunt făcut pentru așa ceva și să nu mă mai chinuie, că sunt afon și nu am înclinație.

Mama a zis OK, am întrerupt vioara și după un an m-a dus la alt profesor din Galați, Ionel Nistor care a recunoscut imediat calitățile native ale mele (zice mama) și după un an deja am luat primul premiu național.

Remus Azoiței: De atunci totul a luat-o „la vale” ca să zic așa, premii după premii și un progres foarte pronunțat, până la punctul în care, în 1984, a trebuit să ne mutăm din Galați la București, unde aveam acces la cei mai buni profesori și unde am devenit elev al Liceului „George Enescu”.

Mai țineți minte ce ați simțit la primul concert?

Pentru mine, „primul concert” sunt de fapt două … Copiii în general nu au frică de nimic, nu au emoții așa cum au adulții. Ei cântă oriunde, fără probleme. Primul concert, când aveam 6 ani, nu a fost un eveniment deosebit pentru mine în sensul că ce cântam la lecția de vioară am reprodus pe mica scenă de la Liceul de Artă din Galați.

Remus Azoiței: Însă când ai 18 ani și cânți cu orchestra, asta e cu totul altceva. Ești răvășit de emoții și nu îți poți controla mintea sau mâinile. Eram la Constanța și cântam Concertul de Ceaikovski … Țin minte și acum că am abordat partea a 3-a atât de repede că abia se ținea orchestra după mine și dirijorul era transpirat tot de frică să nu ma piardă! Emoții mari atunci, nu voi uita niciodată.

Și când ați știut că acesta este drumul pe care vi-l doriți în viață?

În comunism carierele se formau timpuriu. Locurile la Conservator erau atât de puține încât dacă de la vârsta de 14-15 ani nu erai total, complet și irevocabil decis să urmezi cariera respectivă, nu aveai cum să intri la Conservator. Asta obliga elevii să atingă cote extraordinar de înalte în arta interpretării, chiar nenatural de înalte pentru vârstele fragede ale lor. Deci cumva, cariera îți era aleasă înainte ca tu să ai șansa să te gândești dacă mai ai ceva de ales. Erai introdus într-un „tunel” din care nu mai puteai ieși decât în partea cealaltă.

Ulterior, am ințeles că oricum aceasta ar fi fost cariera pe care aș fi ales-o – este un drum greu, dar atât de minunat! A face muzică la acest nivel și a te putea exprima prin sunete (și a fi credibil în tot acest proces!) este un privilegiu de care foarte puțini se bucură.

În fiecare zi practic am de-a face cu cele mai sofisticate emoții, cu etichetarea lor și redarea lor prin sunete, atât acasă, cât și pe scenă. Mai mult, a preda studenților mei această artă incredibilă mă face un privilegiat. Îi observ și îi văd efectiv cum viața li se schimbă prin aceste lecții. Deci am ales bine!

Remus Azoiție
Foto: Pascal Panfil

După ce în 1995 ați absolvit Conservatorul din Bucureşti, ați obținut o bursă de studii la renumita Juilliard School din New York. Cum a fost această experiență pentru dumneavoastră?

În 1995, România încă era o țară întunecată, în sensul că abia ieșea din comunism. Am terminat studiile la București, dar nu eram deloc mulțumit și simțeam nevoia să învăț mult mai mult, simțeam că am atât de mult de progresat. Însă asta nu o puteam face la București și a trebuit să plec.

Am dat audiție la New York la renumia școală Juilliard. Până și a ajunge la New York, la audiție, fusese o aventură în sine… Vize, aprobări, a trebuit să îmi vând amărâta de Dacie 1300 pentru că nu aveam bani de avion. În acele vremuri nu existau emailuri, ci numai scrisori și dura o luna să sosească. În cele din urmă am reușit și m-am dus la New York să dau audiție.

Remus Azoiței: În juriu erau cei mai mari profesori ai lumii, știam de ei numai din cărți și mi s-au taiat genunchii de emoție că eu, un băiat de la București, le cânt lor. M-au ascultat fix 2 minute și mi-au zis „Thanks. Next candidate please!”

Practic, m-au dat afară de pe scenă … Eu venisem de la marginea Pământului, tocmai din România, pentru 2 minute amărâte pe scena de la Juilliard! Am căzut în depresie și încă țin minte lungul drum înapoi la București. După 5 săptămâni am primit o scrisoare acasă că am obținut bursa totală la Juilliard pentru Master și că voi studia cu marea profesoara de vioară Dororthy DeLay. Ulterior am aflat că obținusem punctaj maxim la audiție și că la Master la vioară intraseră numai 18 violoniști din 980 de candidați.

Remus Azoiței: Juilliard mi-a schimbat viața.

Am luat contact cu adevarat cu lumea liberă, necomunistă, cu muzica făcută la cel mai înalt nivel, de către artiști mondiali. Am învățat enorm în 3 ani de Master și am avut profesori precum Dorothy DeLay sau renumitul violonist Itzhak Perlman. Am avut acces la cele mai minunate viori din colecția școlii și am învățat cu adevărat arta muzicii, cu un pronunțat accent pe teoria muzicii și a altor subiecte corelate cu interpretarea. Acolo am devenit cu adevărat nu neapărat Violonistul, cât Muzicianul.

De asemenea, în plan uman a fost minunat pentru mine să am contact cu cei mai talentați tineri muzicieni din lume, să învăț viața pur și simplu. Țin minte și acum o întamplare hazlie. În România încă nu ajunsese internetul și emailul, însă la New York deja existau de ceva timp. Abia ajunsesem la New York și toți colegii mă întrebau care este adresa mea de email și eu habar nu aveam despre ce vorbeau.

Am fost îndrumat spre Laboratorul de Computere al școlii ca să îmi procur un email. M-am dus cu o sacoșă acolo și le-am cerut vreo 3-4 emailuri ca să am și am întrebat cât costă. Țin minte că au râs cei de acolo câteva minute bune. Eu abia ajunsesem din România. Este o poveste funny, dar arată exact contactul meu cu lumea liberă, occidentală și avansată.

Remus Azoiție
Foto: Robert Ghement

Cum ați fost primit în lumea muzicală fiind român?

Foarte bine, oriunde. Mai mult, mi-am dat seama că oriunde te duci, dacă ești violonist din România, lumea te tratează automat cu un respect deosebit. E clar că ni s-a dus faima că suntem foarte buni la vioară, timp de decenii școala românească a produs atâtea valori, exportate peste tot în lume. Sintagma „violonist din România” te trimite la genul de respect față de campionii de șah din URSS, de exemplu. Când auzeai de șahist din URSS, știai că ai de-a face cu ceva foarte serios care impune automat respect.

Care a fost cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o peste ocean?

Sunt anumite mecanisme umane pe care le înveți. Acolo m-am șlefuit ca om și ca muzician, și toate au rămas cu mine. Este practic un cumul de evenimente și momente care împreună fac acea „lecție de viața” generală.

Nu ați vrut să rămâneți acolo?

Sincer, nu. New York este un oraș incredibil de vibrant și care funcționează la un tempo extrem de ridicat, însă am simțit că nu era pentru mine. Îmi lipsea căldura oamenilor europeni, felul lor de a fi; mai mult, aveam deja multe concerte în Europa și băteam avioanele traversând oceanul pentru aceste apariții concertistice. După studii am plecat la Londra.

După Juilliard a venit o altă aventură incredibilă în cariera dumnevoastră, Londra. Cum ați ajuns în Marea Britanie?

Cum am zis, am dorit sa revin în Europa. România încă era în tranziție și nu era un loc ideal pentru mine și cariera mea în acel moment, chiar dacă era deja 2001. La Academia Regală de Muzică din Londra era un profesor și violonist celebru, Maurice Hasson, pe care îl admiram din anii mei de studenție la conservatorul bucureștean. Fusese un vis al meu să studiez într-o bună zi cu el și după Juilliard am dat audiție la Academie, la Londra.

Am intrat cu bursă completă și am studiat un an cu Maurice Hasson; Londra mi s-a părut splendidă și viața muzicală de aici este fără egal în Europa. A fost o alegere naturală să mă stabilesc la Londra.

Cât de diferită era viața în Londra față de cea din New York sau București?

Viața la Londra era comparabilă cu cea de la New York și incomparabilă cu cea de la București. Cei mai mari artiști ai lumii tranzitează New York și Londra zilnic. Ei vin și la București, însă numai în cadrul Festivalului Enescu, odata la 2 ani. Mulțumim lui Dumnezeu că avem acest festival minunat, că altfel nu îi vedeam nici atunci.

Remus Azoiție
Foto: Daniel Angelescu

Trei stiluri și ritmuri de viață foarte diferite. Care vi se potrivește cel mai bine?

După ce am trăit ani de zile în aceste orașe, eu mă simt ca acasă în oricare dintre ele. În New York este o alergatură continuă și emană un soi de atmosferă pozitivă, juvenilă, foarte molispitoare. Singura problemă este că nu te poți opri din ritmul pe care acest mega-oraș îl impune. Asta nu e un lucru sănătos pentru simplul fapt că noi, ca oameni, suntem construiți să avem și pauze de reflecție, nu suntem mașini ca să putem funcționa la turații ridicate non-stop. Mai mult, pentru a atinge acest gen de turații ai nevoie de momente de energie joasă, de unde să te poți ridica și unde să revii – este un proces natural. New York nu îți oferă șansa acestora.

Londra este mult mai „spațioasă” și este de fapt un oraș clasic, cu arhitecură clasică. Stilul victorian te cucerește automat, nu poți avea scăpare! Fără să îți dai seama devii londonez în profunzime, în scurt timp. Oamenii sunt calzi, europeni și mai ales englezi, cu un gen de a fi sofisticat care nu se găsește în alte locuri.

Remus Azoiței: De București îmi este dor în mod continuu. Este orașul unde mi-am petrecut tinerețea, un loc cu atmosferă boemă și o anumită poezie. București nu înseamnă doar orașul, cât și prietenii mei, părinții, fratele meu Lucian și familia lui; toate acestea coroborate cu limba română creează un mix care înseamnă trecutul meu.

În 2001 ați fost numit profesor de vioară al Academiei Regale de Muzică, din Londra, fiind, la acel moment, cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 ani a instituției. Cum ați reușit acest lucru? Și ce a însemnat el pentru dumneavoastră?

Cum am spus mai sus, după Juilliard și experiența New York am devenit student al Academiei în anul 2000, pentru un an de perfecționare. Fusese minunat și pentru că astfel aveam viza de ședere în Anglia. După un an viza a expirat și m-am dus la cei din conducerea Academiei să le mai cer un an de perfecționare. Ei mi-au spus din prima că de fapt au o idee și mai bună: nu aș dori să devin profesor de vioară al Academiei? Aveam 30 de ani și nu exista un profesor să fie atât de tânăr.

Remus Azoiței: Când mi-au propus asta am crezut că nu aud bine… M-am așezat pe un scaun… O onoare mai mare nu se poate. Academia Regală de Muzică din Londra nu organizează niciodată concurs pentru ocuparea unui post de profesor, ei doar invită pe cine vor ei să ocupe acel post.

Ulterior, mi s-a spus că mă monitorizaseră mult timp și au luat în considerare anumite aspecte în decizia lor: cântam foarte multe concerte în săli importante și, de asemenea, li s-a părut foarte interesant că pregătirea mea muzicală este rezultatul a 2 școli mari de vioară: cea românească (care reprezintă un mix aparte între școala franceză și cea sovietică, plus talent românesc) și cea vestică, Juilliard, cu particularitățile ei minunate, specifice. Mai mult, îmi organizaseră niște masterclass-uri de vioară la Academie încă din vremea când eram student la perfecționare și studenții pe care îi avusesem erau încantați de ele, ei tot cereau altele și altele.

Dar cum v-au văzut colegii și studenții … un foarte tânăr român, profesor în Academia Regală de Muzică din capitala Regatului?

Șahistul din URSS… Am fost adoptat imediat, cu căldură și prietenie infinite. Toate pe un fundament de respect pe care l-am simțit de atunci în fiecare moment în care am pășit în Academie, de la portarii instituției până la studenți, profesori și conducere.

Cum arată viața dumneavoastră din Londra?

Când sunt la Londra … extrem de ocupat, eu sunt și violonist de concert și lider de cvartet de coarde (Cvartetul Ad Libitum, din Iași) și profesor de vioară, dar și tată a doi băieți minunați. Sunt 4 job-uri mari și grele, cu răspundere, și este foarte dificil să le țin funcționale la cel mai înalt nivel. Sincer, nu am timp pentru mine, dar nu pot renunța la nici unul dintre aceste aspecte ale vieții mele – îmi sunt prea dragi.

Care este locul dumnevoastră preferat din Anglia?

În acest moment este parcul din spatele casei unde abia m-am mutat: Childs Hill Park. Emană o liniște supremă și apusurile de soare sunt efectiv devastatoare. Abia le aștept seara!

Dar din România, ce vă place să faceți de fiecare dată când vă întoarceți acasă?

Oh, sunt multe de facut. Întâlniri cu prietenii, cu familia, cu oameni dragi, cu publicul meu. Ciorba de fasole cu afumatură este o chestiune zilnică la mine, nu se poate sări peste ea – ar fi un sacrilegiu de neiertat! Mai mult, îmi place să ascult tineri violoniști în etapele afirmării lor, îi ajut cât pot.

Chiar … unde simțiți că este acasă?

Bună întrebare. Eu sunt un produs bi-cultural și dețin două pașapoarte, unul românesc și unul britanic. Casa mea și copiii mei sunt la Londra, dar sufletul meu a rămas în România și acolo va sta. În fiecare an călătoresc de 30-35 de ori în România, petrecând în total cam 4 luni acolo, care cuprind concerte și alte treburi.

Remus Azoiție împreună cu cei doi copii

Aveți vreun loc preferat în care vă place să vă întoarceți pe scenă?

Ateneul Român. Mă definește, îmi curge prin vene. Este un loc excepțional, încărcat de energie muzicală, este cu adevărat un ATENEU al artei muzicale. Cânt concerte cu Filarmonica Enescu în fiecare an și publicul mă așteaptă cu ardoare, simt asta. Am atât de mulți prieteni în orchestră, în instituție. Acolo mă simt acasă, muzical.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți dintr-un concert?

Sunt foarte multe. Dar o dată la Bruxelles, într-un recital cu piansitul Eduard Stan la Sala Bozar, după ce am încheiat Impresiile din copilărie ale lui Enescu am simțit că am cântat atât de bine și din suflet, îmi dădusera lacrimile. Nu știu de ce, dar nu pot uita acel moment.

Remus Azoiție
Foto: Ilie Bumbac

Remus Azoiței, trăiți în Marea Britanie de mult timp, urmăriți ce se întâmplă în țara noastră, din punct de vedere cultural, social, politic? Cum arată România prin ochii dumnevoastră? Și care este schimbarea de care credeți că avem cea mai mare nevoie?

România mi se pare o țară într-un proces de pierdere a propriei identitați în aceste momente. Nu ne dăm seama, dar este un proces extrem de periculos care se petrece pe neștiute, toxic și silențios, și care, dacă trece de un anumit punct, va deveni irecuperabil.

Remus Azoiței: După comunism, noi am îmbrățișat avântat valorile occidentului, cu bune și rele, de la consumerism la tehnologie. Toate acestea au venit puternic și s-au instalat în centrul vieții noastre și noi nu ne-am dat seama că ce e românesc, tradiții, fel de a fi, cultura noastra autohtonă au fost „nulificate” și date la o parte în mod brutal, precum un dinte cangrenat ce trebuie scos. Asta este o greșeală imensă, provenită și dintr-un soi de slugărnicie față de valorile din vest, care nu sunt de fapt un standard, și nici nu ar trebui să fie.

După 45 de ani de comunism eram disperați după ceva nou, altceva. Bun, l-am obținut, dar acum știm că acest altceva nu reprezintă de fapt paradisul. În România banii pentru cultură sunt foarte puțini, nu se investește în talentul autohton, cultura este văzută ca un fel de apendice național pe care îl poți tăia fără probleme, ceea ce este o greșeală capitală.

Politicienii noștri sunt de multe ori alunecoși, corupți sau complet dezinteresați de cultură și tradiții. În Anglia există un concept minunat care se cheama legacy și care presupune ideea de prezervare și apărare a unor valori tradiționale. Cultura engleza este bazată pe legacy, pe ideea de a proteja și investi permanent în ceva ce este dovedit bun, de la obiceiuri și evenimente istorice, până la clădiri istorice protejate – BBC, Wimbledon, Proms, cursele de la Derby, gen de arhiectură cu trăsături clasice etc.

Englezii nu au decât un singur țel: să adune cât mai mulți ani peste toate acestea, să le facă și mai vechi și prin acest proces să își exprime identitatea! Pe orice obiect de tradiție, fie că e o sticlă de whiskey, un săpun al firmei Penhaligon, obiect de mobilier sau firmă de haine vezi scris „Since 1800”, sau 1900, sau 1960 sau orice alt an. Este un soi de mândrie de a construi ideea de legacy și mai mult, de a te ralia la acest legacy în orice moment în care identitatea culturală națională ar putea fi alterata în orice fel.

Remus Azoiței: În România noi avem un legacy pe care, din păcate, nu îl conștientizăm, el este reprezentat de cultură, artă, de obiceiuri, de folclor. Însă nu interesează pe nimeni să protejăm propria noastră moștenire sau să investim în ea – și asta va duce la dispariția ei și, implicit, la pierderea identității noastre ca români. Avem pictori, artiști plastici minunați despre care nu știe nimeni, sunt cvasi-necunoscuți și nesprijinți financiar. Filarmonica din Iași, de exemplu (o instituție veche, cu mare tradiție) nu are propria sală de concerte! În licee și școli, manelele „sparg” pereții pe coridoare.

Toate acestea pentru că nu se urmărește investiția în cultură și în promovarea a ceea ce avem noi mai bun: cultura. Și tinerii, în lipsa unor eforturi concertate și a unui macro-plan de a li se prezenta valori, aderă din păcate la non-valori, promovate în mod consumerist de către mass media. Până nu vom începe să investim în ideea de legacy, nu vom avea mare lucru.

Remus Azoiție
Concert Viorica Cortez Sala Palatului București 2014 | Foto: Aurel Virlan

Și la final, cum ați descrie România unui străin 🙂

Ah, la mine este foarte simplu, sunt norocos. Pun mâna pe vioară și cânt „Lăutarul” de Enescu. Durează 3 minute, dar cuprinde cam totul despre noi românii.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO