Inspiring PeopleLife Stories
Inspiring PeopleLife Stories
Povestea suveicii care a călătorit 1 milion de km și a fetei care a împlinit visul bunicii ei, să vadă lumea
Monica Tănase
|Reading time: 12 mins
Share this article

Alina Zară-Prunean a creat o comunitate în jurul suveicii de țesut a bunicii ei, din simplul motiv că mama Ruță, cea care a folosit o viață războiul și suveica, a visat să vadă lumea dar îi era imposibil să o facă.

Suveica a depășit deja 1 milion de kilometri de călătorie și este purtată în rucsacul celor care o iau cu ei și acceptă să facă parte din această comunitate.

Alina a terminat studii de arte și, din respect profund pentru comunitatea din care vine și pentru rădăcinile tradiționale, a creat Mândra Chic, un proiect care reinventează tradiția în modernitate. În plus, Alina se implică în Platforma România 100, unde activismul civic capătă un sens salvator.

Cum și de ce a plecat suveica în călătorie?

Eram într-o duminică după slujbă și făceam curățenie în lada de zestre a mamei Ruță. Trecuse ceva vreme de când murise, iar lada rămăsese ferecată cu cheia, ca în vremea adolescenței noastre, când nu lăsa pe nimeni să se atingă de ea.

Erau multe de găsit acolo, dar într-un capăt de ladă era un fel de sertăraș. Acolo am găsit o cheie și suveica. E drept că în casă erau mai multe suveici, ca în casa oricui are un război de țesut. Dar asta era acolo, păstrată. Nu știu de ce, poate că îi era cea mai dragă. În lada de zestre păstra lucrurile foarte importante. Acolo își ținea, la un moment dat, într-o față de pernă, hainele de înmormântare, acolo avea o geantă plic, veche-veche, în care păstra un inel, documentele de căsătorie și de naștere, toate erau în lada de zestre. Și mai era ceva în sertăraș: un toc de încondeiat ouă.

Cheia, aveam să descoperim, nu se potrivea cu nimic din ce aveam în casă. Dar mama Ruță avea o fascinație pentru chei, peste tot avea câte una: în geantă, în cănițe prin dulapuri. Chei mici, de cufăr, sau mari, de poartă transilvană.

Iar suveica ne-a trezit brusc milioane de amintiri, mie și Ioanei, sora mea: cum ne arăta mama Ruță la matematică sau la geografie și se folosea de suveică. Ea țesea, iar noi trebuia să învățăm. Și, ca să ne fie mai ușor, inventa jocuri: câte fire avem pe un rând? Dăm o dată cu suveica, avem trei, apoi călcăm și mai numărăm trei. Cât fac 3+3? 6. Bine. Și așa mai departe. Învățam.

La geografie, aveam un glob pământesc, mare și vechi. Ea dădea zvârrr! cu suveica printre ițe, noi roteam globul și puneam degetul să-l oprim. Și găseam Argentina. „Hai, încă o dată! Eu am dat de trei ori cu suveica, voi unde ați ajuns?” Și tot așa ne jucam.

La lecții și la tot ea ne povestea foarte mult. Și am realizat că și eu fac la fel cu copiii. Totul e poveste, iar asta cred că de la ea mi-a rămas. Îmi amintesc că ne învăța tabla înmulțirii când punea ceapa în grădină: trei fire aici, două acolo. Cât avem? Și socoteam. Aveam o băncuță mică la nivelul solului și ne plimbam cu ea printre răsaduri și ne distram.

„Mama Ruță visa să vadă lumea. La nuntă a vândut un porc să-și cumpere mărgele de sticlă de la Paris”

Mama Ruță, cu Ioana și Alina

Părinții noștri lucrau, iar ea avea grijă de noi, de mine și de sora mea. Îmi amintesc că numai ei îi spuneam mama, mamei îi spuneam Mimi. Numai cu ea ne-am petrecut copilăria, la școală, în vacanțe.

Era un om foarte bun. Sunt foarte emoționată când vorbesc despre ea.

Ne striga Tica Mamii. A avut un singur băiat, pe tata, și l-a crescut în puf. Și când tăia un pui, cele mai bune bucăți le primea el. Iar când ne-a avut pe noi, tata tot așa era obișnuit: să aleagă de pe masă ce era mai bun, pulpițele sau pieptul. Și atunci mama Ruță zicea: „nu mai ești tu cel mai mic!”

Când se făceau nunțile în sat, toată lumea ieșea la hora miresei și primea prăjituri. Mama Ruță, ca toate bătrânele din sat, purta șorț. Lua o bucată de hârtie, mergea la horă, lua prăjiturile, le împacheta în hârtie, le punea în buzunarul șorțului și venea cu ele la noi. Niciodată nu am știut ce formă au avut, fiindcă erau teșite, dar până acum au rămas cel mai bun dulce pe care l-am mâncat, prăjiturile de la mama Ruță. Iar acum, eu și soră-mea, ne aducem acasă una alteia prăjiturile pe care le primim la nunți.

Mama Ruță își dorea să vadă lumea. Casa în care funcționează acum Muzeul de Pânze și Povești a fost făcută de un unchi al nostru care a imigrat în America, a muncit și a strâns bani, s-a întors în Mândra și a ridicat casa. De fapt, câte unul din aproape fiecare casă din Mândra era plecat în America. Și sunt foarte multe povești ale oamenilor care au plecat acolo.

Simțeam că tânjea să afle cum era America aia, ce e acolo de pleacă toată lumea și nu se mai întoarce? La nuntă a vândut un porc să își cumpere mărgele de sticlă aduse de la Paris. „Ce e în Parisul ăla de trebuie să dai un porc sau un vițel pe un șirag de mărgele?”

Era curioasă cum e lumea care nu seamănă cu lumea ei.

Așa ne-a venit ideea să îi trimitem suveica prin locurile pe unde ea visa să ajungă, iar oamenii să ne trimită povești de acolo. Primul a fost un prieten, Radu, care a plecat într-un tur al Europei și a luat-o în bagaj s-o plimbe și să spună povești. Apoi a luat-o Anca, o prietenă a lui, la Istanbul.

Iar eu am început să scriu despre aceste călătorii pe facebook și pe un blog. Am povestit că mama Ruță își dorea să vadă lumea, iar suveica, în mod simbolic avea să vadă lumea pentru bunica mea. Și de-atunci a mers din mână în mână.

Suveica plimbăreață a Mamei Ruță

Când ai văzut-o ultima dată?

A fost în vara asta în Mândra, pentru că voiam să o vadă și copiii care vin în școala de vară la muzeu. Ei știau povestea suveicii, văzuseră sute de poze cu ea, dar în realitate nu au văzut-o vreodată. Așa că a ajuns cu David, un băiețel de 9 ani care a dus-o la Copenhaga, două zile a stat acasă, cu copiii și a trecut și printr-o ședință foto.

Când te-ai temut că se va pierde?

Au fost două situații, dar am aflat de ele după ce s-au întâmplat: o dată cineva și-a pierdut bagajele în aeroport, apoi un cuplu care a mers la o întâlnire cu Dalai Lama, la Zurich, era cât pe ce să rămână fără ea, confiscată drept armă albă.

Dacă mă întrebi, acum nu mă tem că va dispărea. Ea și-a făcut deja un drum al ei, iar dacă o să dispară la un moment dat, probabil că așa a fost să fie.

Are deja 1 milion de kilometri prin lume, a ajuns la capătul lumii, la Ushoaia, apoi în Siberia, pe urmele Gulagului românesc. A ajuns de două ori în America de Sud, într-un tur rapid prin Chile, și Argentina, iar în vara asta a ajuns la Buenos Aires din nou. A fost în Coreea, cu Alexandru Tomescu, apoi s-a văzut cu vindecătorul din filmul „Eat, pray, love” prin Bali, a călătorit cu Băsescu, apoi cu Cristoiu în câteva press-trip-uri. A ajuns și într-o lună de miere.

La început voiam să agațe fiecare om câte ceva autentic de ea, o eșarfă, un magnet, o floare, dar după câteva călătorii, când cineva i-a legat o umbrelă, nu mai avea loc în bagaje, așa că a rămas doar cu un fir de cânepă și iută legat. Și atât.

Cei care au dus suveica în lume primesc titlul de „călăuză”

Prietenii mei făceau mișto de mine, că dacă mă mai întreabă cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare să zic că vreau să mă fac suveică. Și să călătoresc. Am dus-o și eu, o singură dată, în Zagreb, la o întâlnire românească, împreună cu mai mulți diplomați. Interesant a fost că înainte de ceremonie, cu vreo jumătate de oră, m-am întâlnit cu ambasadorii Chinei și Japoniei și le-am spus povestea, care le-a plăcut atât de mult încât mai târziu, când locul devenise neîncăpător pentru mulțimea de invitați din diplomație, ei au început să povestească despre suveică, cot la cot cu mine, de parcă ar fi fost o poveste din țara lor.

Mi-aș fi dorit să ajungă cumva la NASA să iasă de pe Pământ. Și să rămână în spațiu. De fapt nu, nu! Să se întoarcă. Dacă este să piară, să piară singură, organic pentru că așa știu că și-a terminat turul prin lume.

De la un moment încolo suveica nu a mai fost a ta și ai dat-o cu generozitate lumii. Tu cu ce ai rămas?

Am început să fac tricouri, iar cei care au purtat suveica în lume primesc un tricou pe spatele căruia scrie „călăuză”, iar pe față pune fiecare ce vrea.

Practic suveica a creat această rețea de oameni care s-a legat firesc, fără presiuni. Nimic din ce am făcut nu am făcut calculat și cu interes.

„Mândra Chic face zestre pentru cei care nu mai au pe cine să le facă zestrea”

Mândra Chic și zestrea modernă

Să povestim de muzeu, singurul din țară de acest fel, pe care l-ai creat cu forțe financiare și logistice proprii.

În primă fază m-am gândit că suveica are nevoie de locul ei în care să-și dezvăluie poveștile. Apoi, aveam nevoie de un loc în care se strâng copiii vara.

Este un muzeu de familie pentru că de prima dată mi-am dorit să spunem poveștile familiei noastre. Casa care găzduiește muzeul este moștenită de mama Ruță, este prima casă din Mândra făcută cu bani aduși din America, iar toate poveștile acestea au creat un spațiu de sine stătător. Apoi, poveștile mamei Ruță și un interior local, din Mândra.

Și mai avem ceva, atelierul Mândra Chic, care creează produs local. „Colțul”, perna colț, este un produs pe care nu-l mai face nimeni, este un design modern, interpretarea colților lupului, cel mai popular simbol din tradiția românească.

Când am început cu tricourile, acum vreo zece ani, nu mai făcea nimeni așa ceva, acum toată lumea face tricouri cu broderii. Nimeni însă nu a copiat mixul nostru. Mândra chic înseamnă un mix de broderii cusute manual și mesaje, vorbe din tradiție, iar ce facem noi se numește zestre contemporană pentru oamenii cărora nu le mai face nimeni zestre. Asta era misiunea femeilor din casă, iar când te căsătoreai sau plecai în lume primeai zestre: perne, lenjerii de pat, cămăși pentru tine și bărbat și așa mai departe. Noi am adaptat toate astea în contemporan: tricourile sunt mult mai ușor de purta decât cămășile, pernele, textilele de casă. Practic, refacem zestrea contemporană. Și totul s-a creat pas cu pas. Acum atelierul și muzeul sunt în grija mamei și surorii mele.

”Muzeul de Pânze și Povești este un muzeu de familie”

Muzeul de Pânze și Povești, sat Mândra, jud. Brașov

Dacă mâine trec prin Mândra pot să vizitez muzeul?

Poți, desigur. Dar trebuie să știi că muzeul este făcut doar cu banii pe care i-am strâns din vânzarea tricourilor Mândra Chic, că nu am aplicat la nicio finanțare locală, națională sau europeană și că mai avem niște lucruri de pus la punct. Adică, acum dacă ajungi în Mândra dă un telefon înainte la numărul pe care îl găsești pe site. Dacă ești deja acolo, sună la două case depărtare de muzeu și îți va deschide cineva prietenos. Dar trebuie să știi că nu avem căldură, iar dacă acest lucru nu te deranjează, povestea „americanilor” din Mândra, suveica mamei Ruță și interioarele locale te așteaptă la Muzeul de Pânze și Povești din Mândra, lângă Făgăraș.

Facem în fiecare an ateliere în cadrul școlii de vară pentru copiii din comunitate, iar toate costurile sunt susținute de noi. Este un fel de a întoarce în comunitate ceea ce comunitatea ne-a dat, adică aceste povești extraordinare.
Îmi place că în Mândra oamenii zic așa: avem un muzeu, avem o suveică ce călătorește, noi facem tabere cu copiii. Și-au asumat această poveste.

Eu am crezut foarte mult în comunitate, apoi m-am măritat și Alin mi-a explicat că ce făceam eu se numea antreprenoriat sau implicare comunitară, a găsit cuvinte pentru lucruri pe care eu le făceam deja de ani de zile.

”Eu și Alin facem mai mult timp voluntariat decât dedicăm proiectelor noastre”

Alina Zară și Alin Prunean

Să povestim despre Alin Prunean, despre cum v-ați întâlnit și cum ai plecat în propria călătorie!

Ne-am cunoscut grație „mândruțelor”, adică un soi de broșe cu mesaj pe care le-am produs o dată cu tricourile. El este tot ONG-ist, cred că a creat prima fundație din Sălaj și la un moment dat avea un proiect prin care dădea oamenilor câte un animal, o văcuță, oaie sau o capră, gratuit cu condiția ca în momentul în care face pui ei să dea un pui altcuiva. Și încerca să îi dezvolte, să îi adune, să îi crească. Așa a atras albine și a rămas cu niște stupi. Și a dezvoltat întreprinderea socială cu produse apicole și fructe uscate.

Așa că la un moment dat a organizat un eveniment unde avea nevoie de mândruțe. M-a căutat pe net, am continuat să vorbim și după ce am făcut broșele și iată-ne căsătoriți.

Alin face foarte mult voluntariat și implicare civică. Și m-a atras și pe mine și m-a învățat cât de importantă este implicarea și să te transformi în mic activist pentru lucrurile frumoase și bune în care crezi.
Și acum, la final de an, când mergem la câte un Revelion, dormim trei zile și nu ne mai putem aduna, atunci facem socoteala și realizăm că am petrecut mai multe ore în voluntariat decât în proiectele noastre. Și mereu îi spun că este un sacrificiu prea mare. Și știi ce-mi spune și-mi închide gura? „Cine să facă? Trebuie să facă cineva și asta?”

Suntem foarte implicați în Platforma România 100, poate chiar prea mult, și vorbeam: „nu ți se pare că suntem tot mai puțini, că e greu?” Și știi ce-mi spune? „Sunt mulți care stau ascunși, ca pe vremea comunismului, iar ei trebuie să vadă că există alții care stau neaplecați și fac lucruri, se luptă.”

154 de copaci plantați la Bădăcin, în spatele casei lui Iuliu Maniu

Mie mi-e foarte dragă comunitatea de la Bădăcin, chiar dacă noi suntem în Sălaj. Eu am o colecție Mândra Chic la Sălaj, de broderii speciale, și lucrez cu femeile din Bădăcin. Am descoperit că acolo, în perioada interbelică, veneau doamne din aristocrație și făceau șezători cu țărăncile din Bădăcin și învățau împreună să coasă.

Cea mai recentă acțiune pe care am făcut-o acolo a fost să plantăm niște copaci. Asta pentru că Iuliu Maniu a spus că vrea ca Bădăcin, o casă deloc mică, să se transforme într-un loc în care să fie educați tinerii. Așa că, pe Dealul Țarinii, care se află în spatele casei, am plantat 154 de copaci, împreună cu tot atâția copii. Fiecare arbore are eticheta și numele său, iar cel mai mic copil care a plantat are opt luni, iar cel mai mare este major deja.

Inspiring PeopleLife Stories
Share this article