Căutare

Share this article

Raluca Feher este călător prin lume și scriitoare, jurnalist în căutarea unei lumi mai drepte (în vremurile când era corespondent pentru Curentul în războiul din Iugoslavia), activist civic (la Frontline, în vremuri actuale), un om care s-a născut în Brașovul comunist și a crescut sastisit de ipocrizia unor adulți care n-au avut onestitatea de a-și cunoaște copiii.

Experiențele de atunci s-au adunat în volumul „Să nu râzi!”, iar senzațiile pot fi resimțite de oricine dacă acceptă să ajungă în Muzeul Traiului în Comunism, un apartament din Brașov, pe care Raluca l-a cumpărat în 2019, după ce l-a descoperit pe un site de imobiliare, încremenit în anii 80.

De ce Să nu râzi?

Să nu râzi! este al doilea titlu al cărții. Primul era Cea mai lungă crimă din lume. Să nu râzi este rugămintea personajului principal al cărții, naratorul să zicem, către mine, editorul și omul care se asigură să fie publicat acest manuscris, să nu râd când am să citesc ce scrisese el.

Ce ar fi de râs?
Nu cred că este atât despre umor, cât despre încercarea de a face literatură.

„Să nu râzi!”, de Raluca Feher

Dar te pui într-o postură foarte vulnerabilă în fața cititorului. De ce așa?

Nu eu, ci naratorul. (râde) Pentru că am avut o problemă: prima oară am scris cartea la persoana întâi și mi-am dat seama că va fi foarte prost primită de familia mea și nu aș fi vrut să ajungem în situația de a nu ne mai vorbi ani la rând, ci voiam să priceapă că este o carte cu foarte multe zone și descrieri de ficțiune.

Am preferat acest artificiu, prin care eu găsesc manuscrisul prietenei mele și astfel cumva scap măcar de o primă agresiune.

Postura într-adevăr este vulnerabilă. Este un personaj destul de tăvălit de viață și care se expune până în ultimul moment.

Dar vulnerabilitatea este ceva absolut omenesc, una dintre cele mai frumoase trăsături ale noastre, ca oameni. De acolo ne vine și puterea, iar dacă nu o conștientizăm, vrem să o evităm, vrem să părem de stâncă, dar suntem de fapt din sticlă, riscul este să ne spargem la un moment dat. Atunci mai bine e să știi până unde poți merge și cât de slab ești și cât îți poți permite.

Ce te mână în luptă în cartea asta? Care e mesajul?

Cartea este o poveste în care fiecare dintre cei din generația noastră se regăsește cumva. Nu cred că am întâlnit pe cineva care să-mi spună că nu recunoaște nimic din ce citește acolo, cei mai mulți își văd copilăria acolo sau pe cineva din familie.

Noi am fost tăvăliți de părinții noștri, care ne-au pus să facem lucruri care nu se potriveau tiparului nostru. Nimeni nu a încercat să ne cunoască. Să refuze să ne lase să învățăm zeci de comentarii pe dinafară. Sau să priceapă că nu ne folosește la nimic să facem sute de exerciții de analiză matematică la 16 ani.

Raluca Feher, în adolescență

De ce crezi că nu au făcut asta?

Fiindcă erau needucați, iar asta îi făcea să se uite la profesor ca la cineva care avea misiunea să facă om din noi, misiune la care ei, părinții eșuaseră, cumva.

Unii au avut parte de școală, unii au făcut-o pe sponci, alții mai puțin, de pildă tata știu că a făcut liceul, de mama nu sunt așa de sigură. Nu știu, este o zonă în care nu s-a intrat niciodată cu întrebări și discuții. Dar bunicii din partea mamei știu sigur că au făcut 4 clase. Deci totul a crescut fulminant din anii 40 încoace, iar această evoluție legată de școală, competiția pentru note și pentru locul întâi, a dus probabil la această stâlcire a sufletelor noastre. Fiindcă noi suntem o armată docilă, nu niște oameni făcuți să gândească.

Când ai realizat că acea copilărie, care pentru mulți este perioada idilică, a iernilor cu sania și cu năzbâtii, a fost pentru tine urâtă, de fapt?

Tot timpul a fost așa. Eu nu am idealizat-o deloc. Bunicii din partea tatălui au murit când eu nu mă născusem, ca atare am avut doar bunicii din partea mamei. Fratele meu era nepotul lor preferat, eu nu mă înțelegeam deloc bine cu fratele meu, ca atare eu mi-o furam îngrozitor în vacanțele de vară, când mergeam la țară. Și mi-o luam și de la frate-meu, de la care încasam niște bătăi crunte, și de la adulți. Viața mea nu era deloc ceva lejer.

Crăciunul, fiindcă ai pomenit de iernile cu sania și mesele de sărbători, era pentru mine ceva coșmăresc fiindcă primeam tot timpul pijamale, lucru care mă scotea din minți. Mai primeam niște cipici de la bunica și extraordinar de rar primeam haine. Cred că singurul moment fericit era de Revelion când mama îmi făcea unghiile cu ojă roșie. Îmi plăcea mirosul de acetonă.

Mie mi-a convenit foarte tare adolescența și plecatul din școală fiindcă am scăpat de ai mei, iar prima ocazie cu care am putut să o fac, am plecat.

Raluca Feher (a doua din stânga), premiantă

De ce?

Pentru că mi se părea că independența era cel mai valoros lucru pe care puteam să îl am. Nenumăratele scandaluri cu banii, în care mama urlă: „nu ai adus toți banii acasă!”, „nu am bani să plătesc pâinea!”, tabelașul cu cheltuieli din care nu ieșeau la socoteală doi lei, discuțiile, umilințele, niște urâțenii la care am asistat și care m-au făcut să fiu exact opusul. Cred că atunci mi-am spus prima dată că eu nu vreau să fiu ca ei, să fiu așa. Că voi merge să rânesc rahat, dacă trebuie, dar voi avea bani. Voiam să fiu independentă financiar, nu ca mama. Tânguiala ei eternă, că nu a făcut lucruri pentru că a trebuit să stea cu noi, să nu ne mănânce gândacii, iar noi nu eram recunoscători, era ceva ce nu voiam să încerc.

Tatăl tău ce muncea?

Tata era un soi de funcționar superior la CFR. Se numea Operator RCM (Regionala CFR Mișcare), iar el avea grijă de modul în care intrau trenurile în gară, astfel încât să nu se producă accidente. Era o muncă de mare răspundere, fiindcă dacă el scăpa pe Predeal o garnitură de tren marfar, cu 40 de vagoane, cum era pe vremea lui Ceaușescu, cu petrol sau cărbune, se producea o tragedie. Lucru care i s-a și întâmplat, adică era genul ăla de situație care te ducea în pragul infarctului, fiindcă venea și partidul, și miliția, și Securitatea.

Faptul că era foarte important la muncă îl făcea la fel de important și acasă?

Absolut deloc. Mama a avut tot timpul o chestie pe care am văzut-o la mulți din generația ei, dar la ea mi s-a părut grandioasă: să primească din toate părțile. Părinții ei trebuiau să îi dea chestii, soțul și copiii ei trebuiau să îi dea lucruri. Copilul vecinei de la 5 a plecat în America și îi trimite maică-sii bani, la fel vecina de la blocul din față. În virtutea că ea ne-a oferit darul vieții, noi, copiii, trebuie să îi dăm chestii. De la părinți trebuia, în virtutea faptului că au născut-o, să primească: mielul de Paște, porcul de Crăciun și așa mai departe. La fel de la soțul ei, care trebuia să aducă toți banii acasă, ceea ce făcea omul oricum, dar voia și mai mult: „uite, ceilalți bărbați fac lucruri în casă!”. Or, tata era mai degrabă genul intelectual, lui îi plăcea să citească nu să repare chiuveta. Iar asta devenea motiv de ceartă: „tu de ce nu poți să fii ca ceilalți bărbați. Cine m-a blestemat pe mine să am un leneș?”

Colț din Muzeul Traiului în Comunism

Prin comparație, tatăl tău cum era?

Absent. Se arunca între cărți și nu poți să îl condamni.

Ți-aș mai spune ceva legat de generația alor mei. Tata nu era în situația asta, dar existau atunci foarte mulți copii de țărani care ajungeau la oraș și trebuiau să se reinventeze. Trebuiau să fie orășeni. Iar pentru asta nu ajunge să-ți pui niște pantofi în picioare și să lași vaca să pască singură, ci trebuie să mimezi niște comportamente și imagini: avem cărți în casă, avem covoare, avem veselă. Așa au apărut bibelourile de casă de muncitor, care mimau porțelanurile din casele aristocraților. În felul acesta ei puteau fi asimilați ca niște orășeni, iar asta ne-a rămas întipărit: punem accent pe prima impresie, suntem poporul european care cheltuiește cei mai mulți bani pe haine.

Și cu această mamă veșnic nemulțumită și un tată care evadează în cărți, cum creșteați voi?

Cu această dorință de a veni momentul în care să rupem ușa. Tata nu avea unde să se care. Dar noi puteam.

Când fugi?

Am fugit la 18 ani. M-am mutat la diverse prietene din Brașov. Fratele meu a plecat la facultate după ce a terminat liceul, nu a intrat la facultate, așa că a mers la armată.

Eu am vrut să plec la facultate, la Drept, doar că tata mi-a aruncat cărțile pe geam și mi-a zis că nu ne poate ține la București pe amândoi. Ca atare, a trebuit să accept să stau în Brașov, să termin facultatea, cinci ani de zile, ca apoi să pot pleca.

M-am angajat din prima clipă după ce am plecat de acasă, la un ziar studențesc, apoi la un alt ziar, Observatorul, deci aveam salariu, aveam și bursă de la facultate. Deci eram independentă.

Ce te-a făcut să intri în presă? Spiritul justițiar care te făcuse să dai la Drept?

Habar n-am. Presa aia de început era mai mult o bețiveală prin redacții. A trebuit să ajung la București, să fiu corespondent de război, să fac ce zici tu că mi-aș fi dorit să fac: presă justițiară. Am fost în Skopje, apoi în Tirana, scriam pentru Curentul, de la sfârșitul lui martie, când a început războiul din Serbia, până în iunie.

Raluca Feher, la vârsta la care a devenit independentă

Ce ai învățat atunci despre tine?

Din nou, că mă pot descurca oriunde. Dar am făcut niște chestii singură la care acum, doar când mă gândesc, mă cutremur: am făcut autostopul, cu o borsetă prinsă la brâu, cu singurii bani pe care îi aveam, 2000 de dolari, în mașina unora, la granița dintre Albania și Macedonia.

Raluca Feher

Nu-ți era frică?

Nu. Mai mult, am salvat o curvă în Tirana. O româncă, arsă cu țigara pe mâini, care fugise de peștele ei la consulatul României de acolo, unde nu voia să o primească nimeni, că diplomații nu se ocupau cu așa ceva. Așa că i-am dat niște bani și am plecat cu ea, cu autobuzul, până la graniță, să mă asigur că ajunge să traverseze Bulgaria și vine acasă. Eu aveam 25 de ani. Dar nu mi-era frică. Mi se părea că sunt alții mult mai bușiți decât mine.

Păpușa Rodica în Muzeul Traiului în Comunism

Cum ți-ai făcut Muzeul Traiului în Comunism?

Aveam discuțiile cu prietenii mei străini cărora încercam să le explic cumva de ce suntem noi traumatizați de comunism. Cine suntem noi? Și începeam să le povestesc despre 1987 la Brașov, despre cum se întrerupea curentul și se tăia căldura, cât mai multe detalii despre perioada aia.

Iar într-o zi, pe imobiliare.ro, am dat peste un apartament din Brașov, pe care proprietăreasa îl păstrase exact ca în vremea comunistă. Am văzut pozele și nu mi-a venit să cred că văd așa ceva în 2019. 29 de ani l-a ținut această femeie neschimbat. Linoleum, mobila, tapiseria, bibelourile, pick-up, video, bibelourile, aplicele, stekerele. L-am cumpărat, am făcut curățenie, am investit destul de mult în restaurarea tapiseriei, iar tu, mâine, dacă vrei să încerci experiența, ajungi acolo în regim Airbnb, te cazezi (avem așternuturi curate) și trăiești experiența. Sau poți intra pe facebook, pe Muzeul Traiului în Comunism și rezervi de acolo.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO