Life StoriesPoint of View
Life StoriesPoint of View
Răzvan Ionescu, Recorder: „Cel puţin în ultimii 10-15 ani cei mai vinovaţi nu sunt mogulii, ci redactorii şefi”
Ramona Raduly
|Reading time: 16 mins
Share this article

În cadrul Facultăţii de Jurnalism exista un curs ce se întindea pe un an întreg, „Etică şi deontologie profesională”. Cred că mai este şi azi în cadrul facultăţilor de profil. La cursul acela am învăţat că în gazetărie, ca în orice profesie, trebuie să te ghidezi după anumite reguli morale, etice, că nu poţi să calci totul în picioare de dragul apariţiei pe prima pagina. Pe atunci, online-ul era aproape inexistent şi apariţia subiectului tău pe prima pagina era o mare recunoaştere din partea redactorului şef. Tot la acest curs, pe lângă faptul că învăţam cum să ne verificăm informaţia din trei surse sau cum să ne protejăm sursele, învăţam şi cum să fim corecţi, imparţiali, dar şi cum să nu ne lăsăm şantajaţi sau plătiţi pentru anumite subiecte.

Nu ştiu cât a rămas la nivel de teorie şi cât s-a pus şi în practică, mai ales dacă aruncăm o privire asupra presei României anului 2018. Din păcate, azi presa este împărţită, cum spunea o jurnalistă despre care veţi citi în curând: e presa liberă şi presa de partid şi de stat.

În România lui 2018 sunt jurnaliştii tineri, jurnalişti vechi, cu experienţă, jurnalişti care deservesc partidului, jurnalişti care au spus „stop, până aici a fost” şi s-au apucat să facă presă din pasiune, jurnalişti care lucrează încă în trusturi de presă dar fac jurnalism aşa cum ar trebui el să fie, dar şi jurnalişti care s-au lăsat de meserie şi fac cu totul altceva.

Astăzi, începem o nouă campanie pe LIFE.ro, o serie de interviuri cu unele dintre cele mai mari nume ale presei româneşti, cu ziarişti care au făcut lucruri mari, cu ziarişti care şi-au păstrat coloana vertebrală şi care au ceva de scris în marea carte a istoriei presei, care se studiază tot la facultatea de jurnalism. Campania #PointOfView se va derula în fiecare marţi, când vom avea invitaţi jurnalişti unul şi unul.

Azi începem cu Răzvan Ionescu, unul dintre fondatorii Recorder.ro.


CE VEI CITI ÎN ACEST ARTICOL

  • Mogulii de presă au plecat, cred, de la premisa că vor controla conţinutul într-un fel sau altul, atunci când este nevoie.
  • Interesele ce i-au făcut pe unii jurnalişti să uite de etică şi deontologie
  • Nici presa din anii 1990 nu era mai corectă
  • Cum a pornit proiectul Recorder.ro şi cum arată el după un an de zile
  • Lista răului din presa românească a anului 2018
  • Primul contact cu presa şi primele zile ca jurnalist ale lui Răzvan Ionescu

Răzvan a ajuns jurnalist, deşi nu pentru asta se pregătea, el fiind student la facultatea de matematică. Spune că în anul II de Facultate a intrat în redacţia ziarului „Evenimentul zilei” de unde i-a fost imposibil să mai plece. Răzvan Ionescu a lucrat la mai multe trusturi de presă, fiecare dintre ele având în spate un mogul. Spune că nu a avut niciodată sentimentul că s-a vândut pentru că de fiecare dată a acordat importanţă conţinutului corect şi imparţial. Poate a avut momente când s-a încercat comandarea unor subiecte sau când a fost rugat să nu publice anumite anchete, însă, de fiecare dată a urmat drumul despre care el a crezut că e corect.

Acum un an a fondat Recorder împreună cu Cristian Delcea, Mihai Voinea şi Andrei Crăciun, un proiect pe care l-au gândit şi l-au poziţionat ca fiind făcut în folosul cititorilor şi cu sprijinul lor. Nu există mogul, nu există deservire politică sau de stat, nu există nici un fel de presiuni. Există doar libertate editorială şi conştiinţa lucrului bine făcut.

Ai lucrat pentru moguli, pentru Sorin Ovidiu Vântu, pentru Dan Voiculescu…

Am lucrat pentru toţi mogulii aceştia importanţi, toţi cei care au fost incluşi în această categorie, mai puţin pentru Adrian Sârbu. De fapt, şi cu Sârbu am avut am avut două tentative.

Ai avut vreodată sentimentul că te-ai vândut lor? (ca jurnalist)

Nu, ca jurnalist nu am avut niciodată sentimentul că m-am vândut. Mi-a fost teamă de multe ori că oameni, că cei care te ofertează, au ei senzaţia că vor cumpăra ceva.

Dar eu nu am avut niciodată sentimentul că mă vând. Pentru că nu te vinzi ca jurnalist când faci un contract, te vinzi ca jurnalist când faci o prostie, sau un compromis. Iar asta nu faci când accepţi un job, ci când exerciţi jobul acela încălcând regulile.

La Vântu, că mă întrebai de el, nici nu pot să spun că am lucrat. Acela a fost un mare eşec în cariera mea, şi nu am stat decât 10 săptămâni în trustul lui. Era o perioadă, în 2008, când eu plecasem de la „Evenimentul zilei”, nu ca să lucrez cu Vântu, ci cu mai mulţi oameni pe care eu îi admiram, dar nu a funcţionat.

Vreodată în cariera ta ai fost pus să faci anchete direcţionate, ţi s-au comandat subiecte?

Nu. Ceea ce se cheamă comandă, niciodată. Dar au fost multe momente când s-a încercat să fiu convins că o anume anchetă e bună. De exemplu, Voiculescu mă suna dimineaţa şi îmi spunea: „Răzvan, dragă, am găsit o anchetă foarte bună în Curentul”. Ulterior, am aflat eu că avea legătură cu Voiculescu şi cu interesele lui. Avea legătură inclusiv cu faptul că oamenii din jurul lui Voiculescu lucrau pentru ancheta respectivă.  Şi mă întreba de ce nu facem şi noi. De tipul acesta erau încercările, cam asta era formularea. Şi acesta a fost doar un exemplu. Din păcate oamenii aceştia care au investit în media nu au făcut-o pentru a crea cu tot respectul un business şi pentru a înţelege eminamente business-ul de media, ci au făcut-o ca să exercite influenţă. Au plecat, cred, de la premisa că vor controla conţinutul într-un fel sau altul, atunci când este nevoie.

Dar ţi s-au refuzat subiecte?

E greu să spun. Eu, în general, dacă am lucrat cu moguli, am lucrat în funcţia de redactor şef. Când eram eu mic, la Evenimentul zilei, da, mi s-au refuzat subiecte. Dar acolo nici măcar nu refuza mogulul.

Dar ca redactor şef mi s-a întâmplat, în schimb, să primesc telefoane să fiu rugat să nu public, sau dacă am publicat, să fiu întrebat ce urmează, sau să primesc reproşuri că am creat o problemă. Şi uneori, trebuie să admit, am creat probleme. Ţin minte, la Jurnalul am avut discuţii aprinse deoarece, într-adevăr, se stricau nişte business-uri. Nu neapărat ale ziarului „Jurnalul Naţional”, ci ale grupului Antena, sau ale grupului lui Voiculescu. Erau lucruri la care eu nu stăteam să mă gândesc, sau despre care nu ştiam. Scriam despre o investigaţie ce îl viza pe Taher, iar Taher avea contract de 400 de mii de euro pe an cu Antena. Contract pe care l-a închis, evident. Am păţit asta şi la Ringier, când grupuri mari de industriaşi condiţionau contractul de publicitate pe tot grupul în funcţie de apariţia sau nu a unor anchete în „Evenimentul zilei”. Asta nu înseamnă că cei de la Ringier se comportau cum se comportă mogulii români. Au şi pierdut contracte foarte mari, s-au enervat foarte tare, orice publisher căruia i se întâmplă asta se enervează, dar un publisher ştie că nu ai nevoie de parteneri care să te condiţioneze pentru că altfel nu-ţi mai faci serviciul pentru public, altfel nu mai faci tiraj şi audienţă şi prin urmare nici partenerilor de publicitate nu mai poţi să le oferi nişte date. Elveţienii de la Ringier ştiau asta foarte bine. Evident, şi acolo există tensiuni şi discuţii…

Presiuni?

Presiuni mai puţin. Nu pot să zic că am avut la „Evenimentul zilei” presiuni de nici un fel. Dar erau presiuni din afară asupra ziarului.

Avem acum, o serie de jurnalişti care în presa post revoluţionară erau iconuri ale presei româneşti şi care acum dovedesc un comportament deloc etic faţă de presă. Crezi că aceşti jurnalişti au coloana vertebrală strâmbă că aşa gândesc ei, sau au alte interese financiare? Un exemplu ar fi Sorin Roşca Stănescu

Ce să zic… exemplul cu Roşca Stănescu poate că îl înţeleg puţin mai bine pentru că am şi lucrat o perioadă cu el, nu direct cu el, dar l-am prins la „Evenimentul zilei” când eu eram foarte tânăr… Cred că e o combinaţie.

Cred, în bună măsură că să fii un bun jurnalist, să faci carieră cu adevărat în meseria asta, e pe de-o parte foarte frumos, pe de altă parte ţine şi de caracter, mai ales în mediul mass mediei, unde presiunile, tendinţele de a perverti, de a face compromisuri, sunt foarte mari. Şi nici nu avem tradiţie.

E o combinaţie între caracterul omului şi faptul că există interese. Sunt oameni care au ales să facă o dată, de două ori, de trei ori un compromis şi apoi.

Nu se mai pot abţine…

Nu că nu se mai pot abţine, văd că au câştigat ceva din asta. Sunt oameni care au câştigat foarte mulţi bani din presă în România. S-ar putea ca în mod pragmatic, oamenii aceştia să-i considere pe ceilalţi nişte pămpălăi, nişte inocenţi şi nişte naivi, iar ei să se considere şmecheri, în sensul bun al cuvântului. În final, măcar atât: banii câştigaţi au fost mulţi. Pe termen lung, dacă vrei să faci meseria asta cu satisfacţie şi să fii respectat, şi să ţi se respecte munca, şi să aibă impact munca pe care o faci tu – pentru că din asta trăim, asta e voluptatea meseriei de jurnalist, aceea de a participa într-o mică măsură la scrierea istoriei – dacă faci meseria aşa cum o fac ei, nu ai nici o satisfacţie. Poate doar aceea că vei câştiga nişte bani. În final, mulţi dintre ei au primit sancţiunile publicului.

Din nefericire, întreaga presă suferă din cauza asta de un deficit de credibilitate. Şi nu mă refer la patroni, ci la ziarişti.  Cel puţin, în ultimi 10-15 ani, cei mai vinovaţi nu sunt mogulii, ci executivii, redactorii şefi, cei care au acceptat să încalce atâtea reguli ca să mai treacă un salariu, să mai ia un bonus, să mai încheie un contract.

Până în anii 2000, cam toate publicaţiile cu tiraj mare mergeau cam pe aceeaşi linie democratică. Acum, cu unele excepţii, presa susţine PSD-ul, merge împotriva democraţiei. Cum crezi că s-a ajuns aici?

Dacă ne întoarcem şi ne amintim fiecare zi, poate că da, poate că lucrurile nu arătau chiar atât de rău pe cât ni se pare că arată azi, trăind oră de oră, zi de zi cu oamenii aceştia, cu propaganda lor, cu succesul şi audienţele lor. Dar să ştii că nici în anii 1990 nu era mult mai bine. Erau multe instituţii de presă care încălcau regulile, ziare şi televiziuni. Ţin minte că în 1999 la mineriadă, când minerii veneau în grupul acela cu miile, iar Emil Constantinescu pusese tancurile pe autostradă, a existat o minimă comunicare între grupurile mari de media, care întâmplător s-a făcut chiar de la preşedinţie, dar asta nu înseamnă că ce apărea în ziare sau la televiziuni, era totdeauna pro democraţie şi împotriva acestor derapaje care puteau să se întâmple. Vadim Tudor şi Miron Cozma aveau destul de mulţi fani în presa de atunci. E adevărat că nu se întâmpla chiar ca acum, nu exista întoarcerea realităţii pe dos …

… tot dau exemplu din 14 noiembrie 2016 când, la turul 2 al alegerilor prezidenţiale, înainte cu două ore de închiderea urnelor, la Ambasada României de la Paris, reporterul şi cameramanul de la România TV au întors camera invers, dinspre coadă spre stradă şi au spus că nu mai e nimeni pe stradă, nu mai sunt oameni la coadă, e o minciună că românii stau şi se înghesuie cu miile la vot. În partea cealaltă erau oameni la coadă care au şi venit şi i-au tras de guler pe ăştia doi în direct.

Cât de mult rău poate face presa neliberă, presa vândută unei societăţi?

Eu cred că poate face foarte mult rău în măsura în care are priză şi în măsura în care reuşeşte prin formule abile, ca marketing jurnalistic chiar, aşa cum fac multe televiziuni de la noi, să prindă captive anumite părţi de public, fructificând şi nevoile primare şi viaţa grea a lor. Sunt mulţi oameni care cred şi acum că nu ştiu ce alegeri au fost furate, că nu ştiu ce s-a întâmplat într-o sufragerie, asta pentru că se folosesc frânturi de adevăr.

Ţi se pare că există vreo asemănare între presa de dinainte de revoluţie şi cea de acum?

Prea puţin. Nu ştiu dacă mai putem face comparaţia asta acum, după 30 de ani. S-au schimbat ziariştii, s-au schimbat generaţiile. Nici presa americană din anii 1980 nu mai are nici o legătură cu presa de azi. Se respectă nişte reguli comune, dar în rest s-au schimbat foarte multe. Din unele puncte de vedere s-au mai şi pierdut nişte lucruri – să ne înţelegem, sunt ultimul care aş spune că presa comunistă era bună – dar erau unele lucruri bune. De exemplu, reportajul, în cazuri rare ce-i drept, era bun.

Cum şi de ce ai simţit nevoia unui produs cum este Recorder.ro?

Nu ştiu dacă am simţit nevoia unui produs exact cum este Recorder, dar în măsura în care acest produs este deja unul special, există o comunicare foarte specială cu publicul, simţi că publicul te apreciază şi donează voluntar, toate aceste semne de apreciere sunt excepţionale, chiar dacă sună puţin ipocrit. Ei bine, în măsura în care asta se întâmplă cu Recorder azi, evident că ne-am atins un vis, visul oricărui jurnalist.

Este un concept în afară asemănător proiectului Recorder?

Exact ca Recorder, nu ştiu. Poate sunt proiecte similare, de exemplu Vox. Jurnalismul pe care îl facem noi aici, e un jurnalism clasic. Ce fac colegii mei făceau şi jurnaliştii de la Londra în 1830. Acum folosim însă alte unelte, altă tehnologie şi suntem de 1000 de ori mai fericiţi pentru că oamenii aceia nu aveau decât un pix, o hârtie şi ulterior nişte litere de plumb. Nici măcar fotografie nu aveau acum 200 de ani. În rest, sunt aceleaşi lucruri, trebuie să te documentezi, trebuie să întorci subiectul pe toate părţile, trebuie să te întrebi ce îi interesează pe oameni, ce are impact asupra oamenilor, uneori să-ţi asumi că povestea ta nu vine exact pe aşteptările oamenilor şi că uneori îţi înfrunţi publicul.

Produsele sunt diferite, evident, nu ne putem compara nici măcar cu Vox. Ei sunt o redacţie mare, la nivel global, noi avem doar un an de zile, am plecat cu doi jurnalişti şi jumătate şi acum suntem 9. E destul de mult după un an de zile, având în vedere că nu a fost o investiţie susţinută, nu am avut un investitor, am făcut-o efectiv cu forţele proprii, cu entuziasmul şi pasiunea noastră.

După acest prim an de Recorder, care au fost momentele cele mai grele?

E mai uşor la Recorder. E adevărat că muncim de dimineaţă până seara, dar am adus împreună şi bani de acasă, e şi o investiţie a noastră, e şi un risc al nostru şi, cu toate acestea, noi simţim că e mai uşor. Poate pentru că e mai frumos, poate pentru că facem lucrurile aşa cum ne taie capul, poate pentru că avem această relaţie absolut specială creată cu publicul, într-un context special în care mare parte din publicul din România e preocupat, speriat, îngrijorat de ce se întâmplă în ţara asta, dar chiar e mai uşor. Nu ne putem plânge că e greu sau că am avut un moment foarte complicat. E adevărat că sunt momente în care trebuie să plăteşti salariile şi poate că nu sunt bani, sau nu ai încasat, sau nu ai destule venituri, sau momente în care vrei să vii în întâmpinarea aşteptărilor publicului şi nu găseşti formule de organizare internă…

Ţi se pare că o presă liberă, nevândută, poate să se susţină?

Da. Pot să spun că noi am investit nişte bani la început în Recorder, a fost un efort de câteva zeci de mii de euro, dar de câteva luni bune, proiectul recorder a început să se auto susţină, în sensul că nu a mai fost nevoie să fie finanţat. E adevărat că în asta intra şi o parte din contribuţia noastră, a fondatorilor pentru că unii nu sunt plătiţi cât ar merita sau cât ar fi plătiţi într-un grup de presă sau în funcţie de performanţele lor, unii nu suntem plătiţi deloc. E o parte din investiţia noastră pentru primii ani.

Care este lista răului pentru presa românească? Cine ar fi vinovaţii pentru situaţia dramatică a presei anului 2018?

Ăsta e un subiect mare cât o bibliotecă. E foarte dificil să cântăreşti atât de multe cauze. Pentru cele mai adânci şi mai grave dintre ele, vinovaţii cei mai mari sunt publisherii şi redactorii-şefi din marile companii de media. Nu îi socotesc pe patroni, pe moguli mai vinovaţi pentru că ei au tot dreptul să-şi distrugă propriile afaceri. Dar angajaţii lor pe poziţii cheie sunt cei care au făcut compromisurile, care au produs derapajele care ne-au adus încet-încet unde suntem astăzi. Mă refer atât la cele care ţin de conţinut, de regulile elementare ale jurnalismului, cât şi la acelea legate de situaţia din distribuţie (dacă ne referim la starea presei tipărite) sau din vânzările de publicitate. Din păcate, cei mai mulţi dintre aceştia sunt deja parte din generaţia noastră, a celor care n-am apucat să lucrăm nicio secundă în presa dinainte de 1989.

Dar care sunt cei care încearcă schimbarea?

Sunt cei atât de inteligenţi şi de curajoşi deopotrivă încât să nu se lase duşi de valul pervertirii industriei media, ci mai degrabă să folosească acest val ca pe o oportunitate pentru proiecte şi idei care construiesc o altă industrie, a viitorului. Sunt, de fapt, cei care se bucură cu adevărat de jurnalism şi de publishing. Restul e doar tristeţe, frustrare şi nefericire.

Unde e luminiţa? Către ce ne îndreptăm?

Dacă ţara asta nu intră din nou într-o spirală istorică a neşansei, jumătate din media relevantă şi influentă din 2025-2030 va fi alcătuită din proiecte şi redacţii care nu existau înainte de 2010.

Crezi că stă în natura ta să manipulezi, prin faptul că eşti jurnalist?

Nu, pentru că atunci când faci asta deliberat şi sistematic nu mai intri sigur în categoria asta.

Cum te-ai decis să devii jurnalist? Care a fost momentul din viaţa ta în care ai spus că vrei să fii jurnalist şi cum arăta primul tău contact cu presa?

Eram fascinat de lumea presei încă dinainte de Revoluţie, atât cât înţelegeam din asta pe atunci.

Am ajuns în redacţia „Evenimentului zilei” în decembrie 1992, la 19 ani şi jumătate. Eram student la matematică, trăiam foarte bine din bursă şi din meditaţii la matematică. Îl cunoşteam pe Mihai Bărbulescu, care era pe vremea aceea şeful departamentului Social. Fiul său, Adrian Bărbulesc, ziarist şi el, mi-a fost coleg de clasă în liceu. La EVZ aveau nevoie de tineri, pe mine mă pasiona jurnalismul. Ziarul se lansase de 5 luni, însă era deja un succes, cel puţin ca tiraj. Se poate spune, deci, că am intrat în presă pe pile. Am stat vreo două luni fără bani, într-un fel de stagiatură, de ucenicie. Mă puneau să ma ocup de audienţe. Veneau la EVZ oameni amărâţi, cu fel de fel de necazuri.

După câteva zile am publicat şi primul articol mai important. Era o ştire despre deschiderea primului cazino din Bucureşti. Cred că am scris şi am rescris de 40 de ori acea ştire de 15 rânduri până la o formă publicabilă pentru „Evenimentul zilei”. După alte două luni, impresionaţi de notele mele în sesiunea de iarnă , nicidecum de vreo performanţă jurnalistică remarcabilă, Mihai Bărbulescu şi Gabi Rusu, care era redactor-şef adjunct la EVZ, m-au pus un fel de şef. Se lansa ediţia de prânz, aşa numita „Bulină albastră”, şi era nevoie de noi echipe.

A fost greu să le explic părinţilor mei, în toţi anii care au urmat, de ce îmi pierd zilele şi nopţile pe la redacţie, lăsând pe planul doi facultatea.

Odată intrat în presă e greu, poate chiar imposibil, să mai ieşi apoi din asta.

Te consideri liber?

Aşa m-am considerat dintotdeauna, dar acum simt că aspiraţiile noastre legate de jurnalism şi de publishing au şi mai puţine constrângeri.

Life StoriesPoint of View
Share this article