Sandra Ecobescu, Fundația Calea Victoriei: „Sunt norocoasă că am mai mulți părinți decât alții, care trăiesc prin tot ce fac acum” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Sandra Ecobescu este fondatoarea Fundației Calea Victoriei și un om care a renunțat la un job de director comercial într-o companie germană pentru a crea ceva ce părea un demers sinucigaș în anul 2007: Fundația Culturală Calea Victoriei, un loc unde lectori cunoscuți, iubiți, precum Neagu Djuvara, să ofere cursuri de istorie, de artă, de fotografie, de bien vivre tinerilor, adulților care și-ar fi dorit o altă abordare asupra culturii.

Și a reușit.

Sandra continuă acum proiectul și l-a adaptat noilor condiții în care aproape totul a virat înspre online și pune în continuare în filozofia pe care se bizuie fundația dorința de a da mai departe, oricui își dorește, cultură de bună calitate.

Iar în aceste principii cu care continuă povestea stau moștenirile oamenilor care au ajutat-o să-și găsească sensul și calea: părinții care au adus-o pe lume, Viorica și Alexandru Barciuc, care au pierit într-un accident aviatic, părinții adoptivi, Maria și Nicolae Ecobescu, dar și Neagu Djuvara sau Georgeta Filitti, care s-au alăturat proiectului ei.

Cum au fost aceste începuturi ale unei fundații culturale într-o țară ce pare complet neinteresată să cheltuiască bani pe cultură?

Sandra Ecobescu: Când mă uit în urmă realizez că majoritatea amintirilor neplăcure s-au șters. Așa funcționeză creierul meu și-i mulțumesc pentru asta, dar ce-mi amintesc foarte clar este că începuturile au fost aventuroase și interesante. Habar n-aveam ce făceam, scriam pe o foaie de hârtie câteva domenii care se regăsesc și acum pe site-ul nostru, fundațiacaleavictoriei,ro, adică porneam de la o idee ce însemna cursuri pentru publicul larg, dar mai ales pentru tineri, în domenii umaniste și, să spunem, puțin tratate în școală, în ideea de a-ți imagina ori dezvolta o direcție.

Pe primele notițe scrisesem istoria românilor, filozofie, fotografie, istoria religiilor, istoria artei, psihologie. Acestea erau primele direcții de la care am pornit, iar acum, 13 ani mai târziu, încă pot fi găsite la noi, pe site, iar lângă ele am adăugat și altele.

Sandra Ecobescu împreună cu Neagu Djuvara

La început nu era foarte clar încotro vrem să mergem, îți imaginezi, dar testând pe prieteni, pe cunoștințe, pe grupuri de studenți pe care i-am chemat la câteva întâlniri am realizat că există curiozitate, dorință de a participa la evenimente de acest gen, cu condiția să fie informale, relaxate, să stea în cerc, să poată vorbi, să poată întreba, lectorii să fie prietenoși, nu înfricoșători și plictisiți, cum se mai întâmplă uneori la facultate.

Iar după aceste teste inițiale, am dat drumul întregii povești cu o întâlnire cu Neagu Djuvara, o adevărată vedetă culturală, iubită în special de publicul mai matur, ce ne-a adus reacția oamenilor de peste 30 de ani.

Ce au zis părinții tăi când au aflat despre acest proiect pe care îl declanșaseși?

Sandra Ecobescu: Cred că 2 sau 3 ani părinții mei nu au știut că am renunțat la jobul meu anterior, de director comercial la o serioasă firmă de logistică, fiindcă, după cum îți imaginezi, dincolo de ce ți-am spus poetic și frumos mai devreme, din punct de vedere financiar lucrurile nu erau la fel de poetice. Dimpotrivă. Oamenii veneau la cursuri, dar mulți erau invitați să putem testa reacțiile și interesul. Încet-încet au apărut și oameni care au înțeles că are sens să susțină printr-o taxă de participare aceste cursuri, Fundația și acest proiect care a crescut foarte mult. Așadar, părinții mei nu au știut mult timp că eu am renunțat la acest loc de muncă serios, unde lucrasem 7 ani și chiar mă jucam de-a fundația culturală și de-a educația alternativă. Dar după vreo 2 sau 3 ani mi-am făcut curaj și le-am spus că, de fapt, fac doar asta, iar salariul meu era nici jumătate din ce fusese înainte. Sigur că i-am scutit de acest ultim detaliu.

Diplomatul Nicolae Ecobescu, tatăl Sandrei

Încet, încet ei s-au liniștit și chiar s-au bucurat și entuziasmat când au început să apară interviuri cu mine, unde vorbeam despre fundație, auzindu-i pe lectori povestind în presă despre acest loc, văzând concerte la televiziuni serioase, participând la unele evenimente legate de noi și au realizat că treaba era serioasă. Sigur, ei și acum, după 13 ani, mă întreabă dacă mai facem ceva, dacă vine lume, dar asta este altă discuție.

Ce munceau părinții tăi?

Sandra Ecobescu: Tatăl meu a fost diplomat, a avut o carieră impresionantă. Să zicem că această aură a carierei lui dimplomatice și din zona protocolului încă mai este cunoscută. Dacă mă întâlnesc cu persoane cu vârste de peste 50-60 de ani, oamenii își amintesc de el și povestesc diversele contexte în care l-au cunoscut.

Nicolae Ecobescu, tatăl Sandrei

Pe scurt, el a fost ambasador în două țări, în Elveția, când era foarte tânăr și mai târziu, în anii 80, în Grecia. A fost șeful protocolului de stat, ceea ce însemna că se ocupa de toate vizitele oficiale la nivel înalt, președinți, regine, regi, fie că veneau la noi, fie că primeau vizita președintelui țării noastre. Deci, era o persoană foarte dedicată și foarte pasionată de relații internaționale. A fost și în delegațiile României la Națiunile Unite, când era foarte tânăr.

Deci tata a fost, dacă vrei, un star al diplomației.

Te-a ajutat asta vreodată?

Sandra Ecobescu: M-a ajutat în primul rând în ceea ce privește educația și contextul. Eu am crescut într-o casă în care era foarte prețuită educația. Tata fusese un băiat simplu, de la țară, care a plecat din satul lui din Oltenia, la 10 – 12 ani; nu știu dacă avea sau nu pantofi în picioare, dar a pornit spre Valea Jiului, să se facă miner. Dar a avut șansa ca niște oameni, în niște momente extraordinare, să-l descopere și să-l susțină pentru a continua studiile. Avea note mari, era în primii trei, așa că a început să facă și facultatea și sigur că opțiunea de a deveni inginer minier era una valabilă, dar s-a dovedit mai bună aceea de a intra într-o școală proaspăt întemeiată, de relații internaționale, fiindcă se părea că era briliant.

Deși mama lui era o femeie simplă de la țară, iar din amintirea tatălui care a murit pe front nu a mai rămas nimic, au apărut în viața lui niște personaje providențiale care l-au ajutat și despre care povestește foarte emoționat.

Povestea asta am auzit-o și eu destul de târziu de la tata, fiindcă era destul de ocupat cu această carieră diplomatică, iar în copilărie o aveam alături mai cu seamă pe mama, care a ales să fie casnică și care s-a ocupat îndeaproape de educația mea.

Mama este prima la care mă gândesc acum. Ea este un om extrem de înzestrat în tot ceea ce aș numi frumusețe, estetică; de la stil vestimentar, foarte îngrijit, până la interiorul casei în care trăiește.

Maria Ecobescu, mama Sandrei

Pentru mama, cum ne îmbrăcăm, cum arată casa, cum aranjăm mesele de sărbători trebuie să fie niște opere de artă în sine, iar energia pe care ea o dedica acestor lucruri era ceva ieșit din comun și clar, din alte vremuri. Eu nu am moștenit întru totul această energie a ei de a transforma într-un proiect simpla masă organizată atunci când vin niște prieteni în vizită. Poate că am preluat câte ceva, dar nicidecum la dimensiunile la care făcea mama aceste lucruri.

Mama era un soi de nevastă perfectă în stilul anilor ’50 – ’60: frumoasă, elegantă, harnică, știa să facă de toate. Iar ce am moștenit eu de la ea, dincolo de faptul că nu sunt atât de gospodină, este o grijă pentru frumos. În plus, mai e ceva ce cred că vine din străbuni, cum ai zis și tu, o anumită capacitate, dincolo de a ne îmbrăca frumos și a ne pune o perlă pentru că ne vin oaspeții, capacitatea de a face tot ce ține și de culise.

Dar dacă mă întorc la întrebarea ta, aș zice că pomenind numele meu, în medii legate de diplomație, găseam oameni care îi păstraseră o amintire plăcută. Dar când am ales să lucrez în logistică, numele meu nu spunea nimic nimănui. Până la urmă, lumea diplomației este una destul de închisă și doar în ea se știu unii pe alții.

Cum ai gestionat lipsa tatălui tău, lungile plecări, venitul seara târziu și, probabil, o prezență permanent preocupată de treburi foarte importante?

Sandra Ecobescu: Acum, dacă psihanalizăm, citim tot felul de articole, aflăm că tata nu a fost chiar atât de prezent. Mă uitam deunăzi la interviul unei colege de la Fundația Calea Victoriei, unde ea spunea că mama trebuie să ofere dragoste, încredere, protecție, iar de multe ori rolul tatălui, dacă  el nu e foarte prezent, este să traseze un drum. Și mai spunea Carina, în interviul ei, că uneori tatăl, doar prin numele lui, poate să-ți deschidă drumul. Neînsemnând că este un nume cheie, ci pur si simplu unul care poate să-ți dea o anumită încredere sau autoritate.

Partea foarte bună a poveștii este că deși tata, foarte blând, care venea seara acasă și ne întreba ce am făcut la școală și bineînțeles că vorbea cu mine în engleză, fiindcă era foarte pătruns de ideea că trebuie să știm bine limbi străine, nu era foarte prezent în viața cotidiană, era însă acolo în vacanțe, când făceam tururi prin România. Apoi, doi ani, cât am fost cu el în Grecia, a fost o situație excepțională și ni s-a permis, mie și sorei mele, Cristina, să fim cu el în Atena, unde era la post, îl vedeam în fiecare zi.

Neagu Djuvara

Această absență fizică a tatălui s-a transformat într-un model autoritar motivațional. Povesteam cu Neagu Djuvara la un moment dat și îi spuneam că oamenii din generația mea ori mai mari decât mine am descoperit lucrurile care ne-au fost ascunse, care nu existau în manuale, personalitățile despre care nu se putea vorbi, vedetele interbelice după Revoluție, când minunata editură Humanitas a scos acele colecții de autori extraordinari: Eliade, Cioran, iar printre ei și Neagu Djuvara. Ideea era că noi, cei peste 40 de ani, ne-am întors către o generație pierdută, oameni fugiți din țară sau oameni care au murit în închisori, să ne căutăm niște idoli sau niște modele, fiindcă eram certați cu perioada comunistă.

Acum lucrurile nu mai stau chiar așa și mi se pare că trecutul este privit cu un ochi mai înțelegător, datorită trecerii timpului. Dar în anii 90 era foarte multă încrâncenare. Aș face o paralelă, chiar dacă e un pic exagerată, cu istoria nazismului și modul în care a fost ea absorbită de generațiile germane de după 1945.

Sandra Ecobescu, imediat după Revoluția din 1989

Era o traumă a nemților tineri care realizau că părinții lor au fost în SS sau au colaborat cu sistemul. La fel, mulți din generația mea și-au căutat modele și idoli, chiar am idealizat personaje care au făcut studii în interbelic, care au fost în exil și am demonizat oameni care au rămas în țară și care, poate, au făcut pact cu diavolul ca să supraviețuiască sau să aibă o carieră.

Și tu ai făcut la fel cu tatăl tău?

Sandra Ecobescu: Nu știu dacă am făcut așa, dar relația cu trecutul meu a fost destul de complicată, chiar dacă tata a fost implicat în politica externă, deci fără nicio legătură cu ce se întâmpla în interior. Am avut o copilărie fără griji. Sigur că existau griji, dar erau de altă factură: era comunism, trebuia să avem grijă la ce vorbim, mama asculta Europa Liberă, Vocea Americii și nu aveam voie să deschidem gura despre asta, dar în general trăiam o copilărie fără griji.

Când am realizat aceste lucruri în facultate și am deschis ochii asupra realității, relația mea cu acest trecut apropiat, numit comunism, a fost foarte complicată și, dacă vrei, parțial am reparat aceste neliniști prin întâlnirea cu Neagu Djuvara și prin fundarea acestei instituții Fundația Calea Victoriei, care este, înainte de a ajunge să ne luăm salariul de aici și să putem să trăim decent, dar mereu cu momente de suspans, o poveste de dragoste pentru publicul larg. Să-ți dau un exemplu, dacă la un curs nu avem decât 5 înscriși, iar ceea ce aduc ei acoperă doar onorariul profesorului, noi decidem să susținem cursul pentru că aduce bucurie unor oameni. Nu este o fundație caritabilă în sensul că adunăm ajutoare pentru copii, de pildă, dar caritabil poate fi și așa într-o oarecare măsură. Concertele cu Tiberiu Soare, de la Sala Radio sau de la Teatrul Național, care au adus bucurie sutelor de oameni, au fost susținute prin munca noastră iar profitul, de cele mai multe ori nu a existat. Asta poate să însemne poate că nu suntem cei mai buni manageri culturali, dar poate însemna și că piața românească este una complicată.

Sandra Ecobescu împreună cu Neagu Djuvara

Acum 13 ani m-am îndrăgostit de Neagu Djuvara, iremediabil. Atunci, dacă vrei, mi-am renegat trecutul imediat și m-am aruncat cu entuziasm și cu maximă iubire și idealizare către perioada interbelică. Apoi, uitându-mă în apropiere, mi-am dat seama că am un exemplu de om extraordinar, dedicat și foarte îndrăgostit de profesia lui.

Era tata.

Când tata mai scotea din tolbă povești extraordinare, din criza rachetelor din Cuba, de pildă, sau din tot efortul de dezarmare la care a  participat și el, am început să văd puțin diferit lucrurile. Tata povestește cu greu aceste lucruri și pot să înțeleg de ce, fiindcă el a lucrat și a trăit într-o perioadă în care majoritatea informațiilor erau secrete iar asta îți dă o deformare ce implică spaima de a povesti niște detalii. Dar după mulți ani, la o sărbătoare, la o masă de familie, tata a început să ne povestească întâmplări incredibile.

Am aflat astfel că el făcea parte din niște echipe de oameni tineri dibaci, competenți și foarte inimoși care au putut să creeze o politică externă coerentă și foarte credibilă, deși în interior lucrurile nu stăteau extraordinar, așa cum știm.

Și mai e ceva aici: într-o politică centralizată, așa cum era în comunism, toți diplomații urmăresc interesul național, pacea și stabilitatea în zonă, iar acum, când diplomații au culoare politică, consensul este aproape imposibil. Așadar, oricât de buni ar fi ei acum, munca lor este fracturată sau mult mai greu de pus în practică.

Deci eu m-am împăcat cu trecutul, îl iubesc în continuare pe Neagu Djuvara, dar am realizat și că am un tată extraordinar.

Iată de ce mă gândeam că poate la întâlnirea cu Neagu Djuvara te-a ajutat tatăl tău, de pildă!

Sandra Ecobescu: Nici vorbă. Întâi de toate pentru că eu am refuzat să le spun părinților mei ce intenționez să fac, iar în al doilea rând tata îl cunoscuse pe Neagu Djuvara în tinerețe, aveam să aflu mai târziu, dar nu erau prieteni astfel încât să-l poată suna și să-i ceară ceva.

Noi am ajuns la Neagu Djuvara cu ajutorul unei prietene, fiindcă așa e în Balcani, oamenii se ajută și, dacă ești bine intenționat și nu vrei cumva să vinzi asigurări de viață sau mai știu eu ce, ai toate șansele să primești un număr de telefon sau o adresă de email. Așa s-a întâmplat și cu noi, iar într-o bună zi ne-am dus la el acasă, pe strada Speranței.

Neagu Djuvara era un om de lume, se întâlnea cu tinerii, participa la conferințe, era foarte conștient de misiunea intelectualului, povestitorului, profesorului de istorie de a se implica în cetate. El nu stătea izolat, dimpotrivă. Se întâmpla adesea să fie nevoie să-l smulgi din mulțime. Deci Neagu Djuvara nu era un personaj intangibil, ci putea fi întâlnit și pe stradă.

Cine compune acest „noi”, despre care vorbești când spui că ați ajuns la Neagu Djuvara?

Sandra Ecobescu: Eu și Irina, cea de-a treia soră a mea. Cu ea am făcut Fundația Calea Victoriei. Și cu ea am mers atunci la Neagu Djuvara acasă.

Sandra și Cristina Ecobescu, împreună cu Ulise, câinele lor

Cum ai ajuns tu să fii adoptată de acești doi oameni minunați, cuplul Ecobescu, despre care tu vorbești acum cu naturalețe ca despre părinții tăi?

Sandra Ecobescu: În 1974, când aveam un an și jumătate, un accident aviatic s-a petrecut în Munții Lotrului, la Prejba. Avionul care venea de la Oradea spre București îi avea la bord și pe părinții mei, drăguții de ei, Viorica și Alexandru Barciuc. Veneau de la rudele din Oradea, de Crăciun, să facă Revelionul la București. Lăsaseră acasă trei fete: Irina, Cristina și Sandra, eu.

Era 29 decembrie 1974.

Pe vârful Prejba s-a prăbușit. Nimeni din cei 42 de oameni de la bord nu a supraviețuit. Câteva zile după aceea, pentru că eram în comunism, totul era centralizat și oamenii se organizau mult mai bine în vremuri de criză, a circulat o listă cu numele copiilor care ar fi trebuit înfiați.

Viorica și Alexandru Barciuc, părinții biologici ai Sandrei

Tata era jurist și criminalist. Apare pentru câteve secunde într-unul dintre cele trei filme BD în acțiune,  într-o scenă foarte simpatică, în care Toma Caragiu spune: „Să intre criminaliștii!”, ceea ce se și întâmplă și intră trei criminaliști adevărați, printre care și tata.

E serios, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, este cel mai frumos dintre toți și își ia notițe foarte implicat.

Mama era secretară în biroul unde lucra tatăl meu adoptiv, Ecobescu. Deci cred că acea listă a circulat în zonele care aveau cumva legătură cu părinții.

Sora mea cea mare a fost adoptată de o familie de diplomați, iar eu și cu Cristina am ajuns în familia Ecobescu.

Alexandru Barciuc, tatăl biologic al Sandrei, în rolul de criminalist, în seria BD în acțiune

Eu nu am avut nicio amintire, imaginează-ți, iar ai mei își propuseseră să-mi povestească atunci când aș fi împlinit 18 ani. Cristina avea 5 ani la momentul accidentului, deci știa bine tot adevărul, dar a fost rugată să păstreze totul sub tăcere.

Numai că planul nu s-a potrivit, iar prin liceu, pe la 14 ani, când eram într-o tabără la Borsec o doamnă profesoară pentru o materie inutilă care se făcea la liceul industrial la care eram eu m-a întrebat ce face sora mea. Eu credeam că vorbește despre Cristina. Iar ea a continuat și a pomenit numele Irina, despre care eu știam că este fiica prietenilor noștri, cu care cam o dată pe an ne întâlneam în niște vacanțe.

Iar profesoara a continuat: „nu știi? E sora ta. Voi sunteți trei surori, iar părinții voștri au murit într-un accident aviatic!”

Toți copiii din jurul meu, colegii, încremeniseră de atâta prostie.

Eu, fiind un stil romantic și iubind literatura, mi-am dat seama că am o biografie specială. Evident că apare și o traumă, dar nu este locul aici să o pomenim.

A fost un proces de durată la capătul căruia am acceptat întreaga poveste și-mi place să cred acum că am avut norocul să am mai mulți părinți, Viorica și Alexandru Barciu, apoi Maria și Nicolae Ecobescu, apoi Neagu Djuvara, doamna Filitti și fiecare dintre ei trăiește mai departe prin mine și prin ce fac.

Sandra Ecobescu împreună cu Georgeta Filitti

 

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora