Star Wars - Rogue One - I’m with Her

Probabil cel mai aşteptat film al anului, Star Wars – Rogue One, a rămas acelaşi dinamic, epic şi copleşitor film care ne inspiră deja de două generaţii încoace.

Dacă anul trecut JJ Abrams i-a impresionat pe nostalgici, aducându-i pe Luke Skywalker, Prinţesa Leia şi Han Solo împreună, anul acesta n-am mai fost atât de norocoşi cu aceste personaje emblematice din cultura pop. Pentru fanii declaraţi ai seriei, Star Wars – Rogue One are câteva aspecte confuze. Vine după The Force Awakens, văzut ca o continuare a trilogiei realizate între 1977-1983, dar este un predecesor la Star Wars EP. IV – A new Hope. L-am putea privi ca o paranteză: aflăm, după 39 de ani, cum a obţinut Prinţesa Leia planurile puternicei arme Death Star.

După avanpremiera din Statele Unite au apărut voci, destul de multe, care spun că avem de-a face cu un film politic. De ce nu ne mirăm? Personajul central de sex feminin, Jyn Erso (Felicity Jones) se revoltă împotriva sistemului condus de un rasist cu apucături naziste, iar rebelii împărţiţi în mai multe facţiuni se coalizează în jurul ei, treptat, după modelul I’m with her. Apariţia lui Darth Vader este heraldică, fanii seriei vor experimenta minunata senzaţie a firelor de păr ridicate de jos de la degetele picioarelor până în vârful central al capului. De fapt, senzaţiile trăite timp de două ore sunt magistrale, filmul nu face rabat de acţiune intensă, concentrată şi chiar dacă suntem urmăriţi până în final de un spectru al dramei, al eşecului, optimismul moştenit din producţiile precedente nu ne părăseşte, slavă Forţei.

Bătălia finală este adrenalină pură pentru toţi cei care au urmărit întreaga serie. Regizorul Gareth Edwards (Godzilla) ne aduce din nou maşinăriile Dog Walkers, pe care le-am văzut iniţial în Imperiul contraatacă, acum echipate mai bine ca oricând şi, bravo lui, respectă paşii unui război total, pe pământ, în aer şi în spaţiu, cu maxim impact vizual.

Star Wars nu e un film despre efecte speciale. Totuşi, în Rogue One s-a realizat un eveniment cinematografic fără precedent şi care merită apreciat după justa valoare: apariţia lui Grand Moff Tarking (Guvernatorul). După cum ştiţi actorul care l-a întruchipat, Peter Cushing este mort de 22 de ani. Aşadar, una dintre cele mai impresionante apariţii din film este reîntâlnirea cu Tarkin, aşa cum îl ştiam acum 39 de ani… Să recreezi mimica, gestica, expresia facială prin tehnologia GCI şi să pară veridic ca lumina zilei, asta da o aroganţă a performanţei! Şi nu, nu apare blurat, ascuns după umărul unui alt personaj sau secvenţial într-o scenă înregistrată şi redată. Vorbeşte, se mişcă, este… Peter Cushing.

Niciun personaj nu iese în evidenţă, nici măcar Jyn Erso însăşi, nici rebelul alături de care luptă şi cu care formează un duo pseudo-romantic, de fapt, toate rolurile trebuie privite ca pe un puzzle dintr-un tot-unitar, fiecare având, ca în marile tragedii teatrale, intrările şi ieşirile lui. Doza de suspans e bifată şi ea în desfăşurător, plus cea de umor inteligent care i se atribuie de data aceasta unui droid, K-2SO, reprogramat să aibă replici englezeşti, dar de efect.

Cum a reuşit Prinţesa Leia să deţină planurile celei mai periculoase arme din Univers? Cu ajutorul rebelilor şi după o luptă epică, demnă de Star Wars. Dar oare, după lupta aceasta câţi supravieţuiesc din cei care chiar au crezut în nevinovăţia lui Galen Erso, cel care a creat arma, a cărui fiică, Jyn, se aşează în fruntea rebelilor? Vom vedea în 2017.