Căutare

Share this article

În satul sibian Daia este o casă galbenă în care poți găsi o familie așa cum nu mai este alta. Aici trăiesc acum 20 de copii, cu vârste cuprinse între 6 și 23 de ani care au parte de cazare, masă, îmbrăcăminte, educație, dragoste și dojană, atunci când este cazul. Aici cei 20 de tineri au primit o a doua șansă la viață. Au avut curajul să-și dorească mai mult și au primit în dar o persoană căreia să îi spună „mamă”.

Elvețianca Iris a venit în România pentru a ajuta și, în timp, s-a îndrăgostit de sufletele calde care i-au trecut casa din apropierea bisericii sătești din sat.

La Steps of hope magia Crăciunului este tot timpul. Aici, trăiesc copii care, din varii motive, au ajuns să fie instituționalizați și care primesc un loc în care pot crește frumos și în siguranță, în care pot să se dezvolte până când ajung suficient de mari încât pot zbura în lume.

Am stat de vorbă cu Iris, președintele Asociației Steps of hope și cu Andrei, directorul centrului, pentru a învăța de la ei ce înseamnă speranța, dăruirea și magia unor oameni frumoși care știu și vor să facă bine.

Iar dacă povestea lor vă va impresiona, îi puteți ajuta fără să vă coste nimic, redirecționând energie în cadrul campaniei Dăruiește Lumină inițiată de E.ON România. Dar până atunci, vă invităm să îi cunoașteți pe Iris și Andrei, oamenii care aduc spiritul Crăciunului acasă pentru cei 20 de tineri care stau în căsuța galbenă din satul sibian Daia.

Cum a început totul?
Iris Moser (președinte Asociația Steps of hope): Asociația Papageno a început, în 2002, cu renovarea acestei clădiri care era într-o stare destul de proastă. Am început cu un număr mai mic de copii, însă tot ce ne doream era să le oferim acestora o casă. Nu a funcționat așa cum și-au imaginat ei și au căutat puțin să schimbe. În acel moment, eu eram la Mediaș, unde lucram într-un centru de tranzit, tot un proiect al unor elvețieni. Eu fiind din Elveția, îmi imaginez că așa au ajuns la mine. Am venit aici și la sfârșitul zilei mi-au pus cea mai grea întrebare din viața mea, dacă aș fi dispusă să conduc această casă. Eu lucram cu copiii la Mediaș și mă simțeam nevoită să rămân cu ei. Am început din 2004 sub umbrela lor.

Ce a urmat?

Între 2009-2010, s-a decis ca eu să preiau proiectul acesta, dar nu se putea decât într-o anumită formă juridică, așa că am început să formăm o asociație. Noi am ales numele Steps of hope pentru că eram într-o perioadă în care aveam nevoie de speranță. Eram cu un picior prinși în asociație și cu celălalt lucrând aici.

Preluarea efectivă când s-a făcut?

Aici vă spune Andrei mai multe.

Andrei Maior (director Centru Steps of hope): Din 2010 a început, de fapt noi am continuat proiectul lor. Noi l-am preluat, pentru ca proiectul să nu se întrerupă și să nu se transforme în altceva.

Steps of hope

Cum ajung copiii la voi?

Asta vă povestește Andrei.

Andrei (director centru Steps of hope): Copiii ajung cu o măsură clară de protecție, plasament se numește legal. În momentul de față avem 20 de copii, cu vârste cuprinse între 6 și 23 de ani. Centrul nostru este acreditat și licențiat să primească copii cu vârste cuprinse între 4 și 26 de ani și pentru fiecare grupă în parte trebuie să faci niște servicii. Și modul în care împarți activitatea în clădire trebuie să fie specific fiecărui grup de vârstă.

Practic ce le oferiți voi?

Trebuie să vă gândiți că aici suntem ca într-o familie. Suntem o familie mai mare, doar că familia are și personal angajat. Noi ne desfășurăm activitatea exact ca o familie.

Am stabilit că Iris este mama, la tine vin ca la tata?

Vrei să citești în fiecare zi câte o poveste inspirațională?

Nu. Nu există tata. Eu sunt mai mult perceput ca bunicul care îi ceartă tot timpul. Eu nu sunt atât de implicat emoțional, eu încerc, mai degrabă, să le aduc lucruri pe care nu le-au avut în altă parte. Empatia este bună până la un anumit punct, pentru că ea poate să genereze acest tip de comportament „săracii copii care sunt în centru, pentru că copiii din centre nu au această putere să zică: eu nu sunt sărac, eu pot să fac asta, am unde locui, știu ce să fac, știu cum să fac, pentru că sunt îndrumat așa cum trebuie”.

În centrele de stat empatia este mare, dar lipsește lucrul cu ei, nu sunt angrenați în societate. Pentru copiii care pleacă de la noi ne-am dori să o facă cu ideea „am fost într-un loc minunat, în care niște oameni m-au ajutat ca eu să devin ceva”. Asta cred că este mai important decât să spună „mama, te iubesc, dar nu știu să fac nimic”.

Eu văd că funcționalitatea unui centru este de a ajunge să îi ofere copilului șansa ca el să se simtă în siguranță, dar, în același timp, să îi dai și uneltele necesare pentru ca el să poată să își pescuiască singur hrana.

Cum faceți asta?

Fiecare grupă în parte începe de timpuriu să aibă niște responsabilități – unul la aranjarea bibliotecii, altul la haine. Avem niște animăluțe, unii la animăluțe, unii la pisici, unii la căței, ca fiecare să devină treptat responsabil de faptele lui, dar și să știe care este rolul lui.

De exemplu, „eu am hrănit pisica – e un lucru important, este rolul meu, eu trebuie să hrănesc pisica”. Altul trebuie să aducă apa, pentru că altfel nu au ceilalți să bea toată ziua apă, altul ajută în bucătărie, pentru că altfel nu este gata masa la timp. Fiecare trebuie să aibă un rol și să simtă acest lucru.

Steps of hope

Copiii instituționalizați au șansa să aibă o viață normală?

Da. Stima de sine crește foarte mult, în momentul în care de-a lungul vieții noi nu-i victimizăm. Este un lucru pe care societatea nu vrea să-l înțeleagă sau îl înțelege foarte greoi. Dacă nu sunt văzuți în mod egal copiii, stima lor de sine nu se dezvoltă. E exact aceeași percepție – dacă-i spui de multe ori unui copil că este prost, ajunge să creadă că este prost. Cu asta ne luptăm. Mergem la școală, ne integrăm, nu-i discriminăm.

De aceea am deschis casa către comunitate, copiii și sătenii vin la noi la diferite acțiuni, interacționăm cât mai des. Percepția „săracul, nu are, e de la casa de copii” trebuie să o schimbăm și cât mai repede. În momentul de față, cu cât ne victimizăm mai mult, s-ar putea să se creeze o diferență foarte mare, deși ei aici au condiții foarte bune.

Câtă lume se ocupă de copiii din centru?

În momentul de față suntem 11 angajați, dar avem și contracte de colaborare cu personal profesionist pentru tot ceea ce înseamnă consiliere psihologică și alte servicii.

Când pleacă un copil de la voi din centru? Doar când termină studiile și își găsește un serviciu?
Da, sau când facem reintegrare familială.

Ați reușit să reintegrați copii în familie?
Da, am reușit. Avem reintegrați, nu mulți, dar avem. Unul dintre lucrurile la care am ținut a fost ca ei să își cunoască familiile. De partea aceasta mă ocup personal. Eu iau legătura cu familia, pentru a vedea dacă există opțiunea de a-i lăsa pe timpul vacanțelor, sau pe un anumit interval de timp mai scurt, weekend, acasă.

Câți copii au trecut prin centru de când vă ocupați voi de el?
48 de copii, dintre care peste 20 s-au căsătorit. Majoritatea sunt fete, iar ele se căsătoresc mai repede, dar ce am observat – și asta e un lucru bun – nu au făcut copii imediat. Eu îl privesc ca pe un lucru bun, pentru că și-au dat seama că nu trebuie să facă pasul până nu ajung să fie responsabili să crească un copil.

Steps of hope

Apelează la voi după ce pleacă, pentru diferite tipuri de ajutor?

Da, dacă simt nevoia, de fiecare dată i-am ajutat chiar și financiar dacă este nevoie. Îi ajutăm și cu sprijin psihologic, noi îi îndrumăm unde trebuie și preluăm costurile. În general nu rupem legătura cu niciunul.

Avem un caz al unei fete, a terminat Liceul Pedagogic, a început facultatea, dar a întrerupt. Acum ar vrea să reia, dar se poate doar pe locurile cu plată. Noi am fi dispuși să îi achităm costul școlarizării. Eu îl văd ca pe un impuls să-și continue studiile.

Voi din ce trăiți?

Alocația copiilor, care este 600 de lei pe lună de copil – intră hrană, îmbrăcăminte și cazare. La educație nu s-a gândit nimeni, că le trebuie bani de rechizite, de exemplu. Restul provine de la asociația parteneră din Elveția și din alte evenimente pe care le organizăm.

Ați rămas vreodată fără bani?

Spre fericirea noastră nu, am fost destul de cumpătați.


Steps of Hope face parte din proiectul Dăruiește Lumină, inițiat de E.ON. Cum poți contribui cu energie pentru această asociație, fără să te coste nimic? Simplu, ai de ales între mai multe modalități:

  • Dai share pe Facebook felicitării create pentru asociația Steps of Hope
  • Intri pe pagina de Facebook Dăruiește Lumină și utilizezi rama personalizată, pe care o folosești la poza de profil, menționând in descrierea imaginii numele Asociatiei Steps of Hope
  • Folosesti filtrul de Instagram creat special pentru această campanie si faci un Story, tag-uind contul Daruieste Lumina si menționând numele asociației

Poți alege oricare dintre modalitățile de mai sus, însă e important să folosești hashtag-ul #DaruiesteLumina și să menționezi instituția pe care doresti sa o ajuti, iar E.ON va dărui lumină 50kWh, in numele tău, acesteia. Astfel, fiecare utilizator poate contribui cu 50kWh, fără să îl coste nimic.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO