Toma Caragiu, marele actor care a scris istorie pentru România și-a prezis sfârșitul tragic: «Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbușire»

Toma Caragiu este actorul care a scris istorie pentru țara noastră, având o activitate intensă de-a lungul vieții în teatru și film, dar și în televiziune. A avut însă un sfârșit tragic.

Actorul a avut cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, iar unul dintre filmele sale de referință a fost „Actorul și sălbaticii’, care a apărut în anul 1975.

Toma Caragiu s-a născut pe data de 21 august 1925 într-o familie de aromâni, Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu, originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, potrivit wikipedia.org. Ulterior, familia lui s-a stabilit la Ploiești.

În adolescență, artistul a fost cooptat în trupa de teatru a liceului și a scris în revista liceului Frământări.

A absolvit liceul în anul 1945, după care s-a înscris la Drept, ulterior abandonând cursurile, apoi a intrat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, în clasa Victor Ion Popa, iar debutul său pe scenă a fost la „Teatrul Național”, din Piața Amzei, în anul 1948, chiar în perioada în care era student în anul III.

De aici, Toma Caragiu și-a început o carieră tumultoasă în lumea actoriei, urmând o mulțime de roluri importante.

La vârsta de 24 de ani, artistul a terminat facultatea și a primit diploma de absolvire IATC în anul 1949.

De-a lungul vieții sale, Toma Caragiu a urcat pe scenă alături de alți mari actori cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu sau Anda Călugăreanu.

Toma era un comic trist, dar râdea de dragul oamenilor

Îl obseda rolul de clovn, pe care n-a apucat însă să-l joace. De fapt, toată viața a fost un clovn. I-a făcut pe oameni sa râdă cu lacrimi.

A jucat teatru încă de când era elev al liceului „Sfinții Petru și Paul” din Ploiești. Dăruirea sa pentru teatru și film a fost totală. La 28 de ani era directorul Teatrului de Stat din Ploiești unde după 12 ani a lăsat o zestre de 90 de premiere. A jucat teatru și în Constanța, dar mai ales pe scena Teatrului Bulandra din București unde a interpretat personaje antologice nemuritoare. Toma a jucat de asemenea și în 39 de filme însă cel mai mare vinovat pentru popularitatea sa a fost micul ecran.

A făcut istorie cu momente vesele de neuitat difuzate mai ales în programele de revelion: „Fabulă”, „Mefisto”, „Omul cu șopârla”.

Toma Caragiu a avut sfârșit tragic

Viața marelui actor s-a încheiat tragic pe data de 4 martie 1977, pe când avea doar 51 de ani. Marele actor a murit sub dărâmăturile blocului din București în care locuia, în urma marelui cutremur din 1977.

În seara fatidică de 4 martie 1977, artistul fusese vizitat de prietenul său, regizorul de film și TV Alexandru Bocăneț.

Acesta a venit să sărbătorească finalizarea filmului său „Gloria nu cântă’, în care maestrul juca rolul principal.

Imobilul în care locuia Toma Caragiu, blocul Continental, a fost distrus de cutremur până la etajul III.

Actorul locuia chiar la etajul II, iar cei doi au fost surprinși de cutremur chiar în timp ce au încercat să fugă pe scări. A fost o mare greșeală, pentru că așa au murit sub dărâmături.

Trupul marelui actor Toma Caragiu a fost găsit abia după șase zile de la cutremur, iar funerariile sale au avut loc chiar a doua zi, pe data de 11 martie 1977.

Toma Caragiu este înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală.

Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu), (n.1927- d.2009), a ajuns o respectată lingvistă și a fost membră a Academiei Române. Cealaltă soră încă trăiește, o cheamă Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță), are 88 de ani și este o talentată sculptoriță.

Ar fi putut scăpa Toma Caragiu de la moarte pe 4 martie 1977? Poate da, dacă nu ar fi trebuit să aștepte un telefon de la soția sa, Elena, cunoscută în lumea mondenă ca având un temperament destul de aventuros. Întrebarea a primit răspunsuri afirmative de la oameni care nu și-au divulgat identitatea, „nu de frică, ci pentru a nu se implica direct în scandalul iscat ulterior de soția sa”.

După fiecare dezastru, se intocmește o cronologie a evenimentelor.

4 martie 1977. Ora: 21:23. Un cutremur devastator de 7,2 grade pe scara Richter zguduie întreaga Românie timp de 56 de secunde. La fel ca alte 35.000 de locuințe din toată țara, blocul Continental de pe strada Colonadelor din București se prăbușește.

Pe scara principală, în fugă spre ieșire sunt surprinși zeci de oameni. Printre ei actorul Toma Caragiu și bunul său prieten Alexandru Bocăneț. Nu au avut nicio șansă.

Toma își cunoștea sfârșitul

«Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbușire»

Două întâmplări stranii din ultima perioadă a vieții marelui actor sunt povestite de Florian Pittiș și scenaristul şi realizatorul TV Dan Mihăescu.

Florian Pittis: „Ultimul său spectacol a avut loc pe 2 martie 1977. Este vorba de piesa «Lungul drum al zilei către noapte». In pauză, a vorbit la telefon cu Maxim Crișan, directorul adjunct de la «Bulandra», care-i spunea ceva de un turneu în America. «Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbușire». In actul IV, mi-am dat seama că e foarte, foarte obosit. A vrut să-și aprindă o țigară, deși rolul nu prevedea asta. L-am impiedicat s-o facă, trăgându-l de mână, cu vorbele: «Tată, nu face asta!». După spectacol, m-a alergat prin tot teatrul, spunându-mi: «De ce mi-ai făcut asta? Vrei să mor acum?»”.

Dan Mihăescu povestește o amintire întâmplată la Capșa, unde el și Caragiu obișnuiau să-și odihneasca sufletul. „Din senin, mă trezesc că-mi zice: „Bă, eu țin foarte mult la tine”. „Du-te, bă, de-acilea. N-am nicio poză cu tine sau un autograf cu care să mă laud”, am glumit eu. Toma a scos staniolul de la pachetul de țigări (fuma Dunhill) și a inceput să scrie: „Dacă posteritatea se va întreba…”. „Ce posteritate, bă? Ai de gând să o mierlești? Tu ești machedon, trăiești peste 100 de ani», mă țineam eu de poante. „Nu, nu, eu plec mai repede. Să știi că tu ai fost cel mai iubit dintre prietenii mei!”. Sceneta nu se termină aici. „În februarie 1977 am mers mai mulți la el acasă să petrecem. Eram cu Fănuș, Băieșu, Mazilu, etc. și m-am ținut iar de șotii. «Fiți atenți la mine, Toma se pregătește să dea colțul». El ne-a lăsat să râdem, dar la urmă mi-a zis: «Se apropie, se apropie». «Ce?». «Ceea ce ți-am scris»”. Pipăiam staniolul și mă gândeam ce cumsecade este posteritatea! I-a păstrat vie memoria lui Toma Caragiu.

Ultima zi din viața actorului

În cartea intitulată „Carte despre Toma Caragiu„ de Valentin Silvestru, se relatează că, în acea fatidică zi, pe la ora prânzului, Elena Caragiu s-a hotărât brusc să plece din Bucureşti. Toma a privit-o straniu, iar ea i-a adresat o întrebare, am putea spune, premonitorie: „Ce te uiţi aşa la mine, de parcă ţi-ai lua adio?!?”.

Capitolul intitulat „Vineri, 4 martie 1977” expune cum şi-a petrecut ziua de 4 martie 1977 marele actor, pe ore şi cu specificaţii clare, aproape detectivistice. „În această zi de primăvară, cine se gândeşte la moarte?”, începe relatarea pe care o reproducem mai jos.

9.30. Se urcă în maşină cu soţia şi pleacă la casa din Periş, aflată la 29 km de capitală.

12.00. Mărturiseşte că vocea vechiului său prieten Chiriţă, cu care vorbise la telefon cu o seară înainte, îi sunase cam trist în receptor şi decide să-i facă o vizită la Titu, la gospodăria avicolă, cu gândul de a participa apoi la agapa tradiţională a echipei de filmare ce realiza primul tur de manivelă al peliculei „Iarba verde de acasă„. Chiriţă îi primeşte cu toată afecţiunea şi îi reţine la masă. Toma, ca de obicei, povesteşte, cântă, râde, e în vervă şi îi fascinează pe meseni, ca nimeni altul. Din glumă în glumă, e provocat la o partidă de biliard, provocare pe care o acceptă cu bucurie.

15.00. Soţia sa se plictiseşte şi îl anunţă că intenţionează să plece în plimbare pe Valea Prahovei. Toma o priveşte mirat, tăcut, într-un mod atât de straniu, încât din uşă femeia se simte obligată să-l întrebe: „Ce te uiţi aşa la mine, de parcă ţi-ai lua adio?!?…Te sun la nouă şi jumătate acasă..” (n.r.-cutremurul a avut loc la ora 21.22).

18.30. Unul dintre oaspeţii aflaţi la Chiriţă se oferă să-l aducă la Bucureşti cu maşina sa. Sosiţi în faţa casei nu se îndură să se despartă, mai stau de vorbă în poartă, ba chiar şi lângă uşa liftului până să-şi ia rămas bun şi până ce actorul să se urce în apartamentul său de la etajul II”.

Citește și: Cele mai bune filme de comedie românești

19.15. Toma Caragiu telefonează unei prietene pentru a o informa că a adus de la Titu nişte ficăţei de pasăre proaspeţi.

19.22. Îl sună pe Cristian Popişteanu. În volumul menţionat, la această oră figurează o mărturisire de mai târziu a lui Popişteanu: „Cum să-mi imaginez eu că telefonul lui a fost apelul de adio? Doar ştiam că are încă atâtea de făcut în lungul său drum, doar vocea lui era mai stenică decât oricând (…). M-a rechemat peste câteva minute spre a mă înştiinţa că joacă în «O scrisoare pierdută» duminică, 6 martie, la matineul de la ora 10. Destinul intercepta ultima noastră convorbire?”.

19.30. Îi telefonează lui Alexandru Bocăneţ anunţându-l că este acasă şi că îl invită la el să stea de vorbă, să discute despre proiectele lor;

19.35. Îl sună pe Nicolae Susan (…).

19.50. Soneria de la intrare îşi face auzit clopoţelul. Actorul iese grăbit din baie şi se duce să vadă cine e. Dragoş! Unchiul Toma îl roagă să coboare cu Puşi să-l plimbe.

20.00. Dragoş revine cu căţelul şi îl găseşte pe Toma îmbrăcat, cu cămaşă roşie, cu blue-jeanşii prinşi cu centură lată, cu cataramă sub burtă şi ghetele lui elastice de antilopă (…). «Aştept pe cineva, e târziu», insistă Toma (…).

20.10. Coboară la barul „Continental” să cumpere două sticle de apă minerală şi nişte ţigări. Barul nu era încă deschis, dar Toma ca fiind „de-al casei” şi iubit de toţi cei din bloc, e servit de îndată.

20.25. Îl sună la telefon Sergiu Verona, propunându-i să ia masa împreună la „Capşa”.

20.30. Soseşte Andu Bocăneţ şi relatează, în timp ce îşi scoate şapca şi pardesiul, că primul său lung-metraj „Gloria nu cîntă”, în care Toma deţine rolul principal a ieşit din laborator. E copie-standard! Actorul pune pe masă o sticlă de whisky (…) toarnă în două pahare – deşi Andu nu bea (…)”.

20.40. Primeşte un telefon de la un prieten care se afla la „Capşa”.

20.55. Vine la el un prieten cu logodnica sa.

21.00. Îl expediază pe nepotul Dragoş acasă.

21.10. Îi telefonează o prietenă pentru a-i propune un rol principal. Soţia încă nu sunase…

21.15. Sună telefonul. Mama lui Toma se interesează dacă Dragoş a plecat. „Adineauri”, îi răspunde Toma. „Şi tu ce faci, măgăruş?”, îl întreabă mama. „Mai am puţină treabă şi mă duc pe la teatru”…

21.22. Oraşul se cutremură apocaliptic…(…). Câinele stă în faţa uşii şi scheaună jalnic (…). Plutonierul major Dinu, de gardă în faţa Ambasadei R.S.Cehoslovacă (situată vizavi) depune mărturie oculară: blocul Colonadelor 3 s-a prăvălit, s-a dezagregat, lent, parcă filmat cu încetinitorul, întâi partea de sus, alunecând etaj cu etaj. Întreaga masă a clădirii, cu un huruit cumplit, se năruie…Apartamentul lui Toma, aflat la etajul doi, rămâne aproape intact. În momentul cutremurului s-au ivit pentru ei trei posibilităţi: să rămână în casă, să iasă pe scara de serviciu (scăpată şi ea fără vătămări), să coboare pe scara principală…”.

Relatarea se încheie astfel: „Sună telefonul, dar la numărul apelat -16.61.48 – nu mai răspunde nimeni…”.

Lumea a refuzat să creadă că Toma Caragiu a murit

Revista Teatrul din martie 1977 scria: „Timp de aproape șapte zile, populația Bucureștiului, rănită și jignită, dar ca niciodată mai vie, a refuzat hotărât și îndărătnic să creadă că artistul ei preferat a murit sub dărâmături. Timp de o săptămână făptura lui Toma Caragiu a continuat să trăiască din și în închipuirea numerosului său public, intr-o permanentă situație de reanimare, sus, pe treptele speranței hrănite de milioanele de vreri omenești optimiste: trăiește, e jos în subsol, s-a vorbit la telefon cu el, a fost dus la spital, dar trăiește, trăiește, trăiește!”

O săptămână a durat așadar până când mulțimea de oameni aflată în febra operațiunilor de salvare și recuperare  a descoperit sub dărămăturile blocului de pe strada Colonadelor rămășițele actorului. In căutarea lui fuseseră mobilizați cascadori, militari, câini din Elveția, chiar și actori, colegi de-ai maestrului care veneau cu rândul.

Dan Mihăescu povestește: „Imi pare rău și acum că am acceptat să văd filmul cu Toma Caragiu și Alexandru Bocăneț când au fost scoși de sub dărămături. Din Toma nu mai era decât capul plat, cu părul creț și cu ramele de la ochelari. O pată de carne amestecată cu oase și cu sânge.”

Ultimele aplauze

Inmormântarea a avut loc la cimitirul Bellu în data de 11 martie 1977. Toma Caragiu a fost înmormântat alături de Alexandru Bocăneț.

Teatrologul Florian Potra, prezent la tristul eveniment nota: „Mi-am permis în acele momente să-i sugerez lui Titus Popovici, ca unei persoane cu influență și ca unui prieten intim al dispărutului, să salutăm coborârea în pământ a rămășițelor ilustrului actor, despărțirea de el, în singurul mod adecvat unui imens talent: printr-un imens, unanim ropot de aplauze. Alecu Ivan Ghilia, și el de față, a observat că o asemenea manifestare n-ar fi pe potriva firii noastre (dar unde e tradiția dacică a înfruntării senine a morții?). Îmi iau, cu toate acestea, din nou îndrăzneala să cer tuturor celor care – văzându-l și ascultându-l – l-au iubit și l-au prețuit, practic tuturor românilor, să nu plângă ci să aplaude cu obișnuita lor generozitate făptura unică, singulară a lui Toma Caragiu, a celui care a ieșit deunăzi, tăcut, pentru totdeauna, din scenă. Plaudite cives!”

Sursa foto: Pinterest.com